Decizia nr. 1 din 22 ianuarie 2018

Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti s-a arătat că, în practica judiciară naţională, nu există un punct de vedere unitar privind „calificarea şi competenţa de soluţionare a cererii de recunoaştere a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii pronunţate de o instanţă străină, formulată de condamnat în vederea contopirii cu pedepse aplicate de instanţele române şi deducerii duratei executate în străinătate.”

Examenul jurisprudenţial În urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional s-a constatat că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 140 1 şi art. 142 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu se realizează unitar, instanţele pronunţându-se diferit cu privire la calificarea şi competenţa de soluţionare a cererilor de recunoaştere a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii pronunţate de o instanţă străină, formulată de condamnat în vederea contopirii cu pedepse aplicate de instanţele române şi deducerii duratei executate în străinătate. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 2.1. Într-o primă orientare se consideră că recunoaşterea unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii pronunţate de o instanţă străină, formulată de un condamnat în vederea contopirii cu pedepse aplicate de instanţele române şi deducerii duratei executate în străinătate, îmbracă forma unei cereri de recunoaştere, pe cale incidentală, întemeiate pe dispoziţiile art. 140 1 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care este de competenţa instanţei învestite cu cererea principală ce are ca obiect modificarea pedepsei în temeiul art. 585 din Codul de procedură penală, motivându-se că, prin cererea formulată, condamnatul urmăreşte efectuarea operaţiunii juridice de contopire a pedepselor şi, în final, deducerea din pedeapsa rezultantă a întregii perioade executate, inclusiv cea executată în străinătate, aceasta constituind finalitatea mediată a cererii. S-a mai argumentat că recunoaşterea hotărârii nu are ca efect executarea, în individualitatea sa, a pedepsei aplicate de instanţa străină, această pedeapsă pierzându-şi individualitatea şi regăsindu-se în pedeapsa rezultantă, aplicată în condiţiile art. 585 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel încât dispoziţiile art. 142 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt incidente întrucât acestea se referă la situaţia în care pedeapsa aplicată de autorităţile străine nu a fost executată. Totodată, s-a subliniat că art. 142 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, impune ca cererea de recunoaştere şi punere în executare a hotărârii judecătoreşti să fie transmisă de statul emitent. 2.2. Într-o a doua orientare, alte instanţe învestite cu soluţionarea unei asemenea cauze au considerat că temeiul de drept al cererii este cel prevăzut de art. 140 1 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul recunoaşterii, pe cale principală, a hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea realizării contopirii cu pedeapsa pronunţată de statul român şi, ulterior, a deducerii perioadei executate (fără a fi dezbătut vreun argument pentru temeiul de drept reţinut). 2.

Într-o altă opinie, instanţele au considerat că soluţionarea cererii de recunoaştere a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii pronunţate de o instanţă străină, formulată de condamnat în vederea contopirii cu pedepse aplicate de instanţele române şi deducerii duratei executate în străinătate, este de competenţa curţii de apel potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În susţinerea acestei opinii s-a arătat că, prin recunoaşterea hotărârii străine şi operaţiunea juridică a contopirii cu pedeapsa aplicată, prin hotărârea penală română se ajunge la o pedeapsă rezultantă ce include şi pedeapsa aplicată prin hotărârea penală străină, cu executare în regim de detenţie, context în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd competenţa exclusivă a curţilor de apel în soluţionarea acestui demers juridic. Deopotrivă, s-a susţinut că textul de lege permite condamnatului, ca persoană interesată, să fie titular al cererii de recunoaştere a hotărârii străine. 2.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală au fost identificate mai multe hotărâri prin care au fost soluţionate conflicte negative de competenţă, problema de drept primind rezolvări diferite, considerându-se fie că sunt aplicabile dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fie cele ale art. 140 1 alin. (2) din aceeaşi lege, această din urmă opinie fiind majoritară. 3. Punctul de vedere al Curţii de Apel Bucureşti Punctul de vedere al Curţii de Apel Bucureşti, autoarea sesizării, este în sensul că recunoaşterea unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii pronunţate de o instanţă străină, formulată de condamnat în vederea contopirii cu pedepse aplicate de instanţele române şi deducerii duratei executate în străinătate, are caracter incidental potrivit art. 140 1 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în raport cu cererea principală, cerere formulată în materia executării, iar competenţa de soluţionare nu revine curţii de apel, ci instanţei competente a soluţiona cererea principală. 4. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie În esenţă, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că persoana condamnată în străinătate poate solicita contopirea pedepsei aplicate prin hotărâre judecătorească străină, după executarea acesteia în statul de condamnare, doar în situaţia în care mai există o pedeapsă de executat în România, concurentă cu cea pronunţată în străinătate, în baza dispoziţiilor art. 140 1 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Raportat la cererea principală ce face obiectul procedurii judiciare de contopire de pedepse s-a precizat că recunoaşterea hotărârilor străine definitive executate în statul de condamnare are un caracter accesoriu operaţiunii de contopire, interesul urmărit fiind deducerea perioadei executate anterior din condamnări aplicate pentru fapte concurente. În acest context s-a menţionat că, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 140 1 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa aparţine instanţei de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare, respectiv instanţei competente să soluţioneze cererea (principală) de contopire a pedepselor, potrivit art. 585 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Raportul asupra recursului în interesul legii Referitor la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, prin raportul întocmit în cauză, judecătorul-raportor a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 140 1 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât în sintagma „în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei”, din cuprinsul acestui text legal, se încadrează şi situaţia recunoaşterii, pe cale incidentală, a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii pronunţate de o instanţă străină, la cererea persoanei condamnate aflate în România, în vederea contopirii pedepsei executate în alt stat cu pedeapsa de executat în România şi a deducerii perioadei executate în străinătate, competenţa revenind instanţei de judecată pe rolul căreia se află cererea principală de contopire a pedepselor, conform prevederilor art. 140 1 alin. (2) din legea specială.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: 6.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 471 din Codul de procedură penală referitoare la titularul sesizării şi la depunerea hotărârilor definitive ce atestă existenţa unei jurisprudenţe neunitare referitor la problema de drept ce formează obiectul judecăţii. Practica neunitară ce a determinat formularea recursului în interesul legii a fost generată de interpretarea şi aplicarea neunitară a dispoziţiilor art. 140 1 şi art. 142 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în practica instanţelor de judecată fiind conturate mai multe orientări vizând calificarea şi competenţa de soluţionare a cererii de recunoaştere a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii pronunţate de o instanţă străină, formulată de condamnat în vederea contopirii cu pedepse aplicate de instanţele române şi deducerii duratei executate în străinătate. 6.2. Dispoziţii legale aplicabile Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 140 1 . – Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei, precum şi a altor acte judiciare emise de autorităţile străine (1) Recunoaşterea, pe cale principală, a hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face la sesizarea persoanei interesate sau a procurorului, în condiţiile tratatului aplicabil între România şi statul emitent, de către judecătoria în a cărei circumscripţie aceasta domiciliază. (2) Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face şi pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare. (2 1 ) Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenţie pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte au fost confirmate de statul străin, urmând a fi dedusă perioada executată efectiv. (3) În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), lipsa unui tratat nu împiedică recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine, dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa. Dispoziţiile art. 131 alin. (1), art. 132, 135 şi ale art. 136 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. (4) Actele judiciare care emană de la o autoritate judiciară străină competentă pot fi recunoscute de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa de judecată, dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei persoanei cercetate ori a persoanei condamnate sau la reintegrarea sa. Actului judiciar străin nu i se poate conferi, ca efect al recunoaşterii, o forţă probantă mai mare decât cea pe care o are în statul emitent. Art. 142. – Competenţa autorităţilor judiciare române (1) Atunci când România este stat de executare, iar persoana condamnată este deţinută într-un alt stat membru al Uniunii Europene, recunoaşterea şi punerea în executare, pe teritoriul României, a hotărârii judecătoreşti străine, în vederea transferării persoanei condamnate, este de competenţa curţii de apel în a cărei circumscripţie aceasta domiciliază. În cazul în care persoana condamnată nu are domiciliul pe teritoriul României, competenţa aparţine Curţii de Apel Bucureşti. (2) Atunci când România este stat de executare, iar persoana condamnată se află pe teritoriul României, recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent este de competenţa curţii de apel în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază persoana condamnată. În cazul în care persoana condamnată nu are domiciliul pe teritoriul României, competenţa aparţine Curţii de Apel Bucureşti. Atunci când persoana condamnată se află în România, în executarea unei pedepse, competenţa recunoaşterii şi punerii în executare aparţine curţii de apel în a cărei circumscripţie teritorială se află instanţa locului de deţinere. (3) Atunci când România este stat de executare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este competent să primească cererea statului emitent formulată potrivit art. 161. În cazul art. 161 alin. (9), parchetul competent să primească hotărârea judecătorească şi certificatul este cel de pe lângă curtea de apel prevăzută la alin. (4). (4) În cazul prevăzut la art. 161 alin. (9), curtea de apel din care face parte judecătorul care a luat măsura preventivă sau pe lângă care funcţionează parchetul din care face parte procurorul care a luat măsura preventivă este competentă să recunoască şi să pună în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent. (5) Atunci când România este stat emitent, iar persoana condamnată se află pe teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene, competenţa de a solicita acestui din urmă stat luarea unei măsuri preventive şi recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti române aparţine instanţei de executare. Codul penal Art. 40. – Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente (1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 39. (2) Dispoziţiile art. 39 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. (3) Dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente. (4) Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. (5) În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1)-(4) se ţine seama şi de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii. Codul de procedură penală Art. 585. – Alte modificări de pedepse (1) Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: a) concursul de infracţiuni; b) recidiva; c) pluralitatea intermediară; d) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. (2) Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. (3) Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat. (4) La primirea cererii, preşedintele completului de judecată dispune ataşarea la dosar a înscrisurilor şi luarea tuturor măsurilor necesare soluţionării cauzei. 6.3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, examinând problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, constată că unele instanţe au apreciat că devin aplicabile dispoziţiile art. 140 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar alte instanţe că sunt incidente dispoziţiile art. 142 alin. (2), situaţie care s-a repercutat asupra competenţei instanţei desemnate a se pronunţa în cauză. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează prin titlul V recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe, înţelegând prin stat terţ statul care nu este membru al Uniunii Europene, conform art. 130 alin. (2) lit. d), iar prin titlul VI cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană. Potrivit art. 130 alin. (1) teza a II-a, care este integrat în capitolul I denumit „Dispoziţii generale” al titlului V, dispoziţiile capitolului III intitulat „Proceduri speciale de recunoaştere şi executare” din acelaşi titlu V se aplică şi în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, dacă nu contravin dispoziţiilor speciale. Prin urmare, prevederile art. 140 1 cu denumirea marginală „Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei, precum şi a altor acte judiciare emise de autorităţile străine” din cuprinsul capitolului III „Proceduri speciale de recunoaştere şi executare” al titlului V din legea specială sunt incidente atât în ipoteza în care instanţele române recunosc hotărâri judecătoreşti pronunţate de autorităţile judiciare ale unui stat care nu este membru al Uniunii Europene, cât şi în ipoteza hotărârilor judecătoreşti în materie penală pronunţate de autorităţile judiciare ale unui stat care este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca prin recunoaşterea hotărârii străine să se urmărească producerea altor efecte juridice decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei, fiind prevăzut, cumulativ, pentru cea din urmă ipoteză, ca legea specială să nu conţină dispoziţii contrare. Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei se poate realiza, conform art. 140 1 alin. (2) din legea specială, pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare. Sintagma proces penal în curs se interpretează în sensul că recunoaşterea, pe cale incidentală, a unei hotărâri penale străine este posibilă inclusiv în faza punerii în executare a hotărârilor penale definitive, după cum s-a statuat prin Decizia nr. 9/2010 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, prin raportare la dispoziţiile art. 119 din Legea nr. 302/2004 în forma în vigoare la data pronunţării deciziei. De altfel, în forma actuală a legii speciale, art. 140 1 alin. (3) teza I prevede că în situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) lipsa unui tratat nu împiedică recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine, dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa. Dispoziţii speciale privind faza de executare a hotărârilor penale sunt prevăzute de art. 585 alin. (1) lit. a) din secţiunea 1 „Schimbări în executarea unor hotărâri” a capitolului III „Alte dispoziţii privind executarea” din titlul V „Executarea hotărârilor penale” din Codul de procedură penală. Potrivit acestui text legal, o persoană condamnată poate solicita modificarea pedepsei dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza altei hotărâri definitive, existenţa concursului de infracţiuni. Aceste dispoziţii legale trebuie interpretate prin raportare la art. 40 alin. (2) şi (5) din Codul penal, care prevede că dispoziţiile referitoare la contopirea pedepselor se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă, urmând a se ţine seama şi de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii. Aşadar, solicitarea având ca obiect constatarea existenţei concursului între infracţiuni pentru care s-a dispus condamnarea prin hotărâri pronunţate de instanţe din România şi hotărâri pronunţate de autorităţi judiciare străine şi contopirea pedepselor, pentru ca, în final, să se deducă din pedeapsa rezultantă inclusiv perioada de timp executată în străinătate, se încadrează, în drept, în dispoziţiile art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, fiind o cerere de modificare de pedepse. Cererea de contopire a pedepselor constituie o cerere principală, vizând pedepsele aplicate cu titlu definitiv prin hotărâri judecătoreşti române şi hotărâri judecătoreşti străine, cu consecinţa recunoaşterii efectelor acestei situaţii juridice în planul tratamentului sancţionator, în principal în privinţa deducerii duratei de timp anterior executate din pedepsele aplicate pentru infracţiunile ce compun concursul de infracţiuni, acesta fiind interesul demersului judiciar al persoanei condamnate. Simpla împrejurare că cererea de modificare a pedepsei ţine de faza executării unei hotărâri de condamnare pronunţate în România nu îi conferă caracterul unei cereri prin care se solicită executarea în România a unei pedepse pronunţate în străinătate. Deopotrivă, faptul că se dispune mai întâi recunoaşterea hotărârii străine şi, apoi, se contopesc pedepsele nu are nicio înrâurire asupra obiectului principal al procesului, întrucât, dacă nu s-ar recunoaşte hotărârea penală străină, nu s-ar putea deduce perioada executată în străinătate din pedeapsa rezultantă stabilită ca urmare a operaţiunii juridice a contopirii. În acest context, întrucât cererea de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti străine are în vedere producerea de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, respectiv deducerea din pedeapsa rezultantă şi a perioadei executate în străinătate, aceasta are caracter incidental raportat la cererea principală care vizează modificarea pedepsei. În consecinţă, în situaţia analizată nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti străine şi care atrag competenţa exclusivă a curţii de apel, ci dispoziţiile art. 140 1 alin. (2) din aceeaşi lege care prevăd procedura recunoaşterii, pe cale incidentală, a unor hotărâri judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, text legal care stabileşte totodată că revine instanţei învestite cu soluţionarea cererii principale competenţa de a dispune asupra recunoaşterii hotărârii pronunţate de autorităţile judiciare străine. Problema de drept a fost examinată şi prin Decizia nr. 15 din 22 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în care s-a menţionat că „omisiunea legiuitorului român de a include prevederi exprese, în cadrul titlului VI, care să permită recunoaşterea dispoziţiilor din hotărârea judecătorească pronunţată de un stat membru al Uniunii Europene referitoare la instituţii de tipul liberării condiţionate, nu conduce la imposibilitatea recunoaşterii acestor dispoziţii, ci, dimpotrivă, la recunoaşterea acestora conform art. 140 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”. Din interpretarea teleologică a dispoziţiilor titlului VI al Legii nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că art. 142 alin. (2) prevede competenţa exclusivă a curţii de apel în cazul procedurii speciale a recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârii judecătoreşti străine, procedură prevăzută de secţiunea a 3-a intitulată „Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România” din capitolul II al aceluiaşi titlu VI al legii. Sub un prim aspect este de remarcat că, prin procedura specială evocată (art. 159-art. 163), se instituie dreptul exclusiv al statului străin emitent de a transmite, din oficiu sau la cererea persoanei condamnate, hotărârea şi certificatul în vederea recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârii judecătoreşti străine. În acest sens, relevante sunt dispoziţiile art. 160 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu care, dacă înainte de soluţionarea cauzei, statul emitent îşi retrage certificatul, instanţa respinge cererea ca nesusţinută. Prin prisma scopului în care s-a instituit această procedură specială, dispoziţiile art. 161 alin. (3) din legea specială prevăd că, în vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanei condamnate, parchetul competent poate solicita darea în urmărire, potrivit Codului de procedură penală. De asemenea, în conformitate cu art. 163 alin. (1) din legea specială, curtea de apel, ca instanţă exclusiv competentă potrivit art. 142 alin. (2), poate renunţa la dreptul de punere în executare a pedepsei atunci când constată imposibilitatea practică de a pune în executare pedeapsa deoarece persoana împotriva căreia s-a emis mandatul de executare a pedepsei nu este găsită sau persoana condamnată a evadat din penitenciarul în care executa pedeapsa. Aşadar, din interpretarea coroborată a textelor legale mai sus menţionate reiese cu evidenţă că scopul urmărit prin procedura specială a recunoaşterii hotărârii judecătoreşti străine reglementată de secţiunea a 3-a a capitolului II al titlului VI al Legii nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este acela al executării de către persoana ce se află pe teritoriul României a pedepsei aplicate de autorităţile judiciare străine. Or, după cum rezultă cu evidenţă şi din alin. (2 1 ) al art. 140 1 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, introdus prin Legea nr. 236/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 14 decembrie 2017, care a modificat şi completat Legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenţie pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte au fost confirmate de statul străin, urmând a fi dedusă perioada executată efectiv. Se mai remarcă faptul că, potrivit Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, curtea de apel dobândeşte atribuţii specifice instanţei de executare, respectiv de modificare a pedepsei, numai dacă ulterior recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti străine acelaşi stat emitent transmite o nouă cerere de recunoaştere a unei hotărâri privind aceeaşi persoană, potrivit art. 160 alin. (7) coroborat cu art. 154 alin. (13) lit. b), ceea ce înseamnă, per a contrario, că pentru celelalte situaţii caracteristice materiei executării competenţa se va stabili potrivit normelor de drept comun în materie. În considerarea celor expuse, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi va stabili că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 140 1 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de recunoaştere a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii pronunţată de o instanţă străină, formulată de persoana condamnată, aflată în România, în vederea contopirii cu pedepse aplicate de instanţele române şi deducerii duratei executate în străinătate, este o cerere incidentală de competenţa instanţei învestite cu soluţionarea cererii de contopire.