ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2203/2019

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 13 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 263.806,47 RON, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei în perioada cuprinsă între 20 martie 2016 și 31 iulie 2016, prin ocuparea, fără drept, a imobilului aparținând acesteia, constând în terenul în suprafață de 7.500 mp, situat în comuna Vladimirescu, sat Vladimirescu, f.n., Incinta Combinatului Chimic, județul Arad și a sumei de 11.250 euro plus TVA/lună, începând cu 1 august 2016 și până la eliberarea imobilului respectiv, precum și a cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ.

Prin cererea depusă la 29 decembrie 2016, reclamanta a precizat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei totale de 568.062,72 RON, compusă din suma de 263.806,47 RON, aferentă perioadei cuprinse între 20 martie 2016 și 31 iulie 2016 și suma de 304.256,25 RON, aferentă perioadei cuprinse între 1 august 2016 și 31 decembrie 2016, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin ocuparea, fără drept, a imobilului aparținând acesteia, precum și la plata în continuare a sumei de 11.250 euro plus TVA/lunar, calculată până la eliberarea efectivă a imobilului.

Prin încheierea din 4 mai 2017, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a respins obiecțiunile pârâtei la raportul de expertiză și a acordat termen la 11 mai 2017, pentru ca reclamanta să depună dovada achitării diferenței de onorariu în cuantum de 1.000 RON, aferentă raportului de expertiză și pentru ca părțile să poată formula concluzii scrise.

Prin încheierea din 11 mai 2017, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a respins cererea de amânare a judecății, formulată de apărătorul pârâtei și a amânat pronunțarea la 18 mai 2017, pentru ca părțile să poată formula concluzii scrise.

Prin sentința civilă nr. 334 din 18 mai 2017, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 419,648,24 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în perioada cuprinsă între 20 martie 2016 și 31 decembrie 2016, prin ocuparea, fără drept, a imobilului aparținând acesteia, raportat la suma de 9.975 euro, cu TVA inclus, pentru fiecare lună, la cursul euro/leu de 4,5075, de la data introducerii acțiunii; a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 11.250 euro plus TVA pentru fiecare lună, începând cu ianuarie 2017 și până la data eliberării imobilului; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată parțiale în cuantum de 11.000 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 57/A din 29 ianuarie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă și a sumei de 178.849,25 RON, reprezentând despăgubirile aferente perioadei cuprinse între 1 ianuarie 2017 și 1 mai 2017, precum și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.682 RON; a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei instanței de apel, B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Recurenta-pârâtă și-a structurat criticile în cadrul a trei motive de recurs.

În cadrul primului motiv de recurs, autoarea căii de atac a învederat că a depus obiecțiuni la raportul de expertiză, care însă au fost respinse de prima instanță, prin încheierea din 4 mai 2017, deși acestea ar fi trebuit înaintate expertului judiciar, conform art. 337 C. proc. civ.

Titulara recursului a arătat că, la același termen de judecată, prima instanță i-a pus în vedere reclamantei să depună diferența de onorariu cuvenit expertului judiciar până la termenul acordat la 11 mai 2017. Cum reclamanta era ținută să facă dovada achitării onorariului expertului, sub sancțiunea decăderii din această probă, prima instanță ar fi trebuit să verifice îndeplinirea acestei obligații, putând proceda la judecarea cauzei numai cu citarea pârâtei.

Având în vedere că a lipsit la termenele de judecată anterior evocate, recurenta-pârâtă a învederat că i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Prin al doilea motiv de recurs, autoarea căii de atac a susținut că atât prima instanța, cât și instanța de apel au refuzat să analizeze și să se pronunțe cu privire la momentul încetării contractului de închiriere nr. 41 din 1 august 2015.

După evocarea unor aspecte privind raporturile contractuale dintre părți, recurenta-pârâtă a învederat că intenția de reziliere a contractului de închiriere nr. 41 din 1 august 2015, concretizată prin adresa din 16 februarie 2016, este vădit nelegală și lipsită de temei contractual. În acest sens, a arătat rezilierea contractului era condiționată de preexistența unei neexecutări culpabile din partea recurentei-pârâtei, care însă nu a existat și nici nu a fost invocată de intimata-reclamantă.

În aceste condiții, autoarea recursului a subliniat că nu a încetat contractul anterior evocat la data invocată de intimata-reclamantă, aspect omis a fi analizat de către instanța de apel, care s-a rezumat la concluzia că respectivul contract a fost reziliat de către reclamantă, cu respectarea clauzei de la art. 12 din capitolul IV al contractului, conform căreia rezilierea unilaterală va putea fi făcută doar prin notificare scrisă, cu 30 de zile înainte de data intrării în vigoare.

În continuare, aceeași parte a susținut că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că intenția intimatei-reclamante a fost aceea de a continua executarea contractului, în condițiile convenite de părți, exprimându-și refuzul de a înceta contractul din motive obiective, anterior termenului pentru care a fost încheiat.

Recurenta-pârâtă a arătat că nu a operat modificarea prețului contractului, întrucât nu și-a exprimat consimțământul în acest sens. În aceste condiții, a subliniat că intimata-reclamantă nu era îndreptățită să emită facturi către recurenta-pârâtă, în afara termenilor contractuali conveniți inițial, aspect care trebuia cenzurat de către instanța de apel.

Prin al treilea motiv de recurs, autoarea căii de atac a învederat că instanța de apel s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 178.849,25 RON, pe baza unor supoziții referitoare la momentul eliberării platformei, fără însă a avea probe certe din care să rezulte data eliberării efective.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că aspectele consemnate în încheierea de ședință din 22 ianuarie 2018 relevă că intimata-reclamantă nu și-a probat pretențiile deduse judecății, motiv pentru care instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 249 C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 6 iunie 2018, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 26 noiembrie 2019, în vederea soluționării acestuia în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța supremă constată că primul motiv de recurs, referitor la încălcarea dreptului la apărare, cuprinde critici care reprezintă o reproducere fidelă a criticilor din cererea de apel, cărora instanța de prim control judiciar le-a răspuns în considerentele deciziei recurate.

Așadar, criticile referitoare la încălcarea dreptului la apărare vizează considerentele sentinței primei instanțe, iar nu considerentele deciziei recurate.

Or, dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate împotriva considerentelor deciziei recurate.

În plus, instanța de recurs a fost învestită cu verificarea legalității deciziei instanței de apel, iar nu a sentinței primei instanțe.

Prin urmare, criticile subsumate primului motiv de recurs nu întrunesc cerința impusă de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., astfel încât urmează a fi înlăturate.

Criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, prin care recurenta-pârâtă a susținut că atât prima instanță, cât și instanța de apel au refuzat să analizeze și să se pronunțe cu privire la momentul încetării contractului de închiriere nr. 41 din 1 august 2015 se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține că recurenta-pârâtă nu a susținut prin cererea de apel că încetarea contractului a operat la o altă dată decât cea reținută de prima instanță (20 martie 2016), ci a susținut că respectivul contract nu a încetat prin voința unilaterală a părții adverse.

În aceste condiții, nemenționarea în considerentele deciziei recurate a datei la care a încetat contractul de închiriere este justificată, din moment ce criticile din cererea de apel au vizat imposibilitatea denunțării contractului, nu și data la care acesta a încetat.

Cu respectarea limitelor efectului devolutiv al apelului, instanța de apel a expus motivele pentru care a apreciat că intimata-reclamantă era îndreptățită să denunțe unilateral contractul de închiriere, prin raportare la criticile cu analiza cărora a fost învestită.

Criticile referitoare la caracterul nelegal al rezilierii contractului, ca urmare a inexistenței unei neexecutări culpabile din partea recurentei-pârâte, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În legătură cu aceste critici, instanța supremă reține că adresa comunicată recurentei-pârâte la 16 februarie 2016 cuprinde declarația intimatei-reclamante de denunțare unilaterală a contractului de închiriere nr. 41 din 1 august 2015, în temeiul clauzei de la art. 12, iar nu de reziliere a acestui contract.

De altfel, contractul de închiriere putea fi denunțat de intimata-reclamantă chiar și în absența clauzei de la art. 12 din același contract, întrucât exercitarea acestui drept este recunoscută de art. 1276 alin. (2) C. civ.

Conform acestui text de lege, "în contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar și după începerea executării contractului, însă denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare".

Spre deosebire de rezilierea contractului, care are natura unei sancțiuni suportate de partea care nu și-a executat în mod culpabil obligațiile izvorâte dintr-un contract cu executare succesivă sau continuă, denunțarea unilaterală reprezintă un drept a cărui exercitare nu este condiționată de neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale.

Ca atare, încetarea contractului de închiriere, în urma transmiterii notificării de denunțare unilaterală, nu era condiționată de existența unei neexecutări culpabile a obligațiilor de către recurenta-pârâtă.

Singura condiție impusă de art. 1276 alin. (2) C. civ. constă în acordarea unui termen rezonabil de preaviz. Or, această condiție este îndeplinită în cauză din moment ce intimata-reclamantă i-a acordat recurentei-pârâte termenul de preaviz de 30 de zile, stipulat în contractul de închiriere.

Susținerile în sensul că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că intenția intimatei-reclamante a fost aceea de a continua executarea contractului, în condițiile convenite de părți, vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât aceste susțineri repun în discuție probele administrate în cauză.

Or, evaluarea probelor în vederea stabilirii situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului se verifică numai legalitatea hotărârii recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Criticile prin care s-a învederat că intimata-reclamantă nu era îndreptățită să emită facturi către recurenta-pârâtă, în afara termenilor contractuali conveniți inițial, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la aceste critici, instanța supremă reține că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru ocuparea, fără drept, a imobilului aparținând reclamantei, după încetarea contractului de închiriere, în temeiul art. 1357 C. civ.

Așadar, despăgubirile pretinse de reclamantă vizează perioada ulterioară încetării contractului de închiriere, ca urmare a denunțării unilaterale a acestuia și au ca temei răspunderea civilă delictuală.

De vreme ce reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă contractuală, rezultă că aceasta nu era ținută de clauzele contractului de închiriere când a evaluat despăgubirile pretinse pentru ocuparea, fără drept, a imobilului său.

Prin urmare, criticile de nelegalitate subsumate celui de-al doilea motiv de recurs sunt nefondate.

Criticile subsumate ultimului motiv de recurs, referitoare la inexistența unor probe certe din care să rezulte data eliberării platformei și nedovedirea de către intimata-reclamantă a pretențiilor deduse judecății vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei.

Cum în calea extraordinară de atac a recursului se verifică numai legalitatea deciziei recurate, nu și temeinicia acesteia, criticile respective urmează a fi înlăturate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., prin administrator special C. și administrator judiciar D., împotriva deciziei civile nr. 57/A din 29 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2019.