ÎCCJ, Decizia nr. 4/2019

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Decizie nr. 4/2019

din 11/02/2019

Dosar nr. 3.078/1/2018

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 546 din 03/07/2019

Ilie Iulian Dragomir - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului

Daniel Grădinaru - președintele Secției penale

Laura-Mihaela Ivanovici - președintele Secției I civilă

Eugenia Voicheci - președintele Secției a II-a civilă

Corina Alina Corbu - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal

Marius Dan Foitoș - judecător la Secția penală

Dan Andrei Enescu - judecător la Secția penală

Oana Burnel - judecător la Secția penală

Simona Elena Cîrnaru - judecător la Secția penală

Lucia Tatiana Rog - judecător la Secția penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secția penală

Silvia Cerbu - judecător la Secția penală

Ioana Bogdan - judecător la Secția penală

Săndel Lucian Macavei - judecător la Secția penală

Ștefan Pistol - judecător la Secția penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secția penală

Andrei Claudiu Rus - judecător la Secția penală

Valentin Horia Șelaru - judecător la Secția penală

Ioana Alina Ilie - judecător la Secția penală

Andreia Liana Constanda - judecător la Secția I civilă

Carmen Elena Popoiag - judecător la Secția I civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secția a II-a civilă

Roxana Popa - judecător la Secția a II-a civilă

Luiza Maria Păun - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Marius Ionel Ionescu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3.078/1/2018 este legal constituit conform dispozițiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală și celor ale art. 27

1

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința este prezidată de către vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir.

La ședința de judecată participă doamna Marinela Mincă, procuror-șef al Serviciului judiciar penal, Secția judiciară a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Florin Nicușor Mihalache, desemnat conform art. 27

3

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3.078/1/2018, aflat pe rolul completului de judecată, precum și cu privire la faptul că judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 473 alin. (4) din Codul de procedură penală, doamna judecător Ioana Alina Ilie - judecător la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, raportul întocmit fiind depus la dosar și comunicat membrilor completului.

A mai învederat că, la dosar, au fost transmise hotărâri relevante în materie pronunțate de instanțele judecătorești, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, opiniile curților de apel și ale Facultăților de drept din Cluj-Napoca și București.

După prezentarea referatului cauzei, președintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreședinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepții de invocat, a acordat cuvântul reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doamna procuror Marinela Mincă, a învederat că recursul în interesul legii a fost promovat ca urmare a constatării unei practici neunitare cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală vizând posibilitatea pronunțării unei soluții de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din același cod, în ipoteza admiterii de către instanță a procedurii simplificate de judecată, apreciind că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 471 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală.

Astfel, a precizat că în practică s-au conturat două orientări, și anume: una în care s-a apreciat că încuviințarea procedurii simplificate de judecată prevăzute de art. 374 alin. (4) și art. 375 din Codul de procedură penală nu este incompatibilă cu o soluție de achitare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din Codul de procedură penală și alta în care, dimpotrivă, s-a considerat că, într-o asemenea ipoteză, nu este posibilă pronunțarea unei soluții de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din Codul de procedură penală, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fiind în sensul ultimei orientări jurisprudențiale.

În susținerea acestei opinii, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că actualul Cod de procedură penală reglementează instituția recunoașterii învinuirii, la fel ca și reglementarea precedentă, ca o derogare de la dreptul comun, ce presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului.

Analiza comparativă a prevederilor art. 320

1

din Codul de procedură penală anterior cu cele ale art. 374 alin. (4), art. 375, 377 și 396 din Codul de procedură penală în vigoare relevă însă că, deși scopul introducerii acestei proceduri s-a menținut - reducerea duratei proceselor și prevenirea tergiversării cauzelor -, există totuși o serie de deosebiri între cele două reglementări.

Astfel, în timp ce Codul de procedură penală din 1968 limita aplicarea procedurii simplificate la situația în care instanța constata, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, că fapta există și constituie infracțiune, în actuala reglementare, pentru admiterea cererii de judecare în această procedură trebuie îndeplinită condiția recunoașterii de către inculpat a faptelor așa cum au fost reținute în sarcina sa în rechizitoriu, indiferent dacă acestea constituie sau nu infracțiune ori dacă atrag răspunderea penală a persoanelor trimise în judecată.

Totodată, față de reglementarea anterioară, care limita soluțiile pe care instanța le putea pronunța în cadrul acestei proceduri, dispozițiile noului Cod de procedură penală nu mai obligă judecătorul să pronunțe o hotărâre de condamnare în cazul în care inculpatul recurge la procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, fapt ce rezultă din interpretarea per a contrario a sintagmei în caz de din cuprinsul art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.

Formularea acestui articol este neechivocă, stabilind că în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele acesteia se reduc în condițiile legii, dar permițând totodată și pronunțarea unei alte soluții, cum ar fi aceea a achitării sau a încetării procesului penal.

Sub același aspect, procurorul a mai arătat că doctrina este unanimă în a aprecia că art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală oferă posibilitatea instanței de a pronunța exact aceleași soluții ca în ipoteza judecării cauzei în procedura de drept comun, respectiv condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Mai mult, în ceea ce privește cazurile de achitare, s-a susținut că nu mai este nevoie ca instanța să repună cauza pe rol, să efectueze cercetarea judecătorească în procedură comună și abia apoi să pronunțe soluția de achitare, întrucât dacă există toate piesele probatorii, iar judecătorul se consideră lămurit, acesta va putea să pronunțe oricare dintre soluții, chiar dacă s-a urmat procedura simplificată.

Cu toate acestea, s-a susținut că pronunțarea unei hotărâri de achitare a inculpatului în procedura simplificată este limitată chiar de condițiile în care se poate încuviința urmarea unei asemenea proceduri, ce rezultă din cuprinsul prevederilor art. 349 alin. (2) și art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Astfel, pentru a se putea urma procedura abreviată, instanța trebuie să constate, în primul rând, că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Insuficiența probelor ori cel puțin aprecierea instanței în acest sens nu poate conduce la pronunțarea unei hotărâri de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, fără să se efectueze cercetarea judecătorească în procedura obișnuită. Chiar dacă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală se poate deduce că și o astfel de soluție este posibilă în cazul judecării cauzei în procedura abreviată, achitarea nu poate depinde însă de evaluarea pe fond a probatoriului administrat, ci de intervenția unor cauze care împiedică exercitarea acțiunii penale (dezincriminarea, lipsa discernământului în săvârșirea faptei, absența calității speciale prevăzute de lege pentru a fi autor al infracțiunii etc.).

În al doilea rând, o altă condiție ce trebuie îndeplinită pentru aplicarea procedurii simplificate este aceea ca inculpatul să recunoască în totalitate faptele reținute în sarcina sa în actul de sesizare. Prin urmare, aprecierea instanței cu privire la lipsa vinovăției inculpatului nu poate conduce la admiterea cererii și, implicit, la pronunțarea în procedura abreviată a unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală.

Astfel, condiția recunoașterii totale a faptelor reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare a fost interpretată în doctrină în sensul obligativității recunoașterii acestora atât sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, procedura abreviată neputând fi aplicată atunci când inculpatul recunoaște fapta în materialitatea ei, dar nu și forma de vinovăție cu care procurorul a considerat că fapta a fost comisă.

Ca atare, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admiterea recursului în interesul legii formulat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și pronunțarea unei decizii prin care să se constate că, în ipoteza admiterii procedurii simplificate de judecată prevăzute de art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanța nu poate dispune o soluție de achitare în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din Codul de procedură penală.

La interpelarea președintelui Secției penale, reprezentantul Ministerului Public a precizat că, deși în sesizarea formulată s-a indicat că practica neunitară privește ipotezele în care soluția de achitare ar fi întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din Codul de procedură penală, recursul în interesul legii nu vizează și ipoteza în care soluția de achitare este întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, întrucât nu există practică neunitară sub acest aspect.

Președintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreședinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reținut dosarul în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție cu nr. 3.078/1/2018, s-a arătat că în practica instanțelor naționale nu există un punct de vedere unitar cu privire la "Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală vizând posibilitatea pronunțării unei soluții de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din același cod, în ipoteza admiterii de către instanță a procedurii simplificate de judecată".

2.1. Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 29/1968, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 145146 din 12 noiembrie 1968, republicată, cu modificările și completările ulterioare

"Art. 320

1

. Judecata în cazul recunoașterii vinovăției

2.2. Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare

"Art. 16. - Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale

(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;

c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;

d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;

f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;

h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i) există autoritate de lucru judecat;

j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) și j), acțiunea penală poate fi pusă în mișcare ulterior, în condițiile prevăzute de lege."

