Decizia nr. 1 din 30 ianuarie 2017

Tribunalul Dolj – Secţia a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 4 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 12.331/215/2015, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, respectiv: 1) dacă prevederile art. 45, art. 48 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21 din 21 august 1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 6 lit. b) din Legea nr. 289 din 24 iunie 2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, se circumscriu obligaţiei legale a băncii în faza precontractuală de informare privind riscul ratei de schimb valutar; 2) dacă dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar, sunt aplicabile într-o cauză în care se susţine că, deşi creditul a fost contractat în CHF, