Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019

Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019

11 februarie 2019

2 iulie 2021

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Decizie nr. 4/2019

din 11/02/2019

Dosar nr. 3.078/1/2018

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 546 din 03/07/2019

Ilie Iulian Dragomir – vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale

Laura-Mihaela Ivanovici – preşedintele Secţiei I civilă

Eugenia Voicheci – preşedintele Secţiei a II-a civilă

Corina Alina Corbu – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Marius Dan Foitoş – judecător la Secţia penală

Dan Andrei Enescu – judecător la Secţia penală

Oana Burnel – judecător la Secţia penală

Simona Elena Cîrnaru – judecător la Secţia penală

Lucia Tatiana Rog – judecător la Secţia penală

Francisca Maria Vasile – judecător la Secţia penală

Silvia Cerbu – judecător la Secţia penală

Ioana Bogdan – judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei – judecător la Secţia penală

Ştefan Pistol – judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală

Andrei Claudiu Rus – judecător la Secţia penală

Valentin Horia Şelaru – judecător la Secţia penală

Ioana Alina Ilie – judecător la Secţia penală

Andreia Liana Constanda – judecător la Secţia I civilă

Carmen Elena Popoiag – judecător la Secţia I civilă

Minodora Condoiu – judecător la Secţia a II-a civilă

Roxana Popa – judecător la Secţia a II-a civilă

Luiza Maria Păun – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Marius Ionel Ionescu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3.078/1/2018 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi celor ale art. 27

1

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir.

La şedinţa de judecată participă doamna Marinela Mincă, procuror-şef al Serviciului judiciar penal, Secţia judiciară a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Florin Nicuşor Mihalache, desemnat conform art. 27

3

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3.078/1/2018, aflat pe rolul completului de judecată, precum şi cu privire la faptul că judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 473 alin. (4) din Codul de procedură penală, doamna judecător Ioana Alina Ilie – judecător la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raportul întocmit fiind depus la dosar şi comunicat membrilor completului.

A mai învederat că, la dosar, au fost transmise hotărâri relevante în materie pronunţate de instanţele judecătoreşti, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, opiniile curţilor de apel şi ale Facultăţilor de drept din Cluj-Napoca şi Bucureşti.

După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a acordat cuvântul reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Marinela Mincă, a învederat că recursul în interesul legii a fost promovat ca urmare a constatării unei practici neunitare cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală vizând posibilitatea pronunţării unei soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din acelaşi cod, în ipoteza admiterii de către instanţă a procedurii simplificate de judecată, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 471 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală.

Astfel, a precizat că în practică s-au conturat două orientări, şi anume: una în care s-a apreciat că încuviinţarea procedurii simplificate de judecată prevăzute de art. 374 alin. (4) şi art. 375 din Codul de procedură penală nu este incompatibilă cu o soluţie de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală şi alta în care, dimpotrivă, s-a considerat că, într-o asemenea ipoteză, nu este posibilă pronunţarea unei soluţii de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind în sensul ultimei orientări jurisprudenţiale.

În susţinerea acestei opinii, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că actualul Cod de procedură penală reglementează instituţia recunoaşterii învinuirii, la fel ca şi reglementarea precedentă, ca o derogare de la dreptul comun, ce presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului.

Analiza comparativă a prevederilor art. 320

1

din Codul de procedură penală anterior cu cele ale art. 374 alin. (4), art. 375, 377 şi 396 din Codul de procedură penală în vigoare relevă însă că, deşi scopul introducerii acestei proceduri s-a menţinut – reducerea duratei proceselor şi prevenirea tergiversării cauzelor -, există totuşi o serie de deosebiri între cele două reglementări.

Astfel, în timp ce Codul de procedură penală din 1968 limita aplicarea procedurii simplificate la situaţia în care instanţa constata, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, că fapta există şi constituie infracţiune, în actuala reglementare, pentru admiterea cererii de judecare în această procedură trebuie îndeplinită condiţia recunoaşterii de către inculpat a faptelor aşa cum au fost reţinute în sarcina sa în rechizitoriu, indiferent dacă acestea constituie sau nu infracţiune ori dacă atrag răspunderea penală a persoanelor trimise în judecată.

