Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019
Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019 14 ianuarie 2019 2 iulie 2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
Decizie nr. 1/2019 Dosar nr. 2691/1/2018 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 187 din 08/03/2019 Ilie Iulian Dragomir – vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului Laura Mihaela Ivanovici – preşedintele Secţiei I civile Eugenia Voicheci – preşedintele Secţiei a II-a civile Corina Alina Corbu – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale Geanina Cristina Arghir – judecător la Secţia penală Leontina Şerban – judecător la Secţia penală Alexandra Iuliana Rus – judecător la Secţia penală Ionuţ Mihai Matei – judecător la Secţia penală Luciana Mera – judecător la Secţia penală Ana Hermina Iancu – judecător la Secţia penală Lucia Tatiana Rog – judecător la Secţia penală Maricela Cobzariu – judecător la Secţia penală Marius Dan Foitoş – judecător la Secţia penală Lavinia Valeria Lefterache – judecător la Secţia penală Săndel Lucian Macavei – judecător la Secţia penală Valentin Horia Şelaru – judecător la Secţia penală Dan Andrei Enescu – judecător la Secţia penală Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală Nina Ecaterina Grigoraş – judecător la Secţia I civilă Mihaela Tăbârcă – judecător la Secţia I civilă Rodica Zaharia – judecător la Secţia a II-a civilă Mirela Poliţeanu – judecător la Secţia a II-a civilă Gheza Attila Farmathy – judecător la Secţia de contencios administrativ
şi fiscal Mădălina Elena Grecu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.691/1/2018 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 27 1 şi art. 27 2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir. La şedinţa de judecată participă doamna Marinela Mincă, procuror şef al Biroului de reprezentare, Serviciul judiciar penal, Secţia judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Conform art. 27 3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată participă doamna Silvia Sanda Iancu, magistrat asistent în cadrul Completului pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor vizând încadrarea juridică a faptei unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată în dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Codul penal (mărturie mincinoasă) sau în dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Codul penal în concurs formal cu art. 269 alin. (1) din Codul penal (favorizarea făptuitorului), cu aplicarea art. 38 alin. (2) din acelaşi cod.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror şef Marinela Mincă, a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală, la nivel naţional fiind identificate numeroase hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a soluţionat diferit problema dedusă azi judecăţii, dovada existenţei practicii neunitare fiind făcută cu anexele ataşate la dosar.
A susţinut că punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este acela că fapta martorului care face declaraţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie, sub prestare de jurământ, întruneşte doar elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal, considerând că infracţiunea de favorizare a făptuitorului are caracter de incriminare generală, dar subsidiară, ajutorul dat unui făptuitor primind această calificare numai atunci când alte dispoziţii nu incriminează ipoteze speciale de favorizare, achiesând astfel la prima orientare jurisprudenţială identificată la nivel naţional.
În argumentare, reprezentantul Ministerului Public, făcând trimitere la doctrină, a arătat că a fost definit concursul de calificări ca fiind „situaţia în care două sau mai multe dispoziţii legale sunt susceptibile de a fi aplicate pentru sancţionarea acţiunii comise de făptuitor, deşi în realitate există doar o singură infracţiune. Ceea ce este comun concursului ideal şi concursului de calificări este pluralitatea de texte legale aplicabile în privinţa acţiunii autorului, iar elementul care le diferenţiază este existenţa pluralităţii reale de infracţiuni în cazul concursului ideal, în vreme ce în ipoteza concursului de calificări pluralitatea infracţională este doar aparentă, fiind de fapt în prezenţa unei infracţiuni unice”.
Totodată, a mai precizat că „suntem în prezenţa unor calificări alternative în situaţia în care între conţinuturile legale ale infracţiunilor susceptibile de a fi reţinute există o opoziţie esenţială, astfel încât alegerea unei calificări o exclude în mod necesar pe cealaltă, iar această delimitare presupune o analiză atentă a normelor legale în concurs pentru a putea constata dacă ele se exclud sau nu.” Printre ipotezele concursului de calificări se află şi situaţia conflictului între o calificare generală şi una specială, respectiv dacă o calificare se regăseşte, ca element sau circumstanţă, în structura altei calificări.
Doctrina a relevat situaţiile care disting concursul de calificări faţă de concursul ideal, astfel: dacă există o normă specială, care conţine toate elementele normei generale, la care se adaugă altele, neprevăzute de aceasta, este vorba de un concurs de calificări; dacă o normă care conţine elemente în plus faţă de cealaltă omite însă unele dintre elementele acesteia, va exista un concurs ideal de infracţiuni, deoarece ambele norme trebuie să primească aplicare pentru reprimarea acţiunii ilicite sub toate aspectele ei şi, din această perspectivă, s-a apreciat necesară analiza comparativă a conţinutului constitutiv al infracţiunilor de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1), şi de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1), ambele din Codul penal.
Astfel, s-a reţinut că în ceea ce priveşte obiectul juridic generic, acesta este comun, întrucât infracţiunile menţionate fac parte din categoria infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei (partea specială – titlul IV), respectiv ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu asigurarea legalităţii, independenţei, imparţialităţii în procesul de înfăptuire a actului de justiţie.
Obiectul juridic special al celor două infracţiuni a fost definit de instanţa de control constituţional ca fiind „reprezentat de activitatea de înfăptuire a justiţiei sub aspectul administrării mijloacelor de probă, în vederea stabilirii adevărului juridic, ceea ce presupune o participare corectă şi loială la acest proces a celor care au informaţii ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane în cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă, iar în cazul infracţiunii de favorizare a făptuitorului de relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, pentru a căror rezolvare nestingherită făptuitorii nu trebuie să fie ajutaţi să se sustragă raportului juridic penal sau raportului juridic de executare a pedepsei sau să beneficieze de anumite rezultate ale infracţiunii”.
Subiectul activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă în varianta simplă – art. 273 alin. (1) – este calificat şi poate fi doar martorul. În doctrină s-a apreciat că „pentru a putea fi săvârşită infracţiunea de mărturie mincinoasă, calitatea de martor a unei persoane trebuie să fie legal atribuită în momentul audierii sale. Nu pot fi deci subiecţi activi nemijlociţi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă persoanele care nu pot fi audiate ca martori, din orice motiv”, iar din acest punct de vedere infracţiunea de mărturie mincinoasă este o infracţiune proprie, cu subiect activ calificat prin calitatea pe care trebuie să o aibă făptuitorul, calitate determinată de un anume raport procesual în care se găseşte acesta.
Spre deosebire de mărturia mincinoasă, norma penală ce incriminează favorizarea făptuitorului nu cere o condiţie specială, astfel încât orice persoană fizică sau juridică ce îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal poate fi subiect activ al infracţiunii. Elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă se materializează prin acţiune, constând în manifestarea subiectului activ de a face afirmaţii mincinoase sau prin omisiune, constând în atitudinea acestuia de a nu spune tot ce ştie.
Pentru ca acţiunea de a face afirmaţii mincinoase sau ca omisiunea de a spune tot ce ştie să constituie elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă, trebuie să îndeplinească anumite cerinţe esenţiale: afirmaţia mincinoasă sau omisiunea de a spune ce ştie să privească „fapte sau împrejurări esenţiale”, sintagma împrejurări esenţiale, primind în doctrină semnificaţia atât a faptelor principale ale cauzei, cât şi a circumstanţelor în care au avut loc acestea, precum şi a altor date de natură a servi la soluţionarea cauzei, caracterul esenţial al împrejurărilor determinându-se în funcţie de obiectul probei.
Elementul material al infracţiunii de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) din Codul penal constă în ajutorul dat unui făptuitor prin acţiune (comisiune) sau inacţiune (omisiune), consacrându-se, doctrinar şi jurisprudenţial, condiţia ca ajutorul să fie cert, efectiv, să aibă aptitudinea de a realiza împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor, cerinţa esenţială explicită cu privire la elementul material fiind reprezentată de scopul în care este dat ajutorul, respectiv împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate. În raport cu criteriile de diferenţiere enunţate, s-a apreciat că, în ipoteza examinată, este vorba de un concurs de calificări, şi nu un concurs ideal, formal.
Din examinarea normelor care incriminează cele două infracţiuni, s-a constatat că ceea ce le diferenţiază, în ipoteza examinată, este doar calificarea subiectului activ în cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă, fiind evidentă suprapunerea celorlalte elemente constitutive (obiect juridic, subiect pasiv, urmare imediată) şi s-a reţinut că, astfel, caracterul general al normei prevăzute de art. 273 alin. (1) din Codul penal atrage incidenţa acestor dispoziţii, în mod subsidiar, atunci când nu sunt incidente alte dispoziţii legale.
Prin urmare, infracţiunea de mărturie mincinoasă, atunci când afirmaţiile necorespunzătoare adevărului sau omisiunea declarării celor ştiute privind fapte sau împrejurări esenţiale ale cauzei de către o persoană audiată în calitate de martor sunt destinate ajutorării împiedicării sau îngreunării efectuării cercetărilor într-o cauză şi tragerii la răspundere penală, are un caracter special în raport cu incriminarea prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal. Ca atare, având în vedere caracterul de incriminare subsidiar al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, ajutorul dat unui făptuitor constituie infracţiune numai atunci când faptele care o definesc nu sunt incriminate prin dispoziţii speciale, astfel încât se poate concluziona că ne aflăm în ipoteza unui concurs de calificări, şi nu a unui concurs ideal, conform art. 38 alin. (2) din Codul penal.
Totodată, s-a reţinut că depoziţiile date de martor cu nesocotirea obligaţiei de a declara adevărul în legătură cu obiectul audierii, în lipsa altor acte concrete de favorizare, constituie doar infracţiunea de mărturie mincinoasă, coexistenţa celor două infracţiuni fiind posibilă doar în situaţia în care latura obiectivă este realizată prin acte materiale diferite. În acest sens s-a arătat că infracţiunea de mărturie mincinoasă constituie o variantă specială a favorizării unui făptuitor întrucât, prin mărturie mincinoasă, în cauzele penale, se poate realiza implicit şi o favorizare a făptuitorului.
Astfel, indiferent de faptul că, prin mărturia depusă în mod mincinos, inculpatul acţionează cu intenţie directă, urmărind favorizarea unui făptuitor sau cu intenţie indirectă, adică fără să urmărească în mod expres favorizarea făptuitorului, dar acceptând posibilitatea producerii şi a acestui rezultat, aceeaşi faptă nu poate întruni elementele materiale a două infracţiuni distincte, urmând a se reţine numai „infracţiunea specială”, respectiv infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal.
S-a apreciat că un alt argument că voinţa legiuitorului a fost aceea de a sancţiona doar mărturia mincinoasă, într-o asemenea ipoteză, este reprezentat de dispoziţiile art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, potrivit cărora martorului i se aduce la cunoştinţă obligaţia de a da declaraţii conform cu realitatea, atrăgându-i-se atenţia că legea pedepseşte infracţiunea de mărturie mincinoasă şi s-a făcut trimitere în sprijinul acestei abordări la doctrina recentă, potrivit căreia nu se poate ca prin comiterea unei acţiuni prin care se aduce atingere doar unui obiect juridic să se reţină în concurs două infracţiuni îndreptate împotriva relaţiilor sociale privind înfăptuirea justiţiei.
În contextul acestor argumente s-a apreciat că fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată, atunci când fapta este comisă pentru favorizarea autorului, reprezintă o formă specială de favorizare care întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă. Ca atare, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat, în temeiul art. 474 din Codul de procedură penală, admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se dea o interpretare unitară problemei de drept ce formează obiectul învestirii instanţei, apreciind că soluţia corectă corespunde orientării majoritare conturate în jurisprudenţa naţională.
Preşedintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după ce a acordat posibilitatea membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt alte chestiuni ori întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că, în practica judiciară naţională, nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor vizând încadrarea juridică a faptei unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată în dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Codul penal (mărturie mincinoasă) sau în dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Codul penal în concurs formal cu art. 269 alin. (1) din Codul penal (favorizarea făptuitorului), cu aplicarea art. 38 alin. (2) din acelaşi cod.
Examenul jurisprudenţial Prin recursul în interesul legii s-a arătat că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional, nu s-a stabilit în mod unitar dacă fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată este cea de mărturie mincinoasă prevăzută de dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Codul penal sau cea de mărturie mincinoasă în concurs formal cu favorizarea făptuitorului prevăzută de dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 269 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (2) din acelaşi cod.
Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 3.1. Într-o primă orientare a practicii s-a considerat că fapta martorului care face declaraţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie, sub prestare de jurământ, întruneşte doar elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal. Instanţele au considerat că infracţiunea de favorizare a făptuitorului are caracter de incriminare generală, dar subsidiară, ajutorul dat unui făptuitor primind această calificare numai atunci când alte dispoziţii nu incriminează ipoteze speciale de favorizare. Prin urmare, s-a apreciat că atunci când este săvârşită prin efectuarea de afirmaţii mincinoase sau omisiunea de a expune cele ştiute privind fapte sau împrejurări esenţiale ale cauzei de către o persoană audiată în calitate de martor, dacă scopul este acelaşi, constând în ajutorul dat făptuitorului pentru împiedicarea sau îngreunarea tragerii la răspundere penală, norma prioritară este cea prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal. Totodată, s-a reţinut că depoziţiile date de martor cu nesocotirea obligaţiei de a declara adevărul în legătură cu obiectul audierii, în lipsa altor acte concrete de favorizare, constituie doar infracţiunea de mărturie mincinoasă, coexistenţa celor două infracţiuni fiind posibilă doar în situaţia în care latura obiectivă este realizată prin acte materiale diferite (anexele nr. 1-9), acelaşi punct de vedere fiind împărtăşit şi de instanţa supremă (anexele nr. 10-11). În acest sens s-a arătat că infracţiunea de mărturie mincinoasă constituie o variantă specială a favorizării unui făptuitor, întrucât prin mărturie mincinoasă, în cauzele penale, se poate realiza implicit şi o favorizare a făptuitorului. Astfel, s-a conchis că indiferent de faptul că, prin mărturia mincinoasă depusă, inculpatul acţionează cu intenţie directă, urmărind favorizarea unui făptuitor, sau cu intenţie indirectă, adică neurmărind în mod expres favorizarea făptuitorului, dar acceptând posibilitatea producerii şi a acestui rezultat, aceeaşi faptă nu poate întruni elementele materiale a două infracţiuni distincte, urmând a se reţine numai „infracţiunea specială”, respectiv infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 269 alin. (1) din Codul penal. 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, instanţele de judecată au stabilit că ajutorul care constituie obiectul material al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, atunci când reprezintă o acţiune care realizează conţinutul unei alte infracţiuni, se poate reţine concursul formal, în condiţiile art. 38 alin. (2) din Codul penal. Instanţele au reţinut că afirmaţiile mincinoase generează atât urmarea alterării aflării adevărului, cât şi urmarea favorizării inculpatului în cadrul procesului penal în care este judecat, deoarece, deşi obiectul juridic generic este identic, obiectul juridic special este „asemănător, dar nu identic”, iar pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului este mai mare decât cea pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, astfel încât nu se poate accepta că infracţiunea de favorizare a făptuitorului are caracter subsidiar faţă de cea de mărturie mincinoasă (anexele nr. 12-22), această orientare fiind ilustrată şi de jurisprudenţa instanţei supreme (anexa nr. 23). 3.3. Ca urmare a verificării jurisprudenţei naţionale, judecătorul- raportor a identificat chiar şi o a treia orientare a practicii, cea în care s-a considerat că fapta martorului care face declaraţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie, sub prestare de jurământ, întruneşte doar elementele de tipicitate ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului prevăzută de dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul penal: – „În ceea ce priveşte raportul dintre infracţiunea de favorizarea făptuitorului şi infracţiunea de mărturie mincinoasă se apreciază că, spre deosebire de vechea reglementare, având în vedere inversarea topicii textelor normative în cadrul titlului IV şi limitele superioare de pedeapsă, Codul penal din 2009 nu atribuie caracter general subsidiar infracţiunii prevăzute de art. 269 alin. (1) din Codul penal în raport cu cea prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal. În acest sens, ajutorul acordat făptuitorului de către persoana care se prezintă, din proprie iniţiativă, în faţa organului judiciar, solicită să fie audiată şi dă, în calitate de martor, declaraţii mincinoase, afirmând ca este autorul unei fapte pe care nu o comisese, în scopul evident de a împiedica sau îngreuna cercetările cu privire persoana făptuitorului, constituie infracţiunea de favorizare a făptuitorului. Referitor la posibilitatea reţinerii unei pluralităţi de infracţiuni se evidenţiază că aceasta există doar în situaţia în care împrejurările de fapt concrete relevă elemente obiective care nu se suprapun, astfel încât nu se poate reţine, doar în considerarea condiţiilor în care a fost comisă fapta, existenţa unui concurs ideal de infracţiuni între infracţiunea de favorizare a făptuitorului şi cea de mărturie mincinoasă”. (anexa nr. 6 – Judecătoria Oradea).
Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie În opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca titular al sesizării, s-a arătat că prima orientare jurisprudenţială este soluţia legală în materie şi s-a argumentat că dezlegarea problemei de drept impune a lămuri dacă în situaţia faptică descrisă (fapta unei persoane audiate în calitate de martor de a da declaraţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată) ne regăsim în prezenţa unui concurs de calificări (caz în care va fi reţinută doar o singură faptă) sau a unui concurs ideal (caz în care vor fi incidente două infracţiuni). Concursul de calificări a fost definit în doctrină 1 ca fiind „situaţia în care două sau mai multe dispoziţii legale sunt susceptibile de a fi aplicate pentru sancţionarea acţiunii comise de făptuitor, deşi în realitate există doar o singură infracţiune. Ceea ce este comun concursului ideal şi concursului de calificări este pluralitatea de texte legale aplicabile în privinţa acţiunii autorului, iar elementul care le diferenţiază este existenţa pluralităţii reale de infracţiuni în cazul concursului ideal, în vreme ce în ipoteza concursului de calificări pluralitatea infracţională este doar aparentă, fiind de fapt în prezenţa unei infracţiuni unice”. 1 Florin Streteanu, Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, 1999, p. 142. Totodată, doctrina 2 a precizat că „suntem în prezenţa unor calificări alternative în situaţia în care între conţinuturile legale ale infracţiunilor susceptibile de a fi reţinute există o opoziţie esenţială, astfel încât alegerea unei calificări o exclude în mod necesar pe cealaltă, iar această delimitare presupune o analiză atentă a normelor legale în concurs pentru a putea constata dacă ele se exclud sau nu.” Printre ipotezele concursului de calificări se află şi situaţia conflictului între o calificare generală şi una specială, respectiv dacă o calificare se regăseşte, ca element sau circumstanţă, în structura altei calificări. 2 Florin Streteanu, idem, p. 144. Acelaşi autor 3 a relevat situaţiile care disting concursul de calificări faţă de concursul ideal, astfel: dacă există o normă specială, care conţine toate elementele normei generale, la care se adaugă altele, neprevăzute de aceasta, este vorba de un concurs de calificări; dacă o normă care conţine elemente în plus faţă de cealaltă omite însă unele dintre elementele acesteia, va exista un concurs ideal de infracţiuni deoarece ambele norme trebuie să primească aplicare pentru reprimarea acţiunii ilicite sub toate aspectele ei şi, din această perspectivă, s-a apreciat necesară o analiză comparativă a conţinutului constitutiv al infracţiunilor de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal şi favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) din acelaşi cod. 3 Florin Streteanu, idem, p. 153. Astfel, s-a reţinut că în ceea ce priveşte obiectul juridic generic, acesta este comun, întrucât infracţiunile menţionate fac parte din categoria infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei (Partea specială – titlul IV), respectiv ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară in legătură cu asigurarea legalităţii, independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de justiţie. Obiectul juridic special al celor două infracţiuni a fost definit de instanţa de control constituţional 4 ca fiind reprezentat de activitatea de înfăptuire a justiţiei sub aspectul administrării mijloacelor de probă, în vederea stabilirii adevărului juridic, ceea ce presupune o participare corectă şi loială la acest proces a celor care au informaţii ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane în cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă, iar în cazul infracţiunii de favorizare a făptuitorului 5 de relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, pentru a căror rezolvare nestingherită făptuitorii nu trebuie să fie ajutaţi să se sustragă raportului juridic penal sau raportului juridic de executare a pedepsei sau să beneficieze de anumite rezultate ale infracţiunii. 4 Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018 (paragraful 36). 5 Decizia Curţii Constituţionale nr. 64 din 9 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017 (opinie separată). Subiectul activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă în varianta simplă [alin. (1)] este calificat, putând fi doar martorul 6 . 6 Conform art. 114 din Codul de procedură penală, „poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penal”. În doctrină 7 s-a apreciat că „pentru a putea fi săvârşită infracţiunea de mărturie mincinoasă, calitatea de martor a unei persoane trebuie să fie legal atribuită în momentul audierii sale. Nu pot fi deci subiecţi activi nemijlociţi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă persoanele care nu pot fi audiate ca martori, din orice motiv”, iar din acest punct de vedere, infracţiunea de mărturie mincinoasă este o infracţiune proprie, cu subiect activ calificat prin calitatea pe care trebuie să o aibă făptuitorul, calitate determinată de un anume raport procesual în care se găseşte acesta. 7 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu şi alţii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. IV, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 157. Spre deosebire de mărturia mincinoasă, norma penală ce incriminează favorizarea făptuitorului nu cere o condiţie specială, astfel încât orice persoană fizică sau juridică ce îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal poate fi subiect activ al infracţiunii. Elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă se materializează prin acţiune, constând în manifestarea subiectului activ de a face afirmaţii mincinoase sau prin omisiune, constând în atitudinea acestuia de a nu spune tot ce ştie. Pentru ca acţiunea de a face afirmaţii mincinoase sau ca omisiunea de a spune tot ce ştie să constituie elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, care au caracter de cerinţe esenţiale: afirmaţia mincinoasă sau omisiunea de a spune ce ştie să privească „fapte sau împrejurări esenţiale”. Doctrinar 8 s-a apreciat că prin expresia „împrejurări esenţiale” se înţeleg atât faptele principale ale cauzei, cât şi circumstanţele în care au avut loc acestea, precum şi alte date de natură a servi la soluţionarea cauzei, caracterul esenţial al împrejurărilor determinându-se în funcţie de obiectul probei. Din punct de vedere al existenţei infracţiunii nu interesează scopul sau mobilul faptei, statuându-se 9 că atunci când sunt cunoscute vor fi avute în vedere cu ocazia individualizării răspunderii penale. 8 O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal român, Partea specială, Ediţie revizuită, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 208. 9 Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu şi alţii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. IV, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 161. Elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 269 alin. (1) din Codul penal constă în ajutorul dat unui făptuitor prin acţiune (comisiune) sau inacţiune (omisiune). S-a consacrat în literatura de specialitate 10 şi jurisprudenţial că ajutorul trebuie să fie cert, efectiv, să aibă aptitudinea de a realiza împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor, cerinţa esenţială explicită cu privire la elementul material fiind reprezentată de scopul în care este dat ajutorul, respectiv împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate. 10 O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal român, Partea specială, Ediţie revizuită, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 217. În raport cu criteriile de diferenţiere enunţate s-a apreciat că, în ipoteza examinată, este vorba de un concurs de calificări, şi nu un concurs ideal, formal. Din examinarea normelor care incriminează cele două infracţiuni s-a constatat că ceea ce le diferenţiază, în ipoteza examinată, este doar calificarea subiectului activ în cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă, fiind evidentă suprapunerea celorlalte elemente constitutive (obiect juridic, subiect pasiv, urmare imediată); astfel s-a reţinut caracterul general al normei prevăzute de art. 273 alin. (1) din Codul penal şi, în consecinţă, aplicarea acestor dispoziţii, în mod subsidiar, atunci când nu sunt incidente alte dispoziţii legale. Prin urmare, infracţiunea de mărturie mincinoasă, atunci când afirmaţiile necorespunzătoare adevărului sau omisiunea declarării sunt destinate ajutorării împiedicării sau îngreunării efectuării cercetărilor într-o cauză şi tragerii la răspundere penală, are un caracter special în raport cu incriminarea prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal. Ca atare, având în vedere caracterul de incriminare subsidiar 11 al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, ajutorul dat unui făptuitor constituie infracţiune numai atunci când faptele care o definesc nu sunt incriminate prin dispoziţii speciale. Astfel încât se poate concluziona că ne aflăm în ipoteza unui concurs de calificări şi nu a unui concurs ideal, conform art. 38 alin. (2) din Codul penal. 11 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu şi alţii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. IV, Ed. Academiei Române, Ed. AlI Beck, Bucureşti, 2003, p. 188. De asemenea s-a statuat 12 că declaraţiile nesincere, mincinoase nu sunt acţiuni sau inacţiuni care să definească elementul material al laturii obiective a infracţiunii de favorizare a făptuitorului, ele putând constitui mijloace, acţiuni de alterare, de ascundere a adevărului, dar nu şi de îngreunare sau zădărnicire a urmăririi penale, judecăţii ori a executării pedepsei. (…) Fără îndoială că minciuna creează dificultăţi urmăririi penale sau judecăţii, pe care le pot îngreuna sau zădărnici uneori, însă nu este de natură să caracterizeze elementul material al laturii obiective a infracţiunii de favorizare a făptuitorului. 12 Horia Diaconescu, Posibilitatea comiterii infracţiunii de favorizare a infractorului de către persoana vătămată prin infracţiune. Revista „Dreptul” nr. 5/2001, p. 181. S-a apreciat că un alt argument că voinţa legiuitorului a fost aceea de a sancţiona doar mărturia mincinoasă, într-o asemenea ipoteză, este reprezentat de dispoziţiile art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, potrivit cărora martorului i se aduce la cunoştinţă obligaţia de a da declaraţii conform cu realitatea, atrăgându-i-se atenţia că legea pedepseşte infracţiunea de mărturie mincinoasă şi s-a făcut trimitere în sprijinul acestei abordări la doctrina recentă 13 , potrivit căreia nu se poate ca prin comiterea unei acţiuni prin care se aduce atingere doar unui obiect juridic să se reţină în concurs două infracţiuni îndreptate împotriva relaţiilor sociale privind înfăptuirea justiţiei. 13 Sergiu Bogdan -coordonator – Doris Alina Şerban, George Zlati, Noul Cod penal, Partea specială, Analize, Explicaţii, Comentarii, Editura Universul Juridic, 2014, p. 338. G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay şi alţii, Codul penal, Comentariu pe articole, Ediţia a 2-a, Editura C H. Beck, 2016, p. 273-274; Mihail Udroiu, Drept penal, Partea specială, Ediţia a 3-a, Editura C. H. Beck, 2016, p. 347. Măria Oprea, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Editura Universul Juridic, 2015, p. 310. În contextul acestor argumente s-a apreciat că fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată, atunci când fapta este comisă pentru favorizarea autorului, reprezintă o formă specială de favorizare care întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă. A conchis solicitând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să constate că această problemă de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să stabilească modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, conform art. 474 din Codul de procedură penală.
Raportul asupra recursului în interesul legii Prin raportul întocmit în cauză, judecătorul-raportor a apreciat că recursul în interesul legii este admisibil. Rezumând problema de drept care a primit soluţii diferite la instanţele judecătoreşti prin hotărâri definitive, judecătorul- raportor a apreciat, prin propunerea soluţiei formulate, că infracţiunea de favorizare a făptuitorului are caracterul de incriminare generală, neputându-se reţine un concurs ideal de infracţiuni în ipoteza unei pretinse declaraţii mincinoase între infracţiunea de favorizare a făptuitorului şi infracţiunea de mărturie mincinoasă, aceasta din urmă având caracterul unei norme speciale, astfel că se aplică principiul specialia generalibus derogant. Favorizarea are caracterul de incriminare generală, dar subsidiară, între infracţiunile de favorizare a făptuitorului şi cea de mărturie mincinoasă existând un raport de subsidiaritate de tipul infracţiune generală – infracţiune specială, astfel că presupusul ajutor dat de către inculpatul X nu poate primi calificarea juridică de favorizare a făptuitorului, câtă vreme legiuitorul, prin dispoziţiile Codului penal, a incriminat o ipoteză specială de favorizare, în speţă, cea de mărturie mincinoasă. În cazul infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei care prin specificul lor se pot prezenta ca formă aparte de favorizare, ele îşi păstrează autonomia şi nu pot da naştere unui concurs de infracţiuni doar pentru că, în urma efectelor produse, au împiedicat sau îngreunat cercetările într-o cauză penală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul- raportor, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: 6.1. Admisibilitatea sesizării În virtutea rolului său constituţional conferit de art. 126 alin. (3) din legea fundamentală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti prin cele două mecanisme instituite de Codul de procedură penală, respectiv recursul în interesul legii şi procedura pronunţării hotărârilor prealabile. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală, aplicabile în materia recursului în interesul legii, rezultă că pentru a se apela la un asemenea mecanism de unificare a practicii judiciare trebuie îndeplinite mai multe condiţii de admisibilitate. În primul rând, promovarea recursului în interesul legii se realizează de unul dintre titularii prevăzuţi în mod expres de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, cerinţă care este îndeplinită în cauză, având în vedere că instanţa supremă a fost sesizată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cererea, aşa cum arată art. 471 alin. (2) din Codul de procedură penală, trebuie să cuprindă anumite elemente de conţinut, respectiv enunţarea soluţiilor diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile relevante din doctrină, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii, aspecte formale care se regăsesc în cuprinsul prezentei sesizări. Condiţia esenţială pentru promovarea recursului în interesul legii, ce rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 471 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală şi ale art. 472 din acelaşi cod, o reprezintă existenţa unei probleme de drept care a primit rezolvări diferite din partea instanţelor judecătoreşti, prin hotărâri definitive, ce trebuie dovedită prin anexarea acestora la cererea formulată de titularul sesizării. Raportând această din urmă cerinţă la datele concrete ale cauzei cu care a fost învestit Completul competent să judece recursul în interesul legii, se observă că este îndeplinită jurisprudenţa ataşată actului de sesizare, respectiv anexele nr. 1-11 şi 12-23, relevând soluţionarea în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a chestiunii de drept care formează obiectul judecăţii. Ca urmare, constatând că cererea de recurs în interesul legii formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întruneşte toate condiţiile prevăzute de art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este admisibilă. 6.2. Cadrul legal Următoarele dispoziţii legale au fost apreciate ca având incidenţă în soluţionarea prezentului recurs în interesul legii: – Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare. Art. 269 din Codul penal – Favorizarea făptuitorului (1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. (2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor. (3) Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte. Art. 273 din Codul penal – Mărturia mincinoasă (1) Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2) Mărturia mincinoasă săvârşită: a) de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor; b) de un investigator sub acoperire; c) de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret; d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. (3) Autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase. Art. 38 din Codul penal – Concursul de infracţiuni (1) Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni. (2) Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni. – În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României au fost identificate câteva hotărâri care au analizat, din punct de vedere al conformităţii textelor legale cu legea fundamentală, dispoziţiile referitoare la obiectul juridic special al celor două infracţiuni: – Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 97 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018 şi, respectiv, prin Decizia nr. 480 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018, instanţa de contencios constituţional a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 273 alin. (1) din Codul penal, reţinând în paragrafele 35-36, respectiv paragrafele 34-35, că: „Pe de altă parte, Curtea reţine că dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Codul penal reglementează infracţiunea de «Mărturie mincinoasă», infracţiune care se regăsea, într-o variantă asemănătoare, în cuprinsulart. 