"Art. 349. - Rolul instanței de judecată

(1) Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.

(2) Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață."

"Art. 374. - Aducerea la cunoștință a învinuirii, lămuriri și cereri

(...)

(4) În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți și de persoana vătămată, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10).

(...)."

"Art. 375. - Procedura în cazul recunoașterii învinuirii

(1) Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanța procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului și ale celorlalte părți, se pronunță asupra cererii.

(1

1

) Inculpatul poate recunoaște faptele și solicita judecarea cauzei în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4) și prin înscris autentic.

(1

2

) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (1

1

), dacă inculpatul este minor, este necesară și încuviințarea reprezentantului său legal.

(2) Dacă admite cererea, instanța întreabă părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.

(3) Dacă respinge cererea, instanța procedează potrivit art. 374 alin. (5)-(10)."

"Art. 377. - Cercetarea judecătorească în cazul recunoașterii învinuirii

(1) Dacă a dispus ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art. 375 alin. (1), instanța administrează proba cu înscrisurile încuviințate.

(2) Înscrisurile pot fi prezentate la termenul la care instanța se pronunță asupra cererii prevăzute la art. 375 alin. (1) sau la un termen ulterior, acordat în acest scop. Pentru prezentarea de înscrisuri instanța nu poate acorda decât un singur termen.

(3) Dispozițiile art. 383 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

(4) Dacă instanța constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părților, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă. Dispozițiile art. 386 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(5) Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum și dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanța, luând concluziile procurorului și ale părților, dispune efectuarea cercetării judecătorești, dispozițiile art. 374 alin. (5)-(10) aplicându-se în mod corespunzător."

"Art. 395. - Reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor

(...)

(2) Dacă judecata a avut loc în condițiile art. 375 alin. (1) și (2), iar instanța constată că pentru soluționarea acțiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor prevăzute la art. 377 alin. (1)-(3), repune cauza pe rol și dispune efectuarea cercetării judecătorești."

"Art. 396. - Rezolvarea acțiunii penale

(1) Instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

(2) Condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

(3) Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 80-82 din Codul penal.

(4) Amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83-90 din Codul penal.

(5) Achitarea inculpatului se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).

(6) Încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j).

(7) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 și se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanța de judecată pronunță achitarea.

(8) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 și se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanța de judecată pronunță încetarea procesului penal.

(9) În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, față de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune și inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanța dispune plata acesteia din cauțiune, potrivit dispozițiilor art. 217.

(10) Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1), (1

1

) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpații minori, instanța va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime."

3.1. Într-o primă opinie (anexele nr. 1-22 la cererea de recurs în interesul legii) s-a apreciat că încuviințarea procedurii simplificate de judecată prevăzute de art. 374 alin. (4) și art. 375 din Codul de procedură penală nu este incompatibilă cu pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din același cod.

În acest sens s-a reținut, în esență, că singura condiție ce trebuie îndeplinită, potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, pentru aplicarea procedurii în cazul recunoașterii învinuirii (pe lângă cea negativă care impune ca fapta să nu fie pedepsită cu detențiunea pe viață) este aceea ca inculpatul să recunoască starea de fapt în modalitatea în care a fost expusă în rechizitoriu, aspect care nu echivalează însă cu reținerea caracterului infracțional al faptei. Ca atare, această procedură nu exclude examinarea cauzei sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, deoarece, în caz contrar, ar însemna ca instanțele să nu poată dispune o altă soluție decât condamnarea, ceea ce nu a fost în intenția legiuitorului.

Cu alte cuvinte, s-a susținut că și în cazul în care se uzitează procedura simplificată judecătorul are obligația de a verifica dacă probele administrate în faza de urmărire penală stabilesc cu claritate săvârșirea faptei cu vinovăție de către inculpat și dacă fapta reținută în sarcina acestuia întrunește cerințele de tipicitate ale infracțiunii. Astfel, nu orice recunoaștere a comiterii unei fapte conduce automat și la condamnarea inculpatului, judecătorul având obligația de a constata că s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

În susținerea acestui punct de vedere au fost invocate și celelalte cazuri de achitare sau încetare a procesului penal prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală, respectiv retragerea plângerii, împăcarea părților, decesul inculpatului, prescripția sau apariția unei cauze de impunitate.

3.2. Alte instanțe au considerat, dimpotrivă, că, în ipoteza judecării cauzei în procedura recunoașterii învinuirii, nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de achitare în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din Codul de procedură penală (anexele nr. 23-28 la cererea de recurs în interesul legii).

