ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2245/2019

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2019

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună dezlipirea parcelei de 4000 mp din terenul în suprafața totala de 25696 mp (astfel cum rezulta din acte), respectiv de 28786 mp (astfel cum rezulta din măsurătorile cadastrale) situat în București, sos. x, având număr cadastral x și înscris în Cartea Funciara nr. x a Sectorului 2 București, în conformitate cu Promisiunea bilaterala de vânzare autentificata sub nr. x/19.03.2013 și cu documentația de dezlipire anexata, precum și pronunțarea unei hotărâri care sa tina loc de contract de vânzare a parcelei de 4000 mp dezlipite din terenul în suprafața totala de 25696 mp (astfel cum rezulta din acte), respectiv de 28786 mp (astfel cum rezulta din măsurătorile cadastrale) situat în București, sos. x, în calitate de vânzător și A. S.R.L. în calitate de cumpărător, în conformitate cu Promisiunea bilaterala de vânzare autentificata sub nr. x/19.03.2013 de BNP "C.".

În drept, s-au invocat prevederile art. 1669,1483,1650 și următoarele din C. civ., Legea nr. 7/1996, Ordinul nr. 700/2014 privind organizarea și funcționarea ANCPL, O.U.G. nr. 80/2013.

Prin sentința civilă nr. 4210 din 3 iulie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția de inadmisibilitate privind capătul 1 de cerere prin care se solicită instanței să dispună dezlipirea parcelei de 4.000 mp din terenul în suprafață totală de 25.696 mp (astfel cum rezultă din acte), respectiv 28.786 mp (astfel cum rezultă din măsurătorile cadastrale) situat în București, șoseaua x, având număr cadastral x și înscris în Cartea funciară nr. x a sectorului 2 București.

A admis excepția de prematuritate privind capătul 2 de cerere prin care se solicită instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare a parcelei de 4.000 mp dezlipite din terenul în suprafață totală de 25.696 mp (astfel cu rezultă din acte), respectiv 28.786 mp (astfel cum rezultă din măsurătorile cadastrale) situat în București, șoseaua x, având număr cadastral x și înscris în Cartea funciară nr. x a sectorului 2 București.

A respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., împotriva pârâtei Compania B. S.A., în sensul că a respins ca inadmisibil capătul 1 de cerere prin care se solicită instanței să dispună dezlipirea parcelei de 4.000 mp din terenul în suprafață totală de 25.696 mp (astfel cu rezultă din acte), respectiv 28.786 mp (astfel cum rezultă din măsurătorile cadastrale) situat în București, șoseaua x, având număr cadastral x și înscris în Cartea funciară nr. x a sectorului 2 București și respinge ca prematur formulat capătul 2 de cerere prin care se solicită instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare a parcelei de 4.000 mp dezlipite din terenul în suprafață totală de 25.696 mp (astfel cu rezultă din acte), respectiv 28.786 mp (astfel cum rezultă din măsurătorile cadastrale) situat în București, șoseaua x, având număr cadastral x și înscris în Cartea funciară nr. x a sectorului 2 București.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 216 din 3 februarie 2016 a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Compania B. S.A..

Prin decizia nr. 434 din 9 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. Compania B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 216 din 03 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Urmare a casării și trimiterii cauzei spre rejudecare s-a format dosarul x/2014

Prin decizia civilă nr. 518/2018 din 7 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 4210 din 3 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

Împotriva deciziei civile nr. 518/2018 din 7 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs pârâta S.C. Compania B. S.A. și pârâtul D..

Recursul pârâtului D. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea motivelor invocate, recurentul a arătat, în esență, că apelanta prin cererea principală a stabilit cadrul procesual, ceea ce nu dădea voie instanței de fond să analizeze și să reformuleze acțiunea apelantei, care a solicitat în mod expres, să fie dezlipită suprafața de teren de 4000 mp.

Ori, susține recurentul, prevederile art. 478 C. proc. civ. arată indubitabil că limitele efectului devolutiv al apelului este determinat doar de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță și că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe.

Recurentul susține că în apărare, apelanta nu a demonstrat că există vreun temei de drept care să dea posibilitatea instanțelor să dispună dezlipirea unei parcele de teren pe cale judecătorească și nici nu a depus probe noi din care să rezulte toate susținerile formulate în apel, iar din acest punct de vedere prin soluția pronunțată, instanța de apel a încălcat legea.

Tot în același context, se arată că la judecarea apelului nu se pot formula pretenții noi, altele decât cele formulate în scris la instanța de fond, iar apelanta nu și-a explicitat pretențiile în fata primei instanțe, astfel că instanța de apel nu putea statua aplicarea legii altfel decât a fost aplicată în mod corect și legal de către prima instanță.

Ori față de aceste aspecte, instanța de apel nu a analizat dacă soluționarea fondului a fost temeinică, nu a analizat fondul cauzei, pretențiile părților și temeiurile de drept invocate, nu a respectat obligațiile impuse de Înalta Curte prin decizia nr. 434/2017.

Conform celor formulate de apelanta-reclamantă, precum și temeiul indicat pe primul capăt de cerere, dar și raportat la indicațiile Înaltei Curți prin decizia de casare, recurentul susține că instanța de apel și-a depășit atribuțiile judecătorești făcând referință la spețe ce nu au nici o înrâurire cu prezenta cauză și nu a ținut cont de autoritatea de lucru judecat, conform cu hotărârea nr. 434/2017 a Înaltei Curți.

De asemenea, în conformitate cu mențiunile aflate la pagina 7 pct. 8 lit. b) și pct. 10 din acțiunea sa, apelanta reclamanta a făcut trimitere la un așa zis act autentic de dezlipire inexistent si la un temeiul de drept, vădit greșit, respectiv la prevederile art. 15 din Ordinul ANCPI nr. 634, contrar prevederilor art. 35 din ordinul nr. 700/2014.

Ori în speță, apelanta reclamanta, a încălcat în mod flagrant prevederile art. 1668-1670 din Noul C. civ., referitoare la obligațiile datorate și condițiile de valabilitate ale promisiunii, întrucât contractul de vânzare-cumpărare trebuia încheiat în forma nu mai târziu de data de 30.12.2013, conform dispozițiilor art. 1669 alin. (2) din Noul C. civ. și orice altă divagație pe punerea în întârziere a acestui termen nu poate fi acceptat întrucât nu se află în situația unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în forma autentică să poată opera prevederile art. 2537 alin. (4) C. civ. ori cele ale art. 2540 din același cod.

Iar în aceste condiții, recurentul susține că nu se poate soluționa primul capăt de cerere privind dezlipirea, pentru suprafața de 4000 mp și că judecarea apelului s-a efectuat cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept procesual.

Recursul pârâtei S.C. Compania B. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea motivelor de recurs, recurenta susține că instanța de apel nu a luat în considerare apărările sale, și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin nerespectarea obligațiilor impuse de Înalta Curte, decizia cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, a fost încălcată flagrant autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 434/9.03.2017, iar hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv încălcarea art. 35 alin. (1) lit. a) și art. 35 alin. (2) lit. o) din Ordinul ANCPI nr. 700/2014.

În acest context, recurenta susține că în raport cu decizia nr. 434 din 9 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte, instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate cu privire la situația de fapt și motivarea în drept invocate în apărare, arătând că intimata-apelantă A. S.R.L. nu a adus probe sau înscrisuri noi în apel; că aceasta nu poseda un titlu valabil, că dezlipirea unei suprafețe de teren nu se poate dispune pe cale judecătorească fiind o operațiune strict tehnico-administrativă, conform art. 35 din Ordinul OCPI nr. 700/2017.

Mai susține recurenta că, în conformitate cu prevederile și obligațiile din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nr. x/2013 care stă la baza solicitării de dezlipire a unei suprafețe de teren, în cauza de față, obligația de dezlipire a parcelei era strict în sarcina și pe cheltuiala intimatei-apelante, având termen de finalizare care nu a fost respectat de aceasta și că potrivit prevederilor art. 1669 alin. (2) C. civ. este prescris orice drept la acțiune - nefiind soluționată de către instanța de apel excepția prescrierii dreptului la acțiune, creanța nu este certă, lichidă și exigibilă, întrucât apelanta-intimata nu a plătit prețul stipulat în promisiunea bilaterală nr. 501/2013.

În schimb, în mod nelegal prin decizia atacată, instanța de apel a menținut considerentele primei decizii casate nr. 216/3.02.2016 prin care, tot raportat la art. 6 din CEDO anulează aceeași sentință și trimite cauza spre rejudecare, fără ca prevederile art. 6 din CEDO să fi fost invocate în scris prin cererea de apel sau prin cererea de chemare în judecată de către A. S.R.L..

În acest sens, recurenta consideră că instanța de apel și-a depășit atribuțiile judecătorești la momentul pronunțării, analizând de fapt alte spețe ce nu au nici o înrâurire cu prezenta cauză raportându-se la alte soluții străine de natura pricinii acestui litigiu.

În acest context, recurenta arată că în raport cu decizia de casare pronunțată de Înalta Curte, instanța de apel nu a soluționat fondul cauzei, nesocotind astfel obligațiile ce îi incubau din considerentele Înaltei Curți, ca putere de lucru judecat.

Mai susține recurenta, că cererea de chemare în judecată formulată de A. S.R.L. arată clar că apelanta a înțeles să se judece mai înainte de orice cu privire la dezlipirea unei parcele, întrucât ar fi fost prematur să solicite un act autentic pentru o suprafața aflată în indiviziune și pentru care nu a achitat prețul integral așa cum părțile au stabilit în Promisiunea nr. 501/2013. Ori, instanța de apel deși a luat act de cerințele impuse prin decizia de casare nu a analizat fondul speței și temeiul de drept, ci s-a rezumat a găsi că prin trimiterea cauzei la fond instanța trebuie să verifice existența unui refuz nejustificat, că nu există un impediment pentru a suplini consimțământul pentru operațiunea de dezlipire - în fapt și în drept cu totul alte dispoziții decât cele statuate de Înalta Curte, prin decizia nr. 434 din 9 martie 2017.

Deși prevederile art. 478 C. proc. civ., arată indubitabil că limitele efectului devolutiv al apelului declarat este determinat doar de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță și că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, totuși instanța de apel s-a rezumat în mod nelegal, de data aceasta la actul intitulat promisiune de vânzare-cumpărare, ignorând temeiul de drept invocat de apelanta-reclamantă și de cum a fost structurată cererea de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 12 decembrie 2018, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat pe cale de excepție, insuficienta timbrare a recursurilor, tardivitatea și nulitatea acestora, față de împrejurarea că nu conțin motive de nelegalitate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 25 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 2 noiembrie 2018, părțile depunând punct de vedere.

La termenul din 24 octombrie 2019, completul de filtru, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte analizând recursurile sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 (1) lit. d) din C. proc. civ., constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurenți se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că recurenții și-au întemeiat recursurile pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Astfel, din analiza memoriilor de recurs se constată că motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv motivele de nelegalitate prevăzute limitativ la punctele 1-8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu susțineri referitoare la administrarea si interpretarea probatoriilor, astfel că în raport cu aspectele evocate, se constată că așa cum au fost formulate, criticile recurenților au fost invocate în mod formal, acestea neputând fi încadrate și analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. pentru a se putea efectua controlul de legalitate de către instanța de recurs.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, în condițiile în care memoriul de recursul formulat conține critici de netemeinicie sau simple nemulțumiri ale recurenților față de modul în care a decurs judecata în fond sau apel, sau modul în care instanțele au apreciat probele nu poate constitui îndeplinită cerința prevăzută de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cât timp nu învederează instanței de recurs norma materială nesocotită prin soluțiile date de cele două instanțe.

Se observă că recurenții au relatat opinii referitoare la dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

În speță, prin recursurile formulate, se constată că recurenții nu au adus nicio critică privind legalitatea deciziei atacate, ci sunt enunțate opiniile acestora, cu referire la motive ce țin în principal de aspecte de fapt, fără a se indica în concret care este nemulțumirea acestora față de legalitatea hotărârii pronunțate.

De asemenea, se constată că toate susținerile recurenților sunt nemotivate în drept și nici nu se indică relevanța acestora față de hotărârea din apel, iar din această perspectivă se apreciază că recurenții, nu formulează critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În consecință, se constată că recurenții nu au indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și ce dispoziții legale au fost încălcate de către instanța de apel prin admiterea apelului reclamantei.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea nulității cererii de recurs în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenta-pârâtă S.C. COMPANIA B. S.A. BUCUREȘTI și de recurentul-pârât D. împotriva deciziei civile nr. 518/2018 din 7 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2019.