Totodată, faţă de reglementarea anterioară, care limita soluţiile pe care instanţa le putea pronunţa în cadrul acestei proceduri, dispoziţiile noului Cod de procedură penală nu mai obligă judecătorul să pronunţe o hotărâre de condamnare în cazul în care inculpatul recurge la procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, fapt ce rezultă din interpretarea per a contrario a sintagmei în caz de din cuprinsul art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.

Formularea acestui articol este neechivocă, stabilind că în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele acesteia se reduc în condiţiile legii, dar permiţând totodată şi pronunţarea unei alte soluţii, cum ar fi aceea a achitării sau a încetării procesului penal.

Sub acelaşi aspect, procurorul a mai arătat că doctrina este unanimă în a aprecia că art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală oferă posibilitatea instanţei de a pronunţa exact aceleaşi soluţii ca în ipoteza judecării cauzei în procedura de drept comun, respectiv condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Mai mult, în ceea ce priveşte cazurile de achitare, s-a susţinut că nu mai este nevoie ca instanţa să repună cauza pe rol, să efectueze cercetarea judecătorească în procedură comună şi abia apoi să pronunţe soluţia de achitare, întrucât dacă există toate piesele probatorii, iar judecătorul se consideră lămurit, acesta va putea să pronunţe oricare dintre soluţii, chiar dacă s-a urmat procedura simplificată.

Cu toate acestea, s-a susţinut că pronunţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului în procedura simplificată este limitată chiar de condiţiile în care se poate încuviinţa urmarea unei asemenea proceduri, ce rezultă din cuprinsul prevederilor art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Astfel, pentru a se putea urma procedura abreviată, instanţa trebuie să constate, în primul rând, că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Insuficienţa probelor ori cel puţin aprecierea instanţei în acest sens nu poate conduce la pronunţarea unei hotărâri de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, fără să se efectueze cercetarea judecătorească în procedura obişnuită. Chiar dacă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală se poate deduce că şi o astfel de soluţie este posibilă în cazul judecării cauzei în procedura abreviată, achitarea nu poate depinde însă de evaluarea pe fond a probatoriului administrat, ci de intervenţia unor cauze care împiedică exercitarea acţiunii penale (dezincriminarea, lipsa discernământului în săvârşirea faptei, absenţa calităţii speciale prevăzute de lege pentru a fi autor al infracţiunii etc.).

În al doilea rând, o altă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru aplicarea procedurii simplificate este aceea ca inculpatul să recunoască în totalitate faptele reţinute în sarcina sa în actul de sesizare. Prin urmare, aprecierea instanţei cu privire la lipsa vinovăţiei inculpatului nu poate conduce la admiterea cererii şi, implicit, la pronunţarea în procedura abreviată a unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală.

Astfel, condiţia recunoaşterii totale a faptelor reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare a fost interpretată în doctrină în sensul obligativităţii recunoaşterii acestora atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, procedura abreviată neputând fi aplicată atunci când inculpatul recunoaşte fapta în materialitatea ei, dar nu şi forma de vinovăţie cu care procurorul a considerat că fapta a fost comisă.

Ca atare, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat admiterea recursului în interesul legii formulat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi pronunţarea unei decizii prin care să se constate că, în ipoteza admiterii procedurii simplificate de judecată prevăzute de art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa nu poate dispune o soluţie de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală.

La interpelarea preşedintelui Secţiei penale, reprezentantul Ministerului Public a precizat că, deşi în sesizarea formulată s-a indicat că practica neunitară priveşte ipotezele în care soluţia de achitare ar fi întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, recursul în interesul legii nu vizează şi ipoteza în care soluţia de achitare este întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, întrucât nu există practică neunitară sub acest aspect.

Preşedintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 3.078/1/2018, s-a arătat că în practica instanţelor naţionale nu există un punct de vedere unitar cu privire la „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală vizând posibilitatea pronunţării unei soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din acelaşi cod, în ipoteza admiterii de către instanţă a procedurii simplificate de judecată”.

2.1. Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 29/1968, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 145146 din 12 noiembrie 1968, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

„Art. 320

1

. Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei

2.2. Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare

„Art. 16. – Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale

(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;

c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;

d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;

f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;

h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i) există autoritate de lucru judecat;

j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) şi j), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior, în condiţiile prevăzute de lege.”

„Art. 349. – Rolul instanţei de judecată

(1) Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.

(2) Instanţa poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi dacă instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.”

„Art. 374. – Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri

(…)

(4) În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10).

(…).”

„Art. 375. – Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii

(1) Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii.

(1

1

) Inculpatul poate recunoaşte faptele şi solicita judecarea cauzei în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4) şi prin înscris autentic.

(1

2

) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (1

1

), dacă inculpatul este minor, este necesară şi încuviinţarea reprezentantului său legal.

(2) Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.

(3) Dacă respinge cererea, instanţa procedează potrivit art. 374 alin. (5)-(10).”

„Art. 377. – Cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii

(1) Dacă a dispus ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 375 alin. (1), instanţa administrează proba cu înscrisurile încuviinţate.

(2) Înscrisurile pot fi prezentate la termenul la care instanţa se pronunţă asupra cererii prevăzute la art. 375 alin. (1) sau la un termen ulterior, acordat în acest scop. Pentru prezentarea de înscrisuri instanţa nu poate acorda decât un singur termen.

(3) Dispoziţiile art. 383 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

(4) Dacă instanţa constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă. Dispoziţiile art. 386 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(5) Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanţa, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, dispune efectuarea cercetării judecătoreşti, dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) aplicându-se în mod corespunzător.”

„Art. 395. – Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor

(…)

(2) Dacă judecata a avut loc în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2), iar instanţa constată că pentru soluţionarea acţiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor prevăzute la art. 377 alin. (1)-(3), repune cauza pe rol şi dispune efectuarea cercetării judecătoreşti.”

„Art. 396. – Rezolvarea acţiunii penale

(1) Instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

(2) Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

(3) Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 80-82 din Codul penal.

(4) Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 83-90 din Codul penal.

(5) Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).

(6) Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j).

(7) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă achitarea.

(8) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.

(9) În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune şi inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa dispune plata acesteia din cauţiune, potrivit dispoziţiilor art. 217.

(10) Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (1

1

) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpaţii minori, instanţa va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.”

3.1. Într-o primă opinie (anexele nr. 1-22 la cererea de recurs în interesul legii) s-a apreciat că încuviinţarea procedurii simplificate de judecată prevăzute de art. 374 alin. (4) şi art. 375 din Codul de procedură penală nu este incompatibilă cu pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din acelaşi cod.

În acest sens s-a reţinut, în esenţă, că singura condiţie ce trebuie îndeplinită, potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, pentru aplicarea procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii (pe lângă cea negativă care impune ca fapta să nu fie pedepsită cu detenţiunea pe viaţă) este aceea ca inculpatul să recunoască starea de fapt în modalitatea în care a fost expusă în rechizitoriu, aspect care nu echivalează însă cu reţinerea caracterului infracţional al faptei. Ca atare, această procedură nu exclude examinarea cauzei sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, deoarece, în caz contrar, ar însemna ca instanţele să nu poată dispune o altă soluţie decât condamnarea, ceea ce nu a fost în intenţia legiuitorului.

Cu alte cuvinte, s-a susţinut că şi în cazul în care se uzitează procedura simplificată judecătorul are obligaţia de a verifica dacă probele administrate în faza de urmărire penală stabilesc cu claritate săvârşirea faptei cu vinovăţie de către inculpat şi dacă fapta reţinută în sarcina acestuia întruneşte cerinţele de tipicitate ale infracţiunii. Astfel, nu orice recunoaştere a comiterii unei fapte conduce automat şi la condamnarea inculpatului, judecătorul având obligaţia de a constata că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

În susţinerea acestui punct de vedere au fost invocate şi celelalte cazuri de achitare sau încetare a procesului penal prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală, respectiv retragerea plângerii, împăcarea părţilor, decesul inculpatului, prescripţia sau apariţia unei cauze de impunitate.

3.2. Alte instanţe au considerat, dimpotrivă, că, în ipoteza judecării cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală (anexele nr. 23-28 la cererea de recurs în interesul legii).

În susţinerea acestei opinii s-a arătat că procedura abreviată are la bază o recunoaştere de vinovăţie, putând fi urmată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4) şi art. 375 din Codul de procedură penală, şi anume: inculpatul să nu fie acuzat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă; declaraţia de recunoaştere să fie făcută de inculpat personal sau prin înscris autentic, iar în cazul în care este minor să existe şi încuviinţarea reprezentantului legal; inculpatul să solicite ca judecata să se facă numai în baza probelor din faza de urmărire penală (care au fost apreciate ca fiind legale şi loial administrate de judecătorul de cameră preliminară) şi a înscrisurilor prezentate de părţi sau de persoana vătămată; recunoaşterea faptelor descrise în actul de sesizare să fie făcută până la începerea cercetării judecătoreşti; recunoaşterea faptelor să fie totală, adică atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, condiţie ce nu este îndeplinită când recunoaşterea vizează fapta în materialitatea ei, nu însă şi forma de vinovăţie cu care procurorul a reţinut că a fost comisă; inculpatul să recunoască toate faptele descrise în actul de sesizare, iar nu doar o parte din acestea; instanţa să aprecieze că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

În situaţia în care instanţa consideră că cea din urmă cerinţă, reglementată de art. 349 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu este îndeplinită sau are dubii cu privire la vinovăţia inculpatului, aceasta are obligaţia de a respinge cererea de judecare în procedura simplificată şi de a parcurge cercetarea judecătorească de drept comun, putând administra la solicitarea procurorului, a părţilor, a persoanei vătămate sau din oficiu probele pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Astfel, s-a reţinut că simpla manifestare de voinţă a inculpatului de a urma procedura accelerată de judecată nu poate conduce automat la aplicarea acesteia, în situaţia în care instanţa are dubii cu privire la existenţa faptei, a vinovăţiei inculpatului sau a persoanei care a săvârşit-o. Ca atare, în această ipoteză, în pofida opţiunii procesuale a inculpatului, instanţa trebuie să respingă cererea acestuia de judecare în procedura recunoaşterii învinuirii şi să procedeze la administrarea nemijlocită a probatoriului, în vederea deplinei respectări a principiului aflării adevărului, deoarece numai în acest fel va putea stabili, dincolo de orice îndoială rezonabilă, conţinutul concret al faptelor săvârşite şi caracterul lor infracţional.

Totodată, în cazul în care instanţa, cu ocazia deliberării conform art. 393 din Codul de procedură penală, nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei, nu va dispune achitarea inculpatului, ci, conform art. 395 alin. (2) din acelaşi cod, va repune dosarul pe rol şi va dispune efectuarea cercetării judecătoreşti potrivit procedurii de drept comun.

În susţinerea acestei orientări a fost invocată şi opinia doctrinară potrivit căreia posibilitatea instanţei de a dispune achitarea inculpatului care a recunoscut fapta reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare şi a solicitat să fie judecat conform procedurii speciale se circumscrie exclusiv cazului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală (fapta constituie contravenţie, a fost dezincriminată, persoana nu întruneşte condiţiile subiectului activ calificat etc.).

Decizia nr. 16 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 9 ianuarie 2014, prin care s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 320

1

alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală din 1968, că „într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracţiuni (concurs) în a cărei alcătuire intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, iar săvârşirea tuturor infracţiunilor este recunoscută de inculpat, judecarea cauzei se face, pentru toate infracţiunile, potrivit procedurii de drept comun”

În considerentele hotărârii s-a arătat, în esenţă, că admiterea cererii de judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 320

1

din Codul de procedură penală din 1968 are drept consecinţă stabilirea procedurii speciale de judecată ca unic cadru procesual pentru rezolvarea laturii penale, interpretare ce răspunde exigenţelor privind simplificarea şi celeritatea soluţionării proceselor, în acord cu Legea nr. 202/2010, căci, dacă voinţa legiuitorului ar fi fost aceea de a acorda posibilitatea aplicării mixte a procedurii simplificate şi a celei de drept comun, atunci nu ar mai fi prevăzut, printre condiţiile de aplicare a judecăţii abreviate, recunoaşterea tuturor faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei. Lipsa impunerii unei astfel de cerinţe ar fi însemnat ca, în acelaşi proces, să existe posibilitatea ca faptele recunoscute, ce constituiau infracţiuni şi erau săvârşite de inculpat, să fie judecate potrivit procedurii accelerate, iar cele nerecunoscute să fie soluţionate potrivit procedurii de drept comun.

În acelaşi sens s-a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 320

1

alin. 8 din Codul de procedură penală din 1968, care prevăd că instanţa continuă judecata cauzei potrivit procedurii de drept comun atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, fără a face distincţie dacă obiectul judecăţii îl reprezintă una sau mai multe fapte.

5.1. Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală

În considerentele deciziei, făcând referire la jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a reţinut că „aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun şi presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului” (paragraful 19).

De asemenea, instanţa de contencios constituţional a arătat că „ori de câte ori există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului ori la existenţa legitimei apărări, care prin ele însele pot constitui cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori care înlătură caracterul penal al faptei (), în virtutea temeiului constituţional () al art. 124 alin. (1), instanţa este datoare să respingă cererea formulată, întrucât înfăptuirea justiţiei presupune aplicarea legii în acord cu dreptatea ca valoare supremă a statului de drept” (paragraful 22).

În acelaşi sens s-a menţionat că „în realitate, conform art. 375 din Codul de procedură penală, dacă există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului, conform art. 375 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanţa poate respinge cererea acestuia de a fi judecat în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală şi poate proceda conform dispoziţiilor art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală” (paragraful 25), dar şi că „(…) dreptul de a recurge la procedura accelerată de judecare a cauzelor penale şi de a beneficia de efectele aplicării acesteia nu este un drept fundamental al inculpatului, ci o opţiune pe care o poate exercita în condiţiile şi limitele prevăzute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Dacă inculpatul apreciază că () faptele reţinute în sarcina sa ori probele administrate în scopul demonstrării vinovăţiei sale nu corespund realităţii, acesta poate opta pentru judecarea cauzei conform procedurii penale obişnuite, în cadrul căreia poate pune în discuţie aspectele neclare, echivoce sau neconforme cu realitatea din cuprinsul rechizitoriului, exercitându-şi în mod efectiv dreptul la apărare” (paragraful 26).

5.2. Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală

În cuprinsul deciziei, instanţa de contencios constituţional a statuat că, în raport cu „efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-şi recunoaşte vinovăţia cu privire la faptele pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului – chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun” (paragraful 16).

În acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015; nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015; nr. 726 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015; nr. 275 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 22 iulie 2016; nr. 497 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016; nr. 723 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017; nr. 220 din 17 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 26 iunie 2018.

5.3. Decizia nr. 754 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 22 martie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 375 alin. (2) din Codul de procedură penală

În argumentare, Curtea a arătat, printre altele, că „(…) recurgerea la procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii presupune manifestarea de voinţă a inculpatului de a recurge la această procedură, precum şi o recunoaştere în totalitate a faptelor reţinute în sarcina sa. Cu toate acestea, simpla manifestare de voinţă a inculpatului de a recurge la procedura simplificată de judecată şi declaraţia formală de recunoaştere a învinuirii nu conduc automat la aplicarea acestei proceduri şi a unei pedepse în limitele prevăzute de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată fiind cea care, verificând dacă probele administrate în faza urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, dispune urmarea sau nu a acestei proceduri” (paragraful 15).

Astfel, făcând referire la actuala reglementare a instituţiei procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii şi la aspectele ce o diferenţiază de vechea codificare procesual penală care, în art. 320

1

, consacra judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, procurorul general a apreciat că, în ipoteza admiterii solicitării de soluţionare a cauzei în procedura simplificată de judecată, instanţa nu poate dispune o soluţie de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală.

Fără a nega posibilitatea pronunţării unei hotărâri de achitare a inculpatului în cazul parcurgerii procedurii abreviate a recunoaşterii învinuirii, fapt ce rezultă din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care folosesc sintagma „în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei”, titularul sesizării a arătat însă că temeiurile care pot fundamenta o astfel de soluţie sunt limitate chiar de condiţiile de admisibilitate a unei asemenea proceduri, ce rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Astfel, pentru a putea urma procedura abreviată, instanţa trebuie să constate că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, insuficienţa lor ori, cel puţin, aprecierea instanţei în acest sens neputând conduce la pronunţarea unei hotărâri de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, fără efectuarea cercetării judecătoreşti în procedura obişnuită. Chiar dacă din interpretarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală se poate deduce că şi o astfel de soluţie este posibilă în ipoteza judecării cauzei în procedura abreviată, s-a apreciat însă că aceasta nu va putea depinde de evaluarea pe fond a probatoriului administrat, ci de intervenţia unor cauze care împiedică exercitarea acţiunii penale (dezincriminarea, lipsa discernământului în săvârşirea faptei, absenţa calităţii speciale prevăzute de lege pentru a fi autor al infracţiunii etc.).