În susținerea acestei opinii s-a arătat că procedura abreviată are la bază o recunoaștere de vinovăție, putând fi urmată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiții de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4) și art. 375 din Codul de procedură penală, și anume: inculpatul să nu fie acuzat de săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață; declarația de recunoaștere să fie făcută de inculpat personal sau prin înscris autentic, iar în cazul în care este minor să existe și încuviințarea reprezentantului legal; inculpatul să solicite ca judecata să se facă numai în baza probelor din faza de urmărire penală (care au fost apreciate ca fiind legale și loial administrate de judecătorul de cameră preliminară) și a înscrisurilor prezentate de părți sau de persoana vătămată; recunoașterea faptelor descrise în actul de sesizare să fie făcută până la începerea cercetării judecătorești; recunoașterea faptelor să fie totală, adică atât sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, condiție ce nu este îndeplinită când recunoașterea vizează fapta în materialitatea ei, nu însă și forma de vinovăție cu care procurorul a reținut că a fost comisă; inculpatul să recunoască toate faptele descrise în actul de sesizare, iar nu doar o parte din acestea; instanța să aprecieze că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

În situația în care instanța consideră că cea din urmă cerință, reglementată de art. 349 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu este îndeplinită sau are dubii cu privire la vinovăția inculpatului, aceasta are obligația de a respinge cererea de judecare în procedura simplificată și de a parcurge cercetarea judecătorească de drept comun, putând administra la solicitarea procurorului, a părților, a persoanei vătămate sau din oficiu probele pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Astfel, s-a reținut că simpla manifestare de voință a inculpatului de a urma procedura accelerată de judecată nu poate conduce automat la aplicarea acesteia, în situația în care instanța are dubii cu privire la existența faptei, a vinovăției inculpatului sau a persoanei care a săvârșit-o. Ca atare, în această ipoteză, în pofida opțiunii procesuale a inculpatului, instanța trebuie să respingă cererea acestuia de judecare în procedura recunoașterii învinuirii și să procedeze la administrarea nemijlocită a probatoriului, în vederea deplinei respectări a principiului aflării adevărului, deoarece numai în acest fel va putea stabili, dincolo de orice îndoială rezonabilă, conținutul concret al faptelor săvârșite și caracterul lor infracțional.

Totodată, în cazul în care instanța, cu ocazia deliberării conform art. 393 din Codul de procedură penală, nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei, nu va dispune achitarea inculpatului, ci, conform art. 395 alin. (2) din același cod, va repune dosarul pe rol și va dispune efectuarea cercetării judecătorești potrivit procedurii de drept comun.

În susținerea acestei orientări a fost invocată și opinia doctrinară potrivit căreia posibilitatea instanței de a dispune achitarea inculpatului care a recunoscut fapta reținută în sarcina sa prin actul de sesizare și a solicitat să fie judecat conform procedurii speciale se circumscrie exclusiv cazului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală (fapta constituie contravenție, a fost dezincriminată, persoana nu întrunește condițiile subiectului activ calificat etc.).

Decizia nr. 16 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 9 ianuarie 2014, prin care s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 320

1

alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală din 1968, că "într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracțiuni (concurs) în a cărei alcătuire intră și o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață, iar săvârșirea tuturor infracțiunilor este recunoscută de inculpat, judecarea cauzei se face, pentru toate infracțiunile, potrivit procedurii de drept comun"

În considerentele hotărârii s-a arătat, în esență, că admiterea cererii de judecată în conformitate cu dispozițiile art. 320

1

din Codul de procedură penală din 1968 are drept consecință stabilirea procedurii speciale de judecată ca unic cadru procesual pentru rezolvarea laturii penale, interpretare ce răspunde exigențelor privind simplificarea și celeritatea soluționării proceselor, în acord cu Legea nr. 202/2010, căci, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a acorda posibilitatea aplicării mixte a procedurii simplificate și a celei de drept comun, atunci nu ar mai fi prevăzut, printre condițiile de aplicare a judecății abreviate, recunoașterea tuturor faptelor reținute în actul de sesizare a instanței. Lipsa impunerii unei astfel de cerințe ar fi însemnat ca, în același proces, să existe posibilitatea ca faptele recunoscute, ce constituiau infracțiuni și erau săvârșite de inculpat, să fie judecate potrivit procedurii accelerate, iar cele nerecunoscute să fie soluționate potrivit procedurii de drept comun.

