ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2304/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamanta U.A.T.M. Marghita, reprezentată legal prin P.M. Marghita, a solicitat, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, în contradictoriu cu intimatele C.C.R. și C.C. Bihor, suspendarea punerii în executare a prevederile pct. II. 2 și II. 3 din Decizia nr. 37/2011 a C.C.R. – C.C. Bihor, decizie emisă în baza procesului-verbal de constatare nr. 4.876 din 20 iulie 2011, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului nr. 601/35/2011 aflat pe rolul Curții de Apel Oradea, prin care a solicitat anularea Încheierii nr. VI/383 din 09 noiembrie 2011 a C.C.R.

– C.C. Bihor. În motivarea cererii de suspendare, reclamanta a susținut că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 25 din 25 ianuarie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea de suspendare formulată de petenta U.A.T.M. Marghita, reprezentată legal prin P.M. Marghita, în contradictoriu cu intimatele C.C.R. și C.C. Bihor, a dispus suspendarea executării pct. II. 2 din Decizia nr. 37/2011, emisă de intimată, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anulare și a respins ca nefondată cererea de suspendare a executării pct. II.

3 din Decizia nr. 37/2011.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: În speță, petenta a invocat faptul că drepturile bănești acordate angajaților sunt stabilite prin contractele/acordurile de muncă încheiate în temeiul art. 72 din Legea nr. 188/1999 coroborate cu art. 59 alin. (1) Titlul III, Cap. 7 din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici, sau cu reprezentanții acestora, care să cuprindă măsuri referitor la constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, sănătatea și securitatea în muncă, programul zilnic de lucru, perfecționarea profesională, alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale, art. 37 și 38 din Legea nr. 188/1999, conform cărora autoritățile și instituțiile publice au obligația să asigure funcționarilor publici condiții normale de muncă și igienă, de natură să le ocrotească sănătatea și integritatea fizică și psihică și funcționarii publici beneficiază de asistență medicală, proteze și medicamente, art. 22 lit. b) din Anexa III a Legii nr. 330/2009, conform cărora funcționarii publici au următoarele drepturi prevăzute de alte acte normative,

al căror cuantum se suportă de la bugetul de stat, bugetul local sau, după caz, de la bugetul asigurărilor sociale de stat: indemnizațiile stabilite pentru activități suplimentare la care este desemnat să participe în cadrul unor comisii organizate în condițiile legii; alte drepturi care nu sunt de natură salarială, stabilite în condițiile legii, art. 12. alin. (1) din Legea nr. 130/1996, în conformitate cu care contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, Legea nr. 54/2003, Legea nr. 40/2011, că aceste drepturi nu sunt de natură salarială, ci drepturi speciale cu caracter social, achitate în întregime din veniturile proprii ale bugetului local, iar plata acestor drepturi este o obligație contractuală.

Prin invocarea acestor aspecte, instanța de fond a apreciat că s-a făcut dovada unor împrejurări de fapt și de drept de natură a crea o serioasă îndoială asupra legalității actului administrativ în litigiu. Sub aspectul îndeplinirii celei de a doua condiții, respectiv a pagubei iminente, Curtea a constatat că, până la pronunțarea instanței judecătorești asupra legalității și temeiniciei actului administrativ în litigiu și asupra existenței unui prejudiciu cert de recuperat, executarea actului administrativ ar crea un prejudiciu evident. Pentru aceste aspecte, instanța de fond a apreciat că se impune suspendarea executării pct. II. 2 din Decizia nr. 37/2011 emisă de pârâtă. În ceea ce privește cererea de suspendare a executării pct. II.

3 din Decizia nr. 37/2011, prima instanță a constatat că, sub acest aspect, cererea de suspendare nu a fost motivată, nefiind invocate aspecte de natură a dovedi îndeplinirea celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, situație în care se impune respingerea ca nefondată a cererii de suspendare a executării punctului II. 3 din Decizia nr. 37/2011. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta C.C.R. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Autoritatea recurentă critică hotărârea atacată, susținând, în esență, că instanța de fond, în motivarea sentinței atacate, a interpretat incorect atât prevederile legale invocate, cât și apărarea formulată de C.C., reținând faptul că în prezentul litigiu ar fi întrunite cumulativ ambele condiții de admisibilitate a cererii reclamantei, atât condiția ce vizează cazul bine justificat, cât și cea referitoare la prevenirea unei pagube iminente. În mod indubitabil, susține recurenta, în prezentul litigiu nu sunt întrunite condițiile pentru o eventuală suspendare a actului administrativ atacat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, în cazul de față instanța a hotărât suspendarea unui act administrativ al cărui obiect îl reprezenta tocmai stabilirea existenței unui prejudiciu și cuantumul acestuia, iar până în momentul în care este stabilit cuantumul prejudiciului, nu se justifică aplicarea art. 14 alin. (l) din Legea contenciosului administrativ. Totodată, precizează autoritatea recurentă, Decizia nr. 37 din 10 august 2011 a C.C. Bihor se referă la recuperarea unor sume de bani încasate ilegal. Deci, nu recuperarea prejudiciului înregistrat prin plată, respectiv încasarea în mod ilegal a unor așa zise drepturi bănești, poate fi considerată o pagubă pentru reclamantă, ci chiar nerecuperarea acestui prejudiciu, fapt ce ar priva bugetul local de sumele respective, sume care ar putea să aibă o destinație legală.

Recurenta mai susține că măsurile dispuse prin Decizia nr. 37 din 10 august 2011 au suport legal, deci se bucură de o aparență de legalitate care urmează a fi analizată și menținută sau anulată în speța având ca obiect fondul cauzei, astfel că nu se poate reține ca fiind îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat, iar referitor la paguba iminentă, această condiție nu este dovedită, susținerile reclamantei fiind simple afirmații nedovedite, întrucât însăși executarea actului nu poate fi considerată o pagubă. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Înalta Curte, analizând recursul în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

În raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie suspendarea parțială a executării Deciziei nr. 37/2011 a C.C.R. – C.C. Bihor, în ceea ce privește măsurile dispuse la pct. II.2 și pct. II.3. Atât în ceea ce privește anularea actelor administrative, cât și în cazul suspendării executării acestora, competența materială și teritorială a instanței de fond și de recurs se stabilește în raport de aceleași dispoziții legale. Astfel, acțiunile ce au ca obiect atât anularea cât și suspendarea actelor în discuție, vor fi judecate de aceeași instanță în favoarea căreia s-a stabilit competența materială și teritorială.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”. În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice C.C., precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 (M. Of. nr. 832/13.12.2010), împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării, este decizia structurii teritoriale a C.C.R., acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale C.C.R., prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului C.C.R. nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ. De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului C.C.R. nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a C.C.R., ca autoritate publică județeană.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu caracter irevocabil, a fost soluționată în sensul admiterii excepția de nelegalitate a dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului C.C.R. nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. De asemenea, și prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat nelegalitatea acelorași dispoziții.

De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență, cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudențe unitare în ceea ce privește judecarea acestora. Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Bihor, secția contencios administrativ și fiscal . Prin urmare, în mod greșit, Curtea de Apel Bihor a reținut că îi revine competența materială de soluționare a cauzei.

În consecință, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin. (6 1 ) și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Bihor, secția contencios administrativ și fiscal. Totodată, Înalta Curte reține că pronunțarea acestei soluții face de prisos examinările celorlalte cereri și susțineri ale recurentei, formulate în prezenta cale de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.C.R. împotriva sentinței nr. 25 din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Bihor, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2012.