ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1677/2018

S-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/16.08.2007 încheiată între reclamanți și pârâta A. S.A. în privința următoarelor clauze: - art. 1.3 lit. b), privind comisionul de acordare a creditului; - art. 5.1 și 5.3, în ceea ce privește posibilitatea pârâtei de a modifica marja fixă conform deciziei unilaterale; - art. 7.1 lit. m), n) și o) privitoare la cazuri de neîndeplinire a contractului; - art. 7.2 pentru situațiile prevăzute la art. art. 7.1 lit. m), n) și o); - art. 8.2 de stabilire a competenței de soluționare a litigiilor de către instanțele din București.

A desființat clauzele contractuale din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/16.08.2007, menționate la pct. 1.

A constatat abuzivă și nedatorată orice dobândă care excede nivelului dobânzii avut în vedere de părțile contractante la momentul încheierii contractului de credit, adică prin aplicarea indicelui de referință LIBOR CHF la 3 luni + marja de 3%.

A obligat pârâtele să restituie către reclamanți suma de 3.268 CHF la cursul BNR de la data plății, reprezentând comision de acordare credit, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data încasării sumei și până la data plății efective.

A obligat pârâtele să restituie către reclamanți suma de 31.076,01 CHF la cursul BNR de la data plății, reprezentând diferența dintre dobânda variabilă lunară efectiv achitată și cea calculată după formula indice de referință LIBOR CHF la 3 luni + marja de 3%, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data încasării sumelor și până la data plății efective.

A obligat pârâtele la emiterea unui nou grafic de rambursare, cu respectarea contractului inițial încheiat, cu eliminarea clauzei abuzive, astfel cum a fost constatată mai sus. A obligat pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 6000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta A. S.A.. Prin decizia civilă nr. 1153/A/2017 din 2 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3433 din 16 decembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Deva, fiind obligată apelanta A. S.A. la plata sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către intimatul C.. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, care a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1153/A/2017 din 2 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, către Înalta Curte de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 2 martie 2018. La termenul de judecată din 10 mai 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele: Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Alba Iulia. Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel. Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți. Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri. Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe. O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie). Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani. În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță. În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017). Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017. Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente. Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului. În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Alba Iulia, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Hunedoara. Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Hunedoara revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Alba Iulia, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe. În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.