ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2304/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2304/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Procedura

în fața primei instanțe

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamanta U.A.T.M. Marghita,

reprezentată legal prin P.M. Marghita, a solicitat, în baza art. 15 din Legea nr.

554/2004, în contradictoriu cu intimatele C.C.R. și C.C. Bihor, suspendarea

punerii în executare a prevederile pct. II. 2 și II. 3 din Decizia nr. 37/2011

a C.C.R. – C.C. Bihor, decizie emisă în baza procesului-verbal de constatare nr.

4.876 din 20 iulie 2011, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a

dosarului nr. 601/35/2011 aflat pe rolul Curții de Apel Oradea, prin care a

solicitat anularea Încheierii nr. VI/383 din 09 noiembrie 2011 a C.C.R. – C.C. Bihor.

În motivarea cererii

de suspendare, reclamanta a susținut că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004.

2.

Hotărârea

instanței de fond

Prin sentința civilă nr.

25 din 25 ianuarie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea de suspendare

formulată de petenta U.A.T.M. Marghita, reprezentată legal prin P.M. Marghita,

în contradictoriu cu intimatele C.C.R. și C.C. Bihor, a dispus suspendarea

executării pct. II. 2 din Decizia nr. 37/2011, emisă de intimată, până la

soluționarea irevocabilă a acțiunii în anulare și a respins ca nefondată

cererea de suspendare a executării pct. II. 3 din Decizia nr. 37/2011.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

În speță, petenta a

invocat faptul că drepturile bănești acordate angajaților sunt stabilite prin

contractele/acordurile de muncă încheiate în temeiul art. 72 din Legea nr. 188/1999

coroborate cu art. 59 alin. (1) Titlul III, Cap. 7 din Legea nr. 161/2003,

potrivit cărora autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în

condițiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor

publici, sau cu reprezentanții acestora, care să cuprindă măsuri referitor la

constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la

locul de muncă, sănătatea și securitatea în muncă, programul zilnic de lucru,

perfecționarea profesională, alte măsuri decât cele prevăzute de lege,

referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale

organizațiilor sindicale, art. 37 și 38 din Legea nr. 188/1999, conform cărora

autoritățile și instituțiile publice au obligația să asigure funcționarilor

publici condiții normale de muncă și igienă, de natură să le ocrotească

sănătatea și integritatea fizică și psihică și funcționarii publici beneficiază

de asistență medicală, proteze și medicamente, art. 22 lit. b) din Anexa III a

Legii nr. 330/2009, conform cărora funcționarii publici au următoarele drepturi

prevăzute de alte acte normative, al căror cuantum se suportă de la bugetul de

stat, bugetul local sau, după caz, de la bugetul asigurărilor sociale de stat:

indemnizațiile stabilite pentru activități suplimentare la care este desemnat

să participe în cadrul unor comisii organizate în condițiile legii; alte

drepturi care nu sunt de natură salarială, stabilite în condițiile legii, art. 12.

alin. (1) din Legea nr. 130/1996, în conformitate cu care contractele colective

de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare, însă prin

aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror

acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, Legea nr. 54/2003,

Legea nr. 40/2011, că aceste drepturi nu sunt de natură salarială, ci drepturi

speciale cu caracter social, achitate în întregime din veniturile proprii ale bugetului

local, iar plata acestor drepturi este o obligație contractuală.

Prin invocarea

acestor aspecte, instanța de fond a apreciat că s-a făcut dovada unor

împrejurări de fapt și de drept de natură a crea o serioasă îndoială asupra

legalității actului administrativ în litigiu.

Sub aspectul

îndeplinirii celei de a doua condiții, respectiv a pagubei iminente, Curtea a

constatat că, până la pronunțarea instanței judecătorești asupra legalității și

temeiniciei actului administrativ în litigiu și asupra existenței unui

prejudiciu cert de recuperat, executarea actului administrativ ar crea un

prejudiciu evident.

Pentru aceste

aspecte, instanța de fond a apreciat că se impune suspendarea executării pct.

II. 2 din Decizia nr. 37/2011 emisă de pârâtă.

În ceea ce privește

cererea de suspendare a executării pct. II. 3 din Decizia nr. 37/2011, prima

instanță a constatat că, sub acest aspect, cererea de suspendare nu a fost

motivată, nefiind invocate aspecte de natură a dovedi îndeplinirea celor două

condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, situație în care se

impune respingerea ca nefondată a cererii de suspendare a executării punctului

II. 3 din Decizia nr. 37/2011.

3.

Calea

de atac exercitată

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta C.C.R. a

declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Autoritatea

recurentă critică hotărârea atacată, susținând, în esență, că instanța de fond,

în motivarea sentinței atacate, a interpretat incorect atât prevederile legale

invocate, cât și apărarea formulată de C.C., reținând faptul că în prezentul litigiu

ar fi întrunite cumulativ ambele condiții de admisibilitate a cererii

reclamantei, atât condiția ce vizează cazul bine justificat, cât și cea referitoare

la prevenirea unei pagube iminente.

În

mod indubitabil, susține recurenta, în prezentul litigiu nu sunt întrunite

condițiile pentru o eventuală suspendare a actului administrativ atacat, în

temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu

modificările și completările ulterioare.

Astfel,

în cazul de față instanța a hotărât suspendarea unui act administrativ al cărui

obiect îl reprezenta tocmai stabilirea existenței unui prejudiciu și cuantumul

acestuia, iar până în momentul în care este stabilit cuantumul prejudiciului, nu

se justifică aplicarea art. 14 alin. (l) din Legea contenciosului administrativ.

Totodată,

precizează autoritatea recurentă, Decizia nr. 37 din 10 august 2011 a C.C. Bihor

se referă la recuperarea unor sume de bani încasate ilegal. Deci, nu

recuperarea prejudiciului înregistrat prin plată, respectiv încasarea în mod

ilegal a unor așa zise drepturi bănești, poate fi considerată o pagubă pentru

reclamantă, ci chiar nerecuperarea acestui prejudiciu, fapt ce ar priva bugetul

local de sumele respective, sume care ar putea să aibă o destinație legală.

Recurenta

mai susține că măsurile dispuse prin Decizia nr. 37 din 10 august 2011 au

suport legal, deci se bucură de o aparență de legalitate

care urmează a fi

analizată și menținută sau anulată în speța având ca obiect fondul cauzei,

astfel că nu se poate reține ca fiind îndeplinită condiția existenței unui caz

bine justificat, iar referitor la paguba iminentă, această condiție nu este

dovedită, susținerile reclamantei fiind simple afirmații nedovedite, întrucât

însăși executarea actului nu poate fi considerată o pagubă.

4.

Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte,

analizând recursul în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., potrivit căruia, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine

publică a altei instanțe, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele

ce urmează a fi expuse în continuare.

În raport de actele

depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată

îl constituie suspendarea parțială a executării Deciziei nr. 37/2011 a C.C.R. –

C.C. Bihor, în ceea ce privește măsurile dispuse la pct. II.2 și pct. II.3.

Atât în ceea ce

privește anularea actelor administrative, cât și în cazul suspendării

executării acestora, competența materială și teritorială a instanței de fond și

de recurs se stabilește în raport de aceleași dispoziții legale. Astfel, acțiunile

ce au ca obiect atât anularea cât și suspendarea actelor în discuție, vor fi

judecate de aceeași instanță în favoarea căreia s-a stabilit competența

materială și teritorială.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care

poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice C.C., precum și valorificarea actelor de

control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010

(M. Of. nr. 832/13.12.2010), împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei

de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care

„suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către

Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine

obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de

Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării, este decizia structurii

teritoriale a C.C.R., acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi

apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta

este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale C.C.R., prevăzându-se la art. 227 că împotriva

încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul

entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ

competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit

art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării

formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de

comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios

administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială

se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului

administrativ”.

Referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și

județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se

soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în

fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel,

dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de

soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie

obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a

Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului C.C.R. nr. 130/2010, sunt

contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă

dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce

privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin

dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului C.C.R. nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor

organice speciale, astfel că se impune a se stabili competența materială în

raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că revine

competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios

administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ

emis de o structură județeană a C.C.R., ca autoritate publică județeană.

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte

juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4

octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, cu caracter irevocabil, a fost soluționată

în sensul admiterii excepția de nelegalitate a dispozițiilor pct. 228 și 229

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului C.C.R. nr. 130/2010, întărește

argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a

unor astfel cauze. De asemenea, și prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, s-a constatat nelegalitatea acelorași dispoziții.

De altfel, Înalta

Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență,

cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse

judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare a

acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011,

Decizia nr. 498 și nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudențe

unitare în ceea ce privește judecarea acestora.

Înalta Curte, ținând

seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a

cauzei Tribunalului Bihor, secția contencios administrativ și fiscal

.

Prin urmare, în mod

greșit, Curtea de Apel Bihor a reținut că îi revine competența materială de

soluționare a cauzei.

În consecință, fiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta

Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin. (6

1

)

și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare

Tribunalului Bihor, secția contencios administrativ și fiscal.

Totodată, Înalta

Curte reține că pronunțarea acestei soluții face de prisos examinările

celorlalte cereri și susțineri ale recurentei, formulate în prezenta cale de

atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de C.C.R. împotriva sentinței nr. 25 din 25 ianuarie 2012 a

Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă de contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Bihor, secția

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 mai 2012.