S-a mai menţionat totodată că o altă condiţie prevăzută expres de textul de lege este aceea ca inculpatul să recunoască în totalitate faptele reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare, exigenţă ce a fost interpretată în doctrină în sensul obligativităţii recunoaşterii faptelor atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, astfel încât procedura abreviată nu poate fi aplicată atunci când inculpatul recunoaşte fapta în materialitatea ei, nu însă şi forma de vinovăţie cu care procurorul consideră că a fost comisă. Prin urmare, s-a arătat că aprecierea instanţei cu privire la lipsa vinovăţiei inculpatului nu poate conduce la pronunţarea în procedura recunoaşterii învinuirii a unei soluţii de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, deoarece, în acest caz, aşa cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea de urmare a judecăţii simplificate şi de a proceda la efectuarea cercetării judecătoreşti obişnuite.

În plus, dacă inculpatul apreciază că faptele reţinute în sarcina sa ori probele administrate în scopul demonstrării vinovăţiei sale nu corespund realităţii, acesta poate opta pentru judecarea cauzei conform procedurii de drept comun, în cadrul căreia poate pune în discuţie aspectele neclare, echivoce sau neconforme cu realitatea din cuprinsul rechizitoriului, exercitându-şi în mod efectiv dreptul la apărare.

În concret, pornind de la interpretarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) teza I din Codul de procedură penală („în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei”) şi de la absenţa unei interdicţii exprese în ceea ce priveşte pronunţarea unei soluţii de achitare în cazul judecăţii simplificate, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a arătat că o asemenea hotărâre întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod este determinată de inexistenţa tipicităţii (obiective şi subiective), ceea ce presupune lipsa unei concordanţe între fapta concretă şi norma de incriminare. Or, judecata în procedura recunoaşterii învinuirii permite instanţei să realizeze o evaluare a acestei concordanţe şi să stabilească dacă fapta concretă are sau nu are corespondent în modelul descris în norma de incriminare, iar, în ipoteza în care constată inexistenţa unei atare concordanţe (atât din punctul de vedere al elementelor de ordin obiectiv, cât şi sub aspectul formei şi al modalităţii de vinovăţie), va dispune achitarea, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală.

În schimb, s-a apreciat că instanţa nu poate pronunţa o soluţie de achitare întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală în ipoteza soluţionării procesului în procedura accelerată, existând o incompatibilitate între cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale menţionat şi normele ce reglementează judecata în situaţia recunoaşterii învinuirii.

În acest sens s-a arătat că dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală sunt aplicabile atunci când nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea, or, în conformitate cu art. 349 alin. (2) din acelaşi cod, instanţa poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale dacă apreciază că acestea sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Ca atare, în timp ce primele prevederi procedurale îşi găsesc incidenţa în situaţia în care nu există probe că persoana a săvârşit infracţiunea, judecata accelerată este aplicabilă numai atunci când probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, cu alte cuvinte, în ipoteza în care există probe că persoana care a recunoscut în totalitate faptele este autorul acestora, iar probele au caracter suficient.

Astfel, s-a considerat că dacă probele sunt insuficiente sau nu există probe că persoana care a recunoscut în totalitate faptele este autorul acestora, instanţa de judecată nu poate admite cererea de aplicare a procedurii abreviate, întrucât nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 349 alin. (2) din Codul de procedură penală în această ipoteză, având obligaţia de a respinge cererea şi de a soluţiona cauza în procedura de drept comun.

Facultatea de Drept, Colectivul de drept penal, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în temeiul art. 473 alin. (5) din codificarea procesual penală, a apreciat că nu poate fi exclusă de plano posibilitatea pronunţării unei soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală în ipoteza admiterii cererii inculpatului de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate în cazul recunoaşterii învinuirii.

