ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1013/2018

Ședința publică din data de 21 martie 2018

Asupra cererii de recurs de față

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta S.C. A. S.A. în insolvență prin administrator judiciar B. SPRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C. pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea acestuia de a-i plăti suma de 43.168.423 RON reprezentând pierderea ce a suferit-o în perioada 13.08.2012 până la 24.09.2012 precum și la plata de daune interese corespunzătoare beneficiului nerealizat ca urmare a imposibilității de a dispune de suma respectivă. Acțiunea a fost precizată la suma de 45.237.907 RON.

Prin sentința nr. 400/CA/2016 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2011 a fost respinsă acțiunea formulată și precizată de reclamanta S.C. A. S.A. în insolvență prin administrator judiciar B. SPRL în contradictoriu cu pârâtul C. având ca obiect pretenții și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel administratorul judiciar al S.C. A. S.A. și pârâtul C..

Prin decizia nr. 98/2017 din 16 februarie 2017 pronunțată CURTEA DE APEL ALBA IULIA, SECTIA A II-A CIVILA a fost respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. Brad împotriva sentinței nr. 400/CA din 02.06.2016 pronunțată în dosar nr. x/2013 al Tribunalului Hunedoara. A fost admis în parte apelul formulat de pârâtul C. împotriva aceleași sentințe și, în consecință, a fost schimbată în parte hotărârea apelată, în sensul că a fost obligată apelanta reclamantă să plătească intimatului pârât și suma de 597,48 RON cheltuieli de deplasare. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs recurenta reclamantă S.C. A. S.A. BRAD prin administrator judiciar B. SPRL și recurentul pârât C..

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Examinându-se cererile de recurs, în cadrul procedurii de regularizare a cererii, în baza art. XVII alin. (3) raportat la art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și art. 486 C. proc. civ. s-a constatat că acestea îndeplinesc cerințele de formă prevăzute la art. 486 C. proc. civ.

În raport de dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat că recurenta reclamantă este scutită de la plata taxei judiciare de timbru având în vedere că se află în procedura de insolvență și că recurentul pârât a achitat taxa judiciară de timbru.

Recursurile sunt formulate în cadrul termenului procedural prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 6.06.2017, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din C. proc. civ. s-a dispus comunicarea recursurilor, cu mențiunea de a se depune la dosarul cauzei întâmpinare în termen de cel mult 30 de zile, însă părțile nu s-au conformat.

În baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, fiind desemnată persoana în vederea întocmirii raportului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 8 noiembrie 2017 potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 31 ianuarie 2018 au fost admise în principiu recursurile și a fost fixat termen la data de 21 martie 2018, în vederea soluționării acestora.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor

Recurenta reclamantă S.C. A. S.A. BRAD a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv a arătat că instanța de apel a tranșat problematica răspunderii civile delictuale a pârâtului în mod superficial, cu ignorarea normelor legale incidente în materie privind răspunderea civilă delictuală și normele speciale ale legii insolvenței care guvernau activitatea debitoarei și a probelor de specialitate existente la dosarul cauzei.

Prin motivarea hotărârii, instanța a reținut că nu ar exista o faptă ilicită, întrucât pârâtul ar fi acționat legal exercitându-și un drept procesual.

Arată recurenta că exercitarea dreptului procesual a îmbrăcat forma abuzului de drept, fapta ilicită a pârâtului constând în formularea unei cereri de suspendare "atașată" recursului împotriva hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței în vederea preconstituirii unor condiții minime necesare admiterii unei cereri de ordonanță președințială.

Solicitarea din recurs de suspendare a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței era inadmisibilă raportat la dispozițiile neechivoce ale art. 8 alin. (4) și (5) din legea insolvenței, inadmisibilitate constatată și de instanța de recurs - Curtea de Apel Alba Iulia în cadrul dosarului nr. x/2012, prin urmare, formularea unei ordonanțe președințiale de către pârât, în condițiile în care avea cunoștință de inadmisibilitatea cererii de suspendare din recurs, cu consecința admiterii acesteia și suspendării procedurii de insolvență este o reală dovadă de rea-credință a pârâtului care, bazându-se pe aparența în drept a solicitării, a determinat instanța să constate condițiile minime de admisibilitate a ordonanței președințiale formulate.

Acțiunile pârâtului au avut drept scop protejarea intereselor personale, în condițiile în care starea de insolvență a societății era evidentă și notorie, ca atare, exceptând interesul personal, nu exista nicio altă justificare de natură juridică sau economică, pentru care, pârâtul nu a fost de acord cu deschiderea procedurii din data de 02.08.2012, dar a înțeles să solicite deschiderea procedurii (la cererea debitoarei) printr-o cerere însușită de pârât, în dosarul nr. x/97.2012, prin care s-a deschis din nou, la data de 24.09.2012, procedura insolvenței.

Susține recurenta că nu se poate vorbi de interesele societății în condițiile în care, ca urmare a demersurilor pârâtului, societatea a fost scoasă de sub protecția legii insolvenței fiind lăsată descoperită în fața creditorilor.

În vederea stabilirii în mod exact a prejudiciului cauzat de pârâtul C. societății A. S.A., instanța a dispus efectuarea unei expertize financiar contabile cu o serie de obiective la care pârâtul a achiesat.

Susține recurenta că poziția instanței că, în speță, nu este vorba despre un prejudiciu ci despre o simplă pierdere care nu ar putea fi asimilată prejudiciului în sensul răspunderii civile delictuale reprezintă o aplicare greșită a normelor de drept. Este evident că un expert contabil desemnat să realizeze o expertiză într-o cauză, prin prisma normelor contabile incidente în materie va vorbi în cuprinsul expertizei despre o pierdere a societății, iar nu despre un prejudiciu, și nu are posibilitatea de a indica persoanele vinovate, ci doar de a constata pentru o anumită perioadă de timp ce pierderi a înregistrat societatea.

Deși instanța de apel a reținut existența sumei de 12.934.778 RON ca și pierdere constatată de expert, aspect care ar reprezenta cel puțin pentru această sumă certitudinea că societatea A. S.A. a suferit un prejudiciu în perioada suspendării procedurii insolvenței, totuși instanța a reținut această constatare ca și simpla enunțare, nepronunțându-se astfel asupra constatărilor unei lucrări de specialitate, care a constituit de altfel unul din motivele de apel.

Instanța a ignorat caracteristicile conferite de lege noțiunii de prejudiciu ca element al răspunderii delictuale care este factorul declanșator al răspunderii delictuale și element esențial al acesteia. Din punct de vedere al patrimoniului Societatea A. a rămas cu un prejudiciu însemnat care se regăsește ca atare în contabilitate.

Existența unui prejudiciu fără a exista o parte vinovată de producerea acestuia este de neconceput, motiv pentru care motivarea instanței de fond care nu consideră că a fost săvârșită în speța o faptă ilicită deși reține în prealabil existența unui prejudiciu, este absurdă și nelegală. Acest prejudiciu nu s-a produs ca urmare a unor factori externi, extrinseci societății ci ca urmare a unor demersuri proprii întreprinse de pârâtul D. iar conform art. 1349 noul C. civ., răspunderea civilă delictuală presupune îndatorirea oricărei persoane de a repara prejudiciile cauzate altuia prin încălcarea obligației de a respecta.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra principiul prevalenței economicului asupra juridicului invocat în cadrul dosarului de apel. Respectarea principiului maximizării averii debitoarei - prevăzut de Legea nr. 85/2006, impune cu atât mai mult luarea în considerare a împrejurărilor economice ale speței, cu toate consecințele ce decurg din aceasta - acoperirea într-o mai mare măsură a creanțelor, recuperarea prejudiciilor cauzate debitoarei, etc. Administratorul judiciar este obligat de însăși mandatul conferit de judecătorul sindic, de a întreprinde toate măsurile necesare în vederea valorificării optime a potențialului societății debitoare în scopul acoperirii masei credale.

Recurentul pârât C. a invocat art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. solicitând casarea în parte a deciziei atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în ceea ce privește apelul propriu, decizia fiind pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Arată recurentul că instanța de apel nu a motivat decizia de menținere a cuantumului onorariului diminuat de instanța de fond ci s-a rezumat doar la constatarea caracterului exagerat al onorariului fără a arata la ce s-a raportat în momentul estimării cuantumului și nici ce presupune un volum de muncă rezonabil pe care apărarea recurentului nu l-a atins, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 451 C. proc. civ. în sensul că nu trebuia dispusă reducerea onorariului de avocat nefiind vorba de un onorariu exagerat sau care nu îndeplinește condiția de a fi rezonabil.

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 488 pct. 6 în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanța de apel menținând onorariul redus al avocatului dispus prin sentința pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

Arată recurentul că simpla afirmație că onorariul în sumă de 32,296,20 RON, dovedit prin factura depusă la dosar se apreciază a fi exagerat de mare având în vedere obiectul litigiului și munca îndeplinită de mandatarul părții precum și afirmația cum că onorariul avocatului pârâtului nu îndeplinește condiția de a fi rezonabil la volumul de muncă din prezentul dosar nu sunt suficiente, instanța fiind obligată să arate la ce s-a raportat când a apreciat ca onorariul rezonabil reprezintă suma de 10.000 RON și nu onorariul plătit de recurent. În mod neîntemeiat instanța de apel a apreciat că onorariul apare ca exagerat în raport de obiectul cererii deoarece ceea ce interesează este valoarea cererii, deci miza litigiului, nu obiectul în sine iar valoarea litigiului este de peste 45.000.000 RON adica aproximativ 10 milioane EURO.

Înalta Curte, examinând cererile de recurs constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed.

Recursul S.C. A. S.A. BRAD

Recurenta a invocat încălcarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel recurenta a susținut că au fost încălcare normele care reglementează răspunderea civilă delictuală deoarece nu s-a reținut existența faptei ilicite constând în aceea că, urmare a exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale de către pârât, societatea a înregistrat pierdere în contabilitate.

Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 12 C. proc. civ., drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate, putând fi obligată și la plata unei amenzi judiciare.

În mod similar, potrivit art. 15 din C. civ. niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei credințe.

Art. 1353 din C. civ., care face parte din secțiunea cauze exoneratoare de răspundere din cadrul capitolului privind răspunderea civilă, prevede că cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

Abuzul de drept reprezintă fapta ilicită constând în exercitarea drepturilor subiective într-un mod contrar scopului lor social-economic, legii și regulilor de conviețuire socială, respectiv în scopul de a păgubi pe altul, de a șicana și de a obține foloase ilicite.

Caracterul excesiv al exercitării dreptului, necesar pentru antrenarea răspunderii, are în vedere situația valorificării acestuia de către titular într-un mod exacerbat, cauzându-se altuia un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui drept, în mod firesc, în conformitate cu scopul în virtutea căruia a fost recunoscut de legiuitor și în limitele sale.

Prin cererea introductivă reclamanta a relevat existența unui abuz procesual constând în formularea unui recurs și a unei cereri de suspendare de către pârât.

Înalta Curte reține, ca și instanța de apel, că legea a creat posibilitatea controlului judiciar, instituind diferite căi de atac, prin a căror exercitare, părțile pot solicita verificarea hotărârilor considerate a fi nelegale sau netemeinice și înlăturarea erorilor săvârșite, simpla exercitare a unor căi de atac nefăcând proba exercitării cu rea credință a unor drepturi procesuale.

În susținerea cererii de chemare în judecată reclamanta a corelat pierderile societății înregistrate în contabilitate cu demersurile judiciare ale pârâtului, afirmând că acesta a exercitat în mod abuziv calea de atac a recursului și a solicitat suspendarea încheierii de deschidere a procedurii insolvenței în scopul protejării intereselor personale.

Referitor la existența prejudiciului pretins de reclamantă, instanța de apel a reținut că prin expertize s-a determinat pierderea în perioada suspendării hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței și nu un prejudiciu determinat prin faptele pârâtului.

Or, în lipsa dovedirii unei legături directe între pierderea înregistrată în contabilitate și demersurile judiciare a pârâtului, în mod corect a reținut instanța de apel că fapta ilicită, astfel cum a susținut reclamanta, nu există.

Nefiind dovedită fapta ilicită, nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale.

În mod greșit susține recurenta că pierderea înregistrată în contabilitate dovedește existența prejudiciului pretins prin acțiune, pierderea fiind consecința mai multor factori printre care și deficiențele manageriale.

Or, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit abuzul de drept astfel cum l-a conturat, rezultă că decizia atacată este legală.

Principiul prevalenței economicului asupra juridicului are aplicabilitate doar în ceea ce privește înregistrările contabile, invocarea acestuia nefiind suficientă pentru interpretarea pierderilor înregistrate ca fiind prejudicii care se impun a fi recuperate pe calea acțiunii în răspundere civilă, deoarece astfel cum s-a arătat, pierderile pot avea cauze multiple.

Recursul recurentului pârât C.

Recurentul a criticat decizia din perspectiva neacordării integrale a cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte reține că pe aspectul criticilor cuantumului cheltuielilor de judecată instanța de recurs nu poate interveni deoarece acest demers presupune analiza probelor, ceea ce nu intră în atribuțiile sale ca instanță de recurs.

Critica prin care recurentul arată că instanța de apel nu a motivat decizia de menținere a cuantumului onorariului diminuat de instanța de fond ci s-a rezumat doar la constatarea caracterului exagerat al onorariului fără a arata la ce s-a raportat în momentul estimării cuantumului și nici ce presupune un volum de muncă rezonabil pe care apărarea recurentului nu l-a atins, nu este fondată, instanța de apel motivând amplu soluția sub aspectul cheltuielilor de judecată.

Motivarea unei hotărâri nu presupune un răspuns la toate afirmațiile părților, exigențele respectării dreptului la un proces echitabil fiind întrunite dacă instanța arată motivele esențiale ale admiterii sau respingerii unei cereri, aspect care, din considerentele deciziei atacate, rezultă ca fiind îndeplinit.

Având în vedere cele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. BRAD prin administrator judiciar B. SPRL și de recurentul-pârât C. împotriva deciziei nr. 98/2017 din 16 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2018.