ÎCCJ, Decizia nr. 3/2019

Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție cu nr. 1.905/1/2018, s-a arătat că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar privind "Incidența dispozițiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul cererilor formulate în etapa executării pedepsei de persoanele condamnate printr-o hotărâre penală definitivă pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) din Codul penal, comisă prin încălcarea unor atribuții de serviciu reglementate prin alte acte decât prin legislația primară (legi și ordonanțe ale Guvernului), și care invocă dezincriminarea faptei, ca efect al aplicării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale".

Examenul jurisprudențial În urma verificării jurisprudenței la nivel național s-a constatat că interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul cererilor formulate în etapa executării pedepsei de persoanele condamnate printr-o hotărâre penală definitivă pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) din Codul penal, comisă prin încălcarea unor atribuții de serviciu reglementate prin alte acte decât prin legislația primară (legi și ordonanțe ale Guvernului), și care invocă dezincriminarea faptei, ca efect al aplicării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, nu se realizează unitar, unele instanțe considerând că o astfel de cerere este inadmisibilă sau nefondată, în timp ce alte instanțe au apreciat-o ca fiind întemeiată. Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 2.1. Într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că o cerere formulată de o persoană condamnată definitiv pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, comisă prin încălcarea atribuțiilor de serviciu reglementate prin alte acte decât prin legislația primară, legi și ordonanțe ale Guvernului, prin care solicită aplicarea dispozițiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, constatarea dezincriminării infracțiunii și anularea formelor de executare, este fie inadmisibilă, fie nefondată. 2.2. Într-o a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că într-o atare situație sunt aplicabile dispozițiile art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, cererile fiind admisibile și fondate, instanța fiind datoare să verifice dacă a avut loc dezincriminarea faptei pentru care a fost condamnată persoana în ipoteza creată de considerentele și dispozitivul Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016 care restrânge sfera de incidență a textului art. 297 alin. (1) din Codul penal, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întrunește condițiile impuse de acesta.

Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este în sensul că dispozițiile art. 595 din Codul de procedură penală sunt aplicabile cererilor formulate în etapa executării pedepsei prin care se invocă dezincriminarea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, comisă de o persoană prin încălcarea unor atribuții de serviciu reglementate prin alte acte decât prin legislația primară (legi și ordonanțe ale Guvernului), condamnată printr-o hotărâre penală definitivă, ca efect al aplicării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, întrucât această decizie interpretativă, în sens larg, reprezintă o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea.

Punctul de vedere al Colegiului de conducere al Curții de Apel Brașov este în sensul că dispozițiile art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile cererilor formulate în etapa executării pedepsei prin care se invocă dezincriminarea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, comisă de o persoană prin încălcarea unor atribuții de serviciu reglementate prin alte acte decât prin legislația primară (legi și ordonanțe ale Guvernului), condamnată printr-o hotărâre penală definitivă, ca efect al aplicării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, întrucât această decizie interpretativă nu reprezintă o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea.