În susţinerea acestui punct de vedere s-au adus aceleaşi argumente de text, ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care utilizează sintagma „în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei”, şi s-a arătat, în esenţă, cu privire la condiţiile de admisibilitate a cererii de judecare în procedura simplificată, că ceea ce se pretinde inculpatului prin art. 374 alin. (4) din acelaşi cod este să recunoască „în totalitate faptele reţinute în sarcina sa”, iar nu săvârşirea infracţiunii, urmând ca instanţa, cu ocazia deliberării asupra fondului cauzei, să se pronunţe asupra elementelor de tipicitate şi a calificării faptei ca infracţiune, fără ca eventualele „dubii cu privire la vinovăţia inculpatului” să condiţioneze, în mod necesar, ex ante, aplicarea procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii.

Sub acelaşi aspect, s-a mai subliniat că, deşi evaluarea suficienţei probelor presupune o examinare a acestora atât cantitativă, cât şi calitativă, prin raportare la fiabilitatea şi forţa lor probantă, la momentul verificării condiţiei prevăzute de art. 349 alin. (2) din Codul de procedură penală nu se realizează o activitate de apreciere a probelor care să permită instanţei stabilirea tipicităţii infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, acţiuni care sunt proprii etapei deliberării cu privire la temeinicia acuzaţiei, etapă care, inclusiv în procedura abreviată, are loc după stadiul dezbaterilor judiciare asupra fondului cauzei.

Deopotrivă, pornind de la dispoziţiile art. 377 alin. (5) şi art. 395 alin. (2) din Codul de procedură penală, s-a susţinut că admiterea cererii de judecare a cauzei în procedura simplificată nu este incompatibilă cu efectuarea cercetării judecătoreşti (care nu echivalează cu o revenire asupra dispoziţiei iniţiale de încuviinţare a solicitării de judecare în procedura recunoaşterii învinuirii), or, în situaţia în care se procedează astfel, „instanţa penală va putea pronunţa oricare dintre soluţiile de achitare reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, cel puţin pentru motivul că nu este ţinută de situaţia de fapt recunoscută iniţial de inculpat, aspect ce rezultă neechivoc din interpretarea per a contrario a prevederilor cuprinse în art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală”.

În consecinţă, s-a menţionat că, în ipoteza în care cererea inculpatului de judecare a cauzei potrivit procedurii abreviate este admisă, nu poate fi exclusă de plano posibilitatea instanţei de a pronunţa oricare dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(6) din Codul de procedură penală, deci implicit achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din acelaşi cod, mai ales în situaţiile în care instanţa procedează la efectuarea cercetării judecătoreşti.

În urma consultării instanţelor de judecată, s-au evidenţiat mai multe opinii, fie în sensul posibilităţii pronunţării unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, în ipoteza admiterii de către instanţă a cererii inculpatului de judecare a cauzei în procedura simplificată [curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Timişoara, Constanţa, Oradea, Piteşti, Suceava; tribunalele Bucureşti, Ilfov, Constanţa, Arad, Brăila, Bihor, Bistriţa-Năsăud; judecătoriile sectoarelor 1-6 Bucureşti, Constanţa, Olteniţa, Giurgiu (una dintre opinii), Măcin, Sfântu Gheorghe, Zărneşti (una dintre opinii), Bistriţa, Năsăud, Vişeu de Sus, Paşcani], fie în sensul posibilităţii instanţei de se a pronunţa într-o asemenea procedură doar în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, exceptând temeiurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală [curţile de apel Bucureşti, Craiova, Galaţi, Iaşi; tribunalele Cluj, Maramureş, Giurgiu (una dintre opinii); judecătoriile Giurgiu, Tulcea, Cluj-Napoca, Baia Mare], fie în sensul incompatibilităţii judecării cauzei în procedura abreviată în cazul recunoaşterii învinuirii cu aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală (curţile de apel Galaţi, Ploieşti; Tribunalul Vaslui; judecătoriile Iaşi, Rupea, Huşi, Vaslui).

Alte instanţe s-au exprimat în sensul posibilităţii pron