În același sens s-a făcut trimitere și la dispozițiile art. 320

1

alin. 8 din Codul de procedură penală din 1968, care prevăd că instanța continuă judecata cauzei potrivit procedurii de drept comun atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, fără a face distincție dacă obiectul judecății îl reprezintă una sau mai multe fapte.

5.1. Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală

În considerentele deciziei, făcând referire la jurisprudența sa anterioară, Curtea a reținut că "aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun și presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului" (paragraful 19).

De asemenea, instanța de contencios constituțional a arătat că "ori de câte ori există dubii cu privire la vinovăția inculpatului ori la existența legitimei apărări, care prin ele însele pot constitui cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale ori care înlătură caracterul penal al faptei (), în virtutea temeiului constituțional () al art. 124 alin. (1), instanța este datoare să respingă cererea formulată, întrucât înfăptuirea justiției presupune aplicarea legii în acord cu dreptatea ca valoare supremă a statului de drept" (paragraful 22).

În același sens s-a menționat că "în realitate, conform art. 375 din Codul de procedură penală, dacă există dubii cu privire la vinovăția inculpatului, conform art. 375 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanța poate respinge cererea acestuia de a fi judecat în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală și poate proceda conform dispozițiilor art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală" (paragraful 25), dar și că "(...) dreptul de a recurge la procedura accelerată de judecare a cauzelor penale și de a beneficia de efectele aplicării acesteia nu este un drept fundamental al inculpatului, ci o opțiune pe care o poate exercita în condițiile și limitele prevăzute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Dacă inculpatul apreciază că () faptele reținute în sarcina sa ori probele administrate în scopul demonstrării vinovăției sale nu corespund realității, acesta poate opta pentru judecarea cauzei conform procedurii penale obișnuite, în cadrul căreia poate pune în discuție aspectele neclare, echivoce sau neconforme cu realitatea din cuprinsul rechizitoriului, exercitându-și în mod efectiv dreptul la apărare" (paragraful 26).

5.2. Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 349 alin. (2) și art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală

În cuprinsul deciziei, instanța de contencios constituțional a statuat că, în raport cu "efectele procedurii de judecată simplificate, instanța poate respinge, în baza unor criterii obiective și rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoașterea învinuirii este totală sau parțială, ceea ce prevalează este existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a învinuirii, chiar și integrală, este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției inculpatului cu privire la faptele reținute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-și recunoaște vinovăția cu privire la faptele pe care nu le-a săvârșit, posibilitatea instanței de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absența convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanța are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar și în condițiile unei recunoașteri totale a faptelor reținute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei și consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun" (paragraful 16).

În același sens sunt și deciziile nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015; nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015; nr. 726 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015; nr. 275 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 22 iulie 2016; nr. 497 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016; nr. 723 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017; nr. 220 din 17 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 26 iunie 2018.

5.3. Decizia nr. 754 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 22 martie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 375 alin. (2) din Codul de procedură penală

În argumentare, Curtea a arătat, printre altele, că "(...) recurgerea la procedura simplificată de judecată în cazul recunoașterii învinuirii presupune manifestarea de voință a inculpatului de a recurge la această procedură, precum și o recunoaștere în totalitate a faptelor reținute în sarcina sa. Cu toate acestea, simpla manifestare de voință a inculpatului de a recurge la procedura simplificată de judecată și declarația formală de recunoaștere a învinuirii nu conduc automat la aplicarea acestei proceduri și a unei pedepse în limitele prevăzute de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, instanța de judecată fiind cea care, verificând dacă probele administrate în faza urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, dispune urmarea sau nu a acestei proceduri" (paragraful 15).

Astfel, făcând referire la actuala reglementare a instituției procedurii în cazul recunoașterii învinuirii și la aspectele ce o diferențiază de vechea codificare procesual penală care, în art. 320

1

, consacra judecata în cazul recunoașterii vinovăției, procurorul general a apreciat că, în ipoteza admiterii solicitării de soluționare a cauzei în procedura simplificată de judecată, instanța nu poate dispune o soluție de achitare în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din Codul de procedură penală.

Fără a nega posibilitatea pronunțării unei hotărâri de achitare a inculpatului în cazul parcurgerii procedurii abreviate a recunoașterii învinuirii, fapt ce rezultă din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care folosesc sintagma "în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei", titularul sesizării a arătat însă că temeiurile care pot fundamenta o astfel de soluție sunt limitate chiar de condițiile de admisibilitate a unei asemenea proceduri, ce rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 349 alin. (2) și art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Astfel, pentru a putea urma procedura abreviată, instanța trebuie să constate că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, insuficiența lor ori, cel puțin, aprecierea instanței în acest sens neputând conduce la pronunțarea unei hotărâri de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, fără efectuarea cercetării judecătorești în procedura obișnuită. Chiar dacă din interpretarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală se poate deduce că și o astfel de soluție este posibilă în ipoteza judecării cauzei în procedura abreviată, s-a apreciat însă că aceasta nu va putea depinde de evaluarea pe fond a probatoriului administrat, ci de intervenția unor cauze care împiedică exercitarea acțiunii penale (dezincriminarea, lipsa discernământului în săvârșirea faptei, absența calității speciale prevăzute de lege pentru a fi autor al infracțiunii etc.).

S-a mai menționat totodată că o altă condiție prevăzută expres de textul de lege este aceea ca inculpatul să recunoască în totalitate faptele reținute în sarcina sa prin actul de sesizare, exigență ce a fost interpretată în doctrină în sensul obligativității recunoașterii faptelor atât sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, astfel încât procedura abreviată nu poate fi aplicată atunci când inculpatul recunoaște fapta în materialitatea ei, nu însă și forma de vinovăție cu care procurorul consideră că a fost comisă. Prin urmare, s-a arătat că aprecierea instanței cu privire la lipsa vinovăției inculpatului nu poate conduce la pronunțarea în procedura recunoașterii învinuirii a unei soluții de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, deoarece, în acest caz, așa cum s-a statuat și prin Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015 a Curții Constituționale, instanța are posibilitatea de a respinge cererea de urmare a judecății simplificate și de a proceda la efectuarea cercetării judecătorești obișnuite.

În plus, dacă inculpatul apreciază că faptele reținute în sarcina sa ori probele administrate în scopul demonstrării vinovăției sale nu corespund realității, acesta poate opta pentru judecarea cauzei conform procedurii de drept comun, în cadrul căreia poate pune în discuție aspectele neclare, echivoce sau neconforme cu realitatea din cuprinsul rechizitoriului, exercitându-și în mod efectiv dreptul la apărare.

În concret, pornind de la interpretarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) teza I din Codul de procedură penală ("în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei") și de la absența unei interdicții exprese în ceea ce privește pronunțarea unei soluții de achitare în cazul judecății simplificate, Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică a arătat că o asemenea hotărâre întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din același cod este determinată de inexistența tipicității (obiective și subiective), ceea ce presupune lipsa unei concordanțe între fapta concretă și norma de incriminare. Or, judecata în procedura recunoașterii învinuirii permite instanței să realizeze o evaluare a acestei concordanțe și să stabilească dacă fapta concretă are sau nu are corespondent în modelul descris în norma de incriminare, iar, în ipoteza în care constată inexistența unei atare concordanțe (atât din punctul de vedere al elementelor de ordin obiectiv, cât și sub aspectul formei și al modalității de vinovăție), va dispune achitarea, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală.

În schimb, s-a apreciat că instanța nu poate pronunța o soluție de achitare întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală în ipoteza soluționării procesului în procedura accelerată, existând o incompatibilitate între cazul de împiedicare a exercitării acțiunii penale menționat și normele ce reglementează judecata în situația recunoașterii învinuirii.

În acest sens s-a arătat că dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală sunt aplicabile atunci când nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea, or, în conformitate cu art. 349 alin. (2) din același cod, instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale dacă apreciază că acestea sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Ca atare, în timp ce primele prevederi procedurale își găsesc incidența în situația în care nu există probe că persoana a săvârșit infracțiunea, judecata accelerată este aplicabilă numai atunci când probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu alte cuvinte, în ipoteza în care există probe că persoana care a recunoscut în totalitate faptele este autorul acestora, iar probele au caracter suficient.

Astfel, s-a considerat că dacă probele sunt insuficiente sau nu există probe că persoana care a recunoscut în totalitate faptele este autorul acestora, instanța de judecată nu poate admite cererea de aplicare a procedurii abreviate, întrucât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 349 alin. (2) din Codul de procedură penală în această ipoteză, având obligația de a respinge cererea și de a soluționa cauza în procedura de drept comun.

Facultatea de Drept, Colectivul de drept penal, din cadrul Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca, în temeiul art. 473 alin. (5) din codificarea procesual penală, a apreciat că nu poate fi exclusă de plano posibilitatea pronunțării unei soluții de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din Codul de procedură penală în ipoteza admiterii cererii inculpatului de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate în cazul recunoașterii învinuirii.

În susținerea acestui punct de vedere s-au adus aceleași argumente de text, ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care utilizează sintagma "în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei", și s-a arătat, în esență, cu privire la condițiile de admisibilitate a cererii de judecare în procedura simplificată, că ceea ce se pretinde inculpatului prin art. 374 alin. (4) din același cod este să recunoască "în totalitate faptele reținute în sarcina sa", iar nu săvârșirea infracțiunii, urmând ca instanța, cu ocazia deliberării asupra fondului cauzei, să se pronunțe asupra elementelor de tipicitate și a calificării faptei ca infracțiune, fără ca eventualele "dubii cu privire la vinovăția inculpatului" să condiționeze, în mod necesar, ex ante, aplicarea procedurii în cazul recunoașterii învinuirii.

Sub același aspect, s-a mai subliniat că, deși evaluarea suficienței probelor presupune o examinare a acestora atât cantitativă, cât și calitativă, prin raportare la fiabilitatea și forța lor probantă, la momentul verificării condiției prevăzute de art. 349 alin. (2) din Codul de procedură penală nu se realizează o activitate de apreciere a probelor care să permită instanței stabilirea tipicității infracțiunii și a vinovăției inculpatului, acțiuni care sunt proprii etapei deliberării cu privire la temeinicia acuzației, etapă care, inclusiv în procedura abreviată, are loc după stadiul dezbaterilor judiciare asupra fondului cauzei.

Deopotrivă, pornind de la dispozițiile art. 377 alin. (5) și art. 395 alin. (2) din Codul de procedură penală, s-a susținut că admiterea cererii de judecare a cauzei în procedura simplificată nu este incompatibilă cu efectuarea cercetării judecătorești (care nu echivalează cu o revenire asupra dispoziției inițiale de încuviințare a solicitării de judecare în procedura recunoașterii învinuirii), or, în situația în care se procedează astfel, "instanța penală va putea pronunța oricare dintre soluțiile de achitare reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, cel puțin pentru motivul că nu este ținută de situația de fapt recunoscută inițial de inculpat, aspect ce rezultă neechivoc din interpretarea per a contrario a prevederilor cuprinse în art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală".

În consecință, s-a menționat că, în ipoteza în care cererea inculpatului de judecare a cauzei potrivit procedurii abreviate este admisă, nu poate fi exclusă de plano posibilitatea instanței de a pronunța oricare dintre soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(6) din Codul de procedură penală, deci implicit achitarea în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din același cod, mai ales în situațiile în care instanța procedează la efectuarea cercetării judecătorești.

În urma consultării instanțelor de judecată, s-au evidențiat mai multe opinii, fie în sensul posibilității pronunțării unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din Codul de procedură penală, în ipoteza admiterii de către instanță a cererii inculpatului de judecare a cauzei în procedura simplificată [curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, Timișoara, Constanța, Oradea, Pitești, Suceava; tribunalele București, Ilfov, Constanța, Arad, Brăila, Bihor, Bistrița-Năsăud; judecătoriile sectoarelor 1-6 București, Constanța, Oltenița, Giurgiu (una dintre opinii), Măcin, Sfântu Gheorghe, Zărnești (una dintre opinii), Bistrița, Năsăud, Vișeu de Sus, Pașcani], fie în sensul posibilității instanței de se a pronunța într-o asemenea procedură doar în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, exceptând temeiurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din Codul de procedură penală [curțile de apel București, Craiova, Galați, Iași; tribunalele Cluj, Maramureș, Giurgiu (una dintre opinii); judecătoriile Giurgiu, Tulcea, Cluj-Napoca, Baia Mare], fie în sensul incompatibilității judecării cauzei în procedura abreviată în cazul recunoașterii învinuirii cu aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din Codul de procedură penală (curțile de apel Galați, Ploiești; Tribunalul Vaslui; judecătoriile Iași, Rupea, Huși, Vaslui).

Alte instanțe s-au exprimat în sensul posibilității pronunțării, în procedura simplificată, a oricăreia dintre so