260 din Codul penal din 1969. Infracţiunea de «Mărturie mincinoasă» face parte din titlul IV din Codul penal cu denumirea marginală «Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei». În continuare, Curtea observă că obiectul juridic generic al tuturor infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei îl reprezintă ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu asigurarea legalităţii, independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de justiţie. În ceea ce priveşte infracţiunea de mărturie mincinoasă, Curtea reţine că obiectul juridic special al acesteia este reprezentat de activitatea de înfăptuire a justiţiei sub aspectul administrării mijloacelor de probă în vederea stabilirii adevărului juridic, ceea ce presupune o participare corectă şi loială la acest proces a celor care au informaţii ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane. În ceea ce priveşte celelalte infracţiuni din acest titlu al Codului penal, Curtea observă, de exemplu, că, în cazul infracţiunii de nedenunţare, obiectul juridic special este reprezentat de valoarea socială cu privire la sesizarea organelor judiciare, iar în cazul infracţiunii de evadare, obiectul juridic îl formează relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei sub aspectul autorităţii actelor judiciare şi al respectării de către persoanele supuse unor măsuri de reţinere sau deţinere a dispoziţiilor organelor judiciare».” – Prin Decizia nr. 249 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 27 septembrie 2017, şi, respectiv, prin Decizia nr. 810 din 7 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 6 martie 2018, instanţa de contencios constituţional a respins ca neîntemeiată, printre altele, şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 din Codul penal, reţinând în paragraful 21, respectiv în paragraful 34 că: „potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul penal, constituie infracţiunea de favorizare a făptuitorului săvârşirea faptelor concretizate în ajutorul dat făptuitorului, sub aspectul laturii subiective presupunând intenţia directă calificată prin scop, şi anume în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Având în vedere acest aspect, Curtea constată că nu orice faptă ce se concretizează într-un ajutor dat făptuitorului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului. Astfel, doar dacă se constată că scopul prevăzut de lege – împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate – a fost urmărit prin realizarea faptei, se va reţine săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului. În realizarea elementului material al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, autorul acesteia îşi va fi prefigurat efectul pe care realizarea acestuia îl va avea asupra făptuitorului unei fapte prevăzute de legea penală. Astfel, favorizatorul va avea o reprezentare reală a activităţii desfăşurate de cel favorizat, altfel nu s-ar realiza conceptual activitatea sub forma ajutorului dat făptuitorului.” Totodată, în paragraful 36 al Deciziei nr. 810/2017, printre altele, Curtea Constituţională, a mai reţinut, în acord cu doctrina, că: ” (…) obiectul juridic special al infracţiunii de favorizare a făptuitorului îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei penale prin asigurarea descoperirii, cercetării şi judecării celor care au comis fapte prevăzute de legea penală şi a executării sancţiunilor penale aplicate, în cazul în care aceste fapte constituie infracţiuni. Or, Curtea reţine că art. 126 din Constituţie nu se referă la înfăptuirea actului de justiţie în materie penală, ci statuează asupra principiului separaţiei puterilor în stat, din care rezultă că justiţia se realizează exclusiv prin autoritatea judecătorească, în a cărei componenţă intră Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. În aceste condiţii, Curtea constată că, în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate, autorii reţin similitudinea de sens între verbele „a înfăptui”/”a realiza” justiţia, însă fac abstracţie de raţiunea incriminării faptelor reglementate în Codul penal referitoare la infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, care nu vizează doar acţiuni sau inacţiuni referitoare la procese penale ajunse în faza judecăţii.” – Prin Decizia nr. 64 din 9 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, în opinie separată, instanţa de contencios constituţional a realizat din nou o analiză a obiectului juridic special al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal, reţinând: ” (…) Subliniem în acest sens faptul că infracţiunea de favorizare a făptuitorului face parte din Partea specială – titlul IV al Codului penal – Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei şi are ca obiect juridic special relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, pentru a căror rezolvare nestingherită făptuitorii nu trebuie să fie ajutaţi să se sustragă raportului juridic penal sau raportului juridic de executare a pedepsei. Situaţia premisă constă în aceea că o anumită persoană, căreia i se acordă ajutorul, se află în faza cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Ajutorul trebuie acordat în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Această cerinţă a legii se referă la latura obiectivă a infracţiunii, deoarece ea indică destinaţia obiectivă a actului de favorizare, şi nu finalitatea subiectivă a acestui act. Activitatea judiciară periclitată este tocmai cea a organelor competente pe parcursul procesului penal, începând cu actele de urmărire penală şi terminând cu cele de executare. Având în vedere valoarea ocrotită de lege şi conţinutul constitutiv al infracţiunii, respectiv elementul material al laturii obiective – astfel cum l-am subliniat mai sus – eventuala realizare a sa, prin emiterea, aprobarea sau adoptarea unui act normativ ar putea constitui o cauză de agravare, în niciun caz neputând fi «sustrasă» incriminării şi pedepsirii în condiţiile legii. O asemenea reglementare pune în pericol existenţa statului de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, atât în ceea ce priveşte dimensiunea înfăptuirii justiţiei, cu consecinţa încălcării art. 124 din Constituţie, cât şi a legalităţii, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie.” – În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de interpretare şi aplicare unitară a dispoziţiilor legale nu au fost identificate hotărâri care să fi dat o dezlegarea unitară problemei de drept supuse analizei. Însă, alături de hotărârile indicate în anexele nr. 10-11 (cu referire la prima orientare jurisprudenţială) 14 şi în anexa nr. 23 (cu referire la a doua orientare jurisprudenţială) 15 , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a reţinut în considerentele Deciziei penale nr. 397 din 21 noiembrie
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.