Punctul de vedere al Direcției legislație, studii, documentare și informatică juridică a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la problema de drept care formează obiectul Dosarului nr. 1.905/1/2018 este în sensul că dispozițiile art. 595 din Codul de procedură penală sunt incidente în cazul dezincriminării, indiferent dacă dezincriminarea se realizează prin abrogarea normei de incriminare sau prin modificarea normei de incriminare, în sensul restrângerii sferei de aplicare a acesteia, ori prin constatarea neconstituționalității normei de incriminare în integralitatea sa, prin constatarea neconstituționalității unei variante de incriminare sau prin admiterea unei excepții de neconstituționalitate, care are ca efect reconfigurarea normei de incriminare, în sensul restrângerii sferei de aplicare a acesteia. Codul penal Art. 1. - Legalitatea incriminării (1) Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni. (2) Nicio persoană nu poate fi sancționată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită. Art. 4. - Aplicarea legii penale de dezincriminare Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. Art. 297. - Abuzul în serviciu (1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA. Codul de procedură penală Art. 597. - Procedura la instanța de executare (1) Când rezolvarea situațiilor reglementate în prezentul titlu este dată în competența instanței de executare, președintele completului de judecată dispune citarea părților interesate și, în cazurile prevăzute la art. 90, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. La judecarea cazurilor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață se citează și administrația penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul. (2) Condamnatul aflat în stare de detenție sau internat într-un centru educativ este adus la judecată. (2 1 ) Condamnatul aflat în stare de detenție sau internat într-un centru educativ poate participa la judecată în vederea rezolvării situațiilor reglementate în prezentul titlu și prin intermediul videoconferinței, la locul de deținere, cu acordul său și în prezența apărătorului ales sau numit din oficiu și, după caz, și a interpretului. (3) Participarea procurorului este obligatorie. (4) După ascultarea concluziilor procurorului și a părților, instanța se pronunță prin sentință. (5) Dispozițiile cuprinse în titlul III al părții speciale privind judecata care nu sunt contrare dispozițiilor prezentului capitol se aplică în mod corespunzător. (6) Dispozițiile alin. (1)-(5) se aplică și în cazul în care rezolvarea uneia dintre situațiile reglementate în prezentul titlu este dată în competența instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere. În acest caz, soluția se comunică instanței de executare. (7) Hotărârile pronunțate în primă instanță în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestație la instanța ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. (8) Judecarea contestației la hotărârea primei instanțe se face în ședință publică, cu citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenție sau internat într-un centru educativ este adus la judecată. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanței prin care se soluționează contestația este definitivă. Prevederile alin. (5) se aplică în mod corespunzător. Art. 598. - Contestația la executare (1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) și d), contestația se face, după caz, la instanța prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea privește o dispoziție dintr-o hotărâre pronunțată în apel sau în recurs în casație, competența revine, după caz, instanței de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție. Art. 599. - Rezolvarea contestației la executare (1) Procedura de rezolvare a contestației la executare este cea prevăzută la art. 597. (2) În cazul arătat la art. 598 alin. (1) lit. d), dacă din hotărârea pusă în executare nu rezultă datele și situațiile de existența cărora depinde soluționarea contestației, constatarea acestora se face de către instanța competentă să judece contestația. (3) Cererea poate fi retrasă de condamnat sau de procuror, când este formulată de acesta. (4) După pronunțarea soluției definitive ca urmare a admiterii contestației la executare, se face o nouă punere în executare conform procedurii prevăzute de prezentul titlu. (5) Cererile ulterioare de contestație la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive și de apărări. Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale Art. 7. - Nicio pedeapsă fără lege 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul- raportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: 6.1. Raportul asupra recursului în interesul legii Referitor la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării și care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești, prin raportul întocmit în cauză, judecătorul-raportor a considerat că dispozițiile art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt aplicabile cererilor formulate în etapa executării pedepsei prin care se invocă dezincriminarea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, comisă de o persoană prin încălcarea unor atribuții de serviciu reglementate prin alte acte decât prin legislația primară - legi și ordonanțe ale Guvernului -, condamnată printr-o hotărâre penală definitivă, ca efect al aplicării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, întrucât această decizie interpretativă a reconfigurat infracțiunea de abuz în serviciu, prin restrângerea sferei de incriminare. 6.2. Admisibilitatea recursului în interesul legii Potrivit dispozițiilor art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, recursul în interesul legii urmărește ca Înalta Curte de Casație și Justiție să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești, iar, potrivit alineatului secund al aceluiași text legal, cererea trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile relevante exprimate în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii. Dispozițiile art. 471 alin. (3) din Codul de procedură penală impun ca, sub sancțiunea respingerii cererii de recurs ca inadmisibilă, aceasta să fie însoțită de copii ale hotărârilor judecătorești definitive din care să rezulte că problema de drept care formează obiectul judecății a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești. Dispozițiile art. 472 din Codul de procedură penală reafirmă condiția de admisibilitate enunțată de art. 471 alin. (3) din Codul de procedură penală. Din perspectiva textelor legale evocate se apreciază că, la momentul sesizării instanței cu recursul în interesul legii, erau întrunite condițiile de admisibilitate impuse de lege, însă, de la acest moment și până la soluționarea cererii de către Completul competent să judece recursul în interesul legii, problema de drept ce a generat practica neunitară a fost tranșată de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.083 din 20 decembrie 2018. Prin decizia sus-menționată s-a constatat că art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituțional întrucât acesta nu prevede printre cazurile de înlăturare sau modificare a pedepsei sau a măsurii educative și deciziile Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare. Astfel, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală au căpătat o altă configurație, fiind modificate față de momentul sesizării în prezenta cauză. În raport cu dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, se apreciază că nu mai poate exista o practică neunitară, astfel încât condiția de admisibilitate prevăzută de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, referitoare la practica neunitară, nu mai subzistă. În considerarea celor expuse, Completul competent să judece recursul în interesul legii va respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov privind: "Incidența dispozițiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul cererilor formulate în etapa executării pedepsei de persoanele condamnate printr-o hotărâre penală definitivă pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) din Codul penal - comisă prin încălcarea unor atribuții de serviciu reglementate prin alte acte decât prin legislația primară, legi și ordonanțe ale Guvernului - și care invocă dezincriminarea faptei, ca efect al aplicării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale."