ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1772/2019

Ședința publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 iunie 2016 pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă, reclamantul MINISTERUL TRANSPORTURILOR a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N. AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 1.478.865,90 RON, reprezentând dobânda penalizatoare calculată pentru neplata la termen a dividendelor aferente anului 2013, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1947 din 04 iulie 2017 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul MINISTERUL TRANSPORTURILOR.

Prin decizia civilă nr. 129A din 25 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul MINISTERUL TRANSPORTURILOR împotriva sentinței civile nr. 1947 din 04 iulie 2017.

Reclamantul MINISTERUL TRANSPORTURILOR a declarat recurs, împotriva acestei decizii, motivele fiind, în esență, următoarele:

Sub un prim aspect, recurentul arată că, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 1208/2009, plata dividendelor cuvenite acționarilor se face de către COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. în condițiile legii, după aprobarea situațiilor financiare anuale de către adunarea generală a acționarilor.

Recurentul susține că instanța de apel a considerat în mod eronat că dispozițiile H.G. nr. 1208/2009 au un caracter special și că instituie o derogare de la lege, ignorând sintagma "în condițiile legii" și neanalizând dacă actele normative cu caracter general aplicabile în speță permit asemenea derogări.

Astfel, afirmă recurentul, din coroborarea prevederilor alin. (1) - (3) ale art. 108 și ale art. 115 din Constituție - republicată - rezultă că hotărârile sunt adoptate de guvern în vederea organizării executării legilor, iar ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale, de abilitare a guvernului. Ca atare, chiar dacă nu a fost pusă în discuție temeinicia sau legalitatea dispozițiilor art. 27 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 1208/2009, acestea nu puteau fi interpretate în sensul instituirii unei interdicții legale.

Cu alte cuvinte, susține recurentul, dacă Legea nr. 31/1990, Codul comercial, O.U.G. nr. 79/2008 (dispoziții cu putere de lege) nu prevăd derogări în ceea ce privește data la care se face plata dividendelor pentru situațiile în care din diverse motive, acestea nu sunt plătite la termenul stabilit prin lege, este evident că prin H.G. nr. 1208/2009 nu puteau fi introduse asemenea interdicții legale.

Astfel, în opinia recurentului, raționamentul potrivit căruia s-ar fi impus o derogare prin dispozițiile H.G. nr. 1208/2009, act cu o putere juridică inferioară, nu are niciun fundament. Totodată, principiul "specialia generalibus derogant" nu își găsea aplicabilitatea în speță, așa după cum în mod eronat a reținut instanța de apel.

Recurentul invocă, de asemenea, că prin considerente, la pagina 6 penultimul paragraf din decizia civilă recurată, instanța de apel a reținut dispozițiile art. 117 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, dispoziții potrivit cărora adunarea generală a unei societății este convocată de către consiliul de administrație. Contrar celor anterior expuse, tot în cuprinsul considerentelor, la pagina 7, primul paragraf, instanța a reținut comportamentul culpabil al ministerului prin rămânerea în pasivitate, respectiv prin așteptarea curgerii timpului pentru a solicita ulterior dobânzi penalizatoare.

Potrivit opiniei recurentului, instanța de apel a analizat pretinsa sa culpă din perspectiva întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, fără legătură cu cauza.

Arată recurentul, de asemenea, că în cursul anului 2013, pârâta a realizat profit și, ca atare, potrivit dispozițiilor legale anterior menționate, avea obligația de a plăti dividendele aferente acestui an, în cuantum de 49.273.031 RON și de a le vira potrivit dispozițiilor legale, până la 29.07.2014. Cu toate acestea, intimata a înțeles să vireze aceste dividende cu o întârziere de circa șase luni, respectiv în luna ianuarie 2015, fără plata dobânzilor penalizatoare.

În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1208/2009, intimata este organizată și funcționează pe bază de gestiune economică și în conformitate cu actul constitutiv prevăzut în anexa care face parte integrantă din această hotărâre.

Totodată, capitalul social inițial al intimatei era de 143.772.150 RON, integral subscris și vărsat la data constituirii, fiind deținut în proporție de 80% de Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor și în proporție de 20% de Fondul Proprietatea.

Astfel, recurentul susține că, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 64/2001 cu modificările și completările ulterioare, societatea pârâtă avea obligația ca, în termen de 60 de zile de la termenul prevăzut de lege pentru depunerea situațiilor financiare anuale, să vireze dividendele cuvenite acționarilor.

Totodată, potrivit recurentului, conform dispozițiilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 64/2001 cu modificările ulterioare, în cazul nerespectării termenului prevăzut la art. 1 alin. (3), societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar unic, majoritar sau la care deține controlul și regiile autonome datorează dobânda penalizatoare, cuantumul dobânzilor penalizatoare calculându-se potrivit dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

O ultimă critică expusă de recurent vizează faptul că raționamentul instanței de apel este incorect, ilustrând o greșită înțelegere a situației de fapt, având în vedere și raportul de control înregistrat în evidențele sale sub nr. x/24.10.2017.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 5 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 16 octombrie 2019, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL TRANSPORTURILOR, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Casarea unei hotărâri intervine în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

În susținerea acestui motiv de casare, recurentul invocă, pe de o parte, că instanța de apel în considerente a reținut dispozițiile art. 117 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora adunarea generală a acționarilor societății este convocată de către consiliul de administrație, iar contrar celor anterior reținute, a concluzionat că reclamantul a manifestat un comportament culpabil, prin rămânerea în pasivitate, pentru a solicita ulterior dobânzi penalizatoare.

Criticile recurentului sunt nefondate.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că argumentele anterior expuse sunt reproduceri trunchiate ale considerentelor instanței de apel, care a argumentat că reclamantul, în calitate de acționar majoritar, pe de o parte a refuzat aprobarea situației financiare pe anul 2013, iar, pe de altă parte, nu a înțeles să opteze pentru posibilitatea conferită de art. 119 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, cu privire la convocarea adunării generale a acționarilor.

Recurentul invocă, de asemenea, că instanța de apel a analizat pretinsa culpă a sa, din perspectiva întrunirii condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale, fără legătură cu cauza, însă aceste aspecte nu se regăsesc în considerentele hotărârii recurate.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele expuse de curtea de apel se circumscriu incidenței în cauză a dispozițiilor art. 1.534 C. civ., în sensul limitării obligației de reparare a prejudiciului cauzat de neexecutarea imputabilă creditorului, chiar fără culpă, nefiind analizate condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, astfel cum susține recurentul.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul invocă greșita aplicare a dispozițiilor H.G. nr. 1208/2009, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 64/2001, coroborat cu art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceste argumente au făcut obiectul analizei instanței de apel, fiind reiterate, identic, în calea de atac a recursului.

Susținerile recurentului prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, și care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din același cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

O ultimă critică invocată de către recurent vizează greșita apreciere a situației de fapt, precum și a raportului de control înregistrat în evidențele sale sub nr. x/24.10.2017, așadar aspecte de netemeinicie, ce excedează controlului care se efectuează în calea de atac a recursului.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL TRANSPORTURILOR împotriva deciziei civile nr. 129 A din 25 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL TRANSPORTURILOR împotriva deciziei civile nr. 129 A din 25 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2019.