ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 248/2018

Ședința publică din data de 1 februarie 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15 iunie 2015, pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 11.756.204,14 RON, reprezentând debit principal datorat reclamantei, izvorând din contractul de vânzare nr. x/13.04.2010 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat, în esență, că la data de 13.04.2010, între A. S.A. și C. S.R.L. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/13.04.2010 având ca obiect vânzarea-cumpărarea de produse astfel cum se prevede în art. 1 din contract.

În baza acestui contract, precum și a comenzilor scrise ce au urmat, reclamanta a susținut că, în calitate de vânzătoare a vândut produsele farmaceutice și parafarmaceutice comandate de C. S.R.L., în calitate de cumpărătoare.

Obligația de plată a C. S.R.L. izvorând din contractul nr. x/13.04.2010 și neachitată este în cuantum de 11.756.204,14 RON, creanță rezultând din facturi acceptate la plată de către debitoare, ștampilate și semnate de către societate si de către administratorul statutar al acesteia.

La data de 07.03.2012, între reclamantă, în calitate de Creditoare, C. S.R.L., în calitate de debitoare, și D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., și dna. B., în calitate de fideiusori, a fost încheiat Contractul de tranzacție nr. x/07.03.2012 prin care s-a urmărit garantarea obligației de plată a C. S.R.L (denumita în continuare si "TV") ce izvorăște din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/13.04.2010.

Potrivit art. 1.1. din Contract, debitoarea a recunoscut în întregime debitul de 11.756.204,14 RON izvorând din Contractul de vânzare nr. x/13.04.2010, iar potrivit art. 4.1 fideiusorii au cunoștință de faptul că debitul ce face obiectul acestei fideiusiuni izvorăște din Contractul de vânzare nr. x/13.04.2010, încheiat între reclamanta și TV.

În temeiul dispozițiilor cuprinse în Secțiunea 4 din Contract, fideiusorii (inclusiv dna. B., pârâta din prezentul litigiu) au garantat în solidar cu debitoarea TV obligațiile de plată asumate de către aceasta.

Mai mult decât atât, creditorul are dreptul, în caz de neexecutare a obligației principale asumate de Debitor să urmărească direct pe fideiusori pentru executarea totală a creanței, fără ca fideiusorii să poată opune beneficiind de discuțiune sau de diviziune (art. 4.2 si 4.3. din Contract).

Creanța deținută de reclamantă împotriva TV izvorăște din contractul de vânzare nr. x/13.04.2010, astfel cum este recunoscută în mod expres în cuprinsul contractului de tranzacție, s-a menționat.

În continuare, reclamanta a susținut că are o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva debitoarei C., creanță izvorâtă din contractul de vânzare nr. x/13.04.2010 și facturile emise în baza acestuia, precum și recunoscută de debitoare prin Contractul de tranzacție nr. x/07.03.2012 și verificată în cadrul procedurii insolvenței deschise împotriva debitoarei (dosarul nr. x/2012, Tribunalul București), precum și că dna. B. s-a obligat în calitate de fideiusor prin Contractul de tranzacție nr. x/07.03.2012 la plata creanței în sumă de 11.756.204,14 RON, renunțând în mod expres la beneficiul de discuțiune sau de diviziune.

Pârâta a formulat întâmpinare în cauză, prin care a invocat excepția nulității, în dezvoltarea motivelor din întâmpinare arătându-se că, acest contract, denumit "TRANZACȚIE", în realitate este un real contract de fidejusiune, care nu-și poate produce efectele juridice cu privire la pârâtă pentru faptul că acesta nu reprezintă consimțământul perfect valabil al părților contractante.

Dacă în privința societăților semnatare contractul poate produce efecte întrucât prin semnarea contractului acestea și-au manifestat consimțământul la încheierea lui, nu același lucru se poate susține în ceea ce o privește pe pârâtă, pentru că aceasta nu a semnat contractul și, deci, nu și-a dat consimțământul la încheierea lui.

Ca actul juridic, respectiv contractul de fidejusiune, să fie valabil, printre alte cerințe, legea impune și pe aceea ca obiectul lui să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit și moral și să reprezinte un fapt personal celui care se obligă, deci cel care se obligă, în speță pârâta, să fie titularul dreptului subiectiv, condiție neîndeplinită întrucât la rubrica "I." nu apare nici numele și nici semnătura celui care în realitate trebuia să se oblige.

Lipsa semnăturii împrumutatului de pe contractul de împrumut atrage nulitatea absolută parțială a contractului.

La termenul de judecată din data de 05.04.2016 pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia cu motivarea că una din condițiile pentru a fi parte în procesul civil sau pentru exercitarea acțiunii civile, alături de capacitatea procesuală și existența interesului judiciar.

Calitatea procesuală constă în identitatea între persoana reclamantului și cel care este titular al dreptului, precum și între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic supus judecății; prima poartă denumirea de calitatea procesuală activă, iar cea de-a doua - calitate procesuală pasivă.

Sarcina indicării calității procesuale revine reclamantului, care, prin cererea de chemare în judecată, trebuie să expună împrejurările din care să rezulte că el este îndreptățit să-l cheme în judecată pe pârât.

Instanța sesizată trebuie să verifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă.

Prin contractul denumit TRANZACȚIE, în realitate un real contract de fidejusiune, nu se poate face dovada calității procesuale pasive a pârâtei, întrucât aceasta nu și-a dat consimțământul prin semnarea contractului.

Dacă în privința societăților semnatare contractul poate produce efecte întrucât prin semnarea contractului acestea și-au manifestat consimțământul la încheierea lui, nu același lucru se poate susține în ceea ce o privește pe pârâtă, pentru că aceasta nu a semnat contractul și, deci, nu și-a dat consimțământul la încheierea lui.

Pentru ca pârâta să aibă calitate procesuală pasivă, era nevoie ca "Tranzacția" să reprezinte un fapt personal al celui care se obligă, deci cel care se obligă, în speță, pârâta, să fie titularul dreptului subiectiv, condiție neîndeplinită întrucât la rubrica "I." nu apare nici numele și nici semnătura celui care în realitate trebuia să se oblige.

Lipsa calității procesuale poate fi invocată pe cale de excepție în tot cursul judecății și duce la respingerea acțiunii, fiind o excepție, absolută și peremtorie.

Prin sentința civilă nr. 475/C din 6 iunie 2016, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B.; a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; totodată, a obligat reclamanta A. S.A. să plătească pârâtei suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva sentinței civile nr. 475/C din 6 iunie 2016, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat apel reclamanta A. S.A..

Prin decizia civilă nr. 386/Ap din 27 februarie 2017, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis apelul formulat de către apelanta A. S.A. Brașov împotriva sentinței civile nr. 475/C/06.06.2016 a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a anulat-o; totodată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva deciziei civile nr. 386/Ap din 27 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă recurenta-pârâtă B. a formulat recurs, în cuprinsul căruia nu a indicat niciunul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În esență, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

Calitatea procesuală, susține recurenta-pârâtă, constă în identitatea între persoana reclamantului și cel care este titular al dreptului, precum și între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic supus judecății; prima poartă denumirea de calitatea procesuală activă, iar cea de-a doua - calitate procesuală pasivă.

Se mai arată că sarcina indicării calității procesuale revine reclamantului, care, prin cererea de chemare în judecată, trebuie să expună împrejurările din care să rezulte că el este îndreptățit să-l cheme în judecată pe pârât, iar instanța sesizată trebuie să verifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă.

Recurenta-pârâtă susține că prin contractul denumit TRANZACȚIE, în realitate un real contract de fidejusiune, nu se poate face dovada calității procesuale pasive a pârâtei, întrucât aceasta nu și-a dat consimțământul prin semnarea contractului. Dacă în privința societăților semnatare contractul poate produce efecte întrucât prin semnarea contractului acestea și-au manifestat consimțământul la încheierea lui, nu același lucru se poate susține în ceea ce o privește pe pârâtă, pentru că aceasta nu a semnat contractul și, deci, nu și-a dat consimțământul la încheierea lui.

Pentru ca pârâta să aibă calitate procesuală pasivă, era nevoie ca "Tranzacția" să reprezinte un fapt personal al celui care se obligă, deci cel care se obligă, în speță, pârâta, să fie titularul dreptului subiectiv, condiție neîndeplinită întrucât la rubrica fidejusor nu apare nici numele și nici semnătura celui care în realitate trebuia să se oblige, opinează recurenta-pârâtă.

Lipsa calității procesuale poate fi invocată pe cale de excepție în tot cursul judecății și duce la respingerea acțiunii, fiind o excepție, absolută și peremptorie.

Recurenta-pârâtă susține că judecătorul nu poate rezolva litigiul numai pe baza afirmațiilor părților, ci acestea trebuie să dovedească ceea ce afirmă, hotărârea urmând a fi pronunțată pe baza probelor care s-au administrat.

După prezentarea unor ample considerații teoretice vizând probele, înscrisuri și martori, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, așa cum a luat în considerare faptul că prin preambulul convenției sunt menționate 8 părți, creditoarea S.C. A. S.A., debitoarea S.C.. C. și 6 fidejusori, 5 societăți și o persoană fizică, iar B. a semnat în numele a nu mai puțin de 6 societăți, trebuia să ia în considerare, conform "principiului activ al instanței", dacă numita B. avea împuternicirile necesare a semna în numele societăților respective, dacă existau documentele necesare care o împuterniceau să semneze respectiva tranzacție, având în vedere că toate societățile aveau alt acționariat iar "Tranzacția" nu face nicio referire la împuternicire, hotărâre AGA sau orice act oficial emis de vreuna dintre societăți.

Mai mult, susține recurenta-pârâtă, dacă instanța de apel a considerat că acordul poate fi atât expres, cât și verbal, de ce nu a considerat utilă admiterea probei testimoniale.

Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea ca temeinică a sentinței Tribunalului Brașov prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 22 iunie 2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în principal, anularea cererii de recurs pentru nemotivare în condițiile prevăzute de art. 489 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu în toate etapele procesuale.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 octombrie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

La 3 noiembrie 2017, s-a înregistrat la dosar punctul de vedere al recurentei cu privire la raport, prin care aceasta a susținut, în esență, că motivele de recurs se înscriu în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. După evocarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a art. 175 alin. (1) din același cod și după prezentarea noțiunii de înscris sub semnătură privată, recurenta susține că prin decizia instanței de apel, deși, se recunoaște faptul ca pârâta nu a semnat contractul și, considerând neutilă cauzei proba cu martori, se stabilește impotriva tuturor dispozițiilor legale si a probatoriului aflat la dosarul cauzei, că aceasta și-a asumat contractul.

La 9 noiembrie 2017, s-a înregistrat la dosar punctul de vedere la raport depus de intimată prin care aceasta a arătat că achiesează la opinia magistratului raportor conform căreia recursul este nul potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., reluând apărările expuse în întâmpinare.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

În speță, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate rezultă că, deși, în memoriul de recurs nu a fost indicat niciun motiv de nelegalitate dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 -8 C. proc. civ., ci doar prin punctul de vedere la raport depus de recurenta-pârâtă a fost indicat pct. 6 al art. 488 din același cod, criticile la adresa deciziei atacate prezintă doar o succesiune de fapte, de afirmații și de considerații teoretice vizând noțiunile de calitate procesuală și probe, fără a se formula critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel.

În egală măsură, se reține că, deși recurenta-pârâtă prezintă în mod amplu motivele de recurs, aceasta, fără a critica în mod real considerentele deciziei atacate, respectiv argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate și fără a indica expres normele de drept material greșit aplicate sau încălcate, aduce, în realitate, în discuție chestiuni legate de materialul probator în vederea reconsiderării situației de fapt, aspecte ce nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Susținerile recurentei legate de cercetarea calității procesuale pasive a pârâtei din perspectiva contractului de tranzacție perfectat între părți, nu pot fi circumscrise niciunuia din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la modul de conduită a părților, la evaluarea comportamentului acestora în momentul încheierii contractului, vizând astfel aspecte de netemeinicie și de stabilire a situației de fapt.

Recurenta susține că instanța de apel trebuia să ia în considerare, conform principiului rolului activ al instanței, dacă numita B. avea împuternicirile necesare a semna în numele societăților respective, dacă existau documentele necesare care o împuterniceau să semneze respectiva tranzacție, având în vedere că toate societățile aveau alt acționariat iar "Tranzacția" nu face nicio referire la împuternicire, hotărâre AGA sau orice act oficial emis de vreuna dintre societăți.

Sub acest aspect, pornind de la dreptul judecătorului de a ordona orice probe pe care le consideră necesare în aflarea adevărului, este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, astfel încât chestiunile legate de administrarea probatoriului scapă analizei instanței de recurs.

Susținerile recurentei reprezintă, în realitate, doar o reiterare a situației de fapt, precum și a criticlor formulate în fața instanțelor anterioare, cuprinzând totodată argumente de netemeinicie sau greșită apreciere a probelor.

Afirmațiile recurentei în sensul că prin decizia instanței de apel, deși, se recunoaște faptul ca pârâta nu a semnat contractul și, considerând a nu fi utilă cauzei proba cu martori, se stabilește impotriva tuturor dispozițiilor legale si a probatoriului aflat la dosarul cauzei, că aceasta și-a asumat contractul, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în susținerea acestora recurenta se raportează la modul de interpretare a contractului de către instanța de apel și la reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele.

În acest context, față de dezvoltarea susținerilor formulate de recurenta-pârâtă, nu poate fi identificată vreo critică concretă în sensul rigorilor prevăzute de dispozițiile imperative ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (indicate în mod expres de recurentă prin punctul de vedere la raport), potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În speță, reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 386/Ap din 27 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2018.