ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 924/2018

Ședința publică din data de 15 martie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 17.04.2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. alături de persoanele indicate în Anexa 1, coloana B, au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.: constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1, coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1, coloana F, respectiv din condițiile generale - Anexa 4, pentru încălcarea de către bancă a următoarelor obligații: obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - LEU indicat în Anexa 1, coloana H; obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 144.000 RON, conform Anexei 5.

Cauza a fost declinată Tribunalului București, fiind înregistrată sub nr. x/2015, iar prin sentința civilă nr. 3206/09.06.2015, această instanță a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, fiind înregistrată sub dosar nr. x/2015.

Prin încheierea din data de 27.10.2015, Judecătoria Sectorului 1 București a dispus disjungerea cererilor privind pe fiecare reclamat în parte, fiind formate dosare separate pentru fiecare dintre reclamanți.

Astfel, a fost format prezentul dosar, înregistrat sub nr. x/2015, iar la data de 22.12.2015 reclamanta a depus la dosar cererea sa de chemare în judecată formulată în concret, raportat exclusiv la situația sa, solicitând instanței: constatarea nulității absolute a clauzelor: Condiții speciale: Clauza 4.1. orice plată efectuată de împrumutat în baza prezentului Contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul. 4.2. împrumutatul va rambursa creditul în 300 rate lunare egale (incluzând credit și dobândă), a căror valoare, la data încheierii prezentului contract este de 260,9 CHF; Clauza 4.6. teza III Eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat. Clauza 5.9. teza II Eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat, din contractul de credit nr. x/31.05.2007, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații: obligațiile de informare, consultare si avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON, la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - LEU 1,8909; precum și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3660/2016 din 1 martie 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 406 C. proc. civ., s-a luat act de renunțarea la judecarea capătului de cerere privind daunele morale și de renunțarea la judecarea cererii reconvenționale și a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.A..

Împotriva sentinței pronunțată de Judecătoria Sector 1 București a declarat apel reclamanta A., aceasta solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 3587 din 11 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 3660 din 1 martie 2016 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, în dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin adresa emisă la 29 ianuarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 3587 din 11 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 29 ianuarie 2018.

La termenul de judecată din 15 martie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel București.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel București, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul București.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul București, revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 3587 din 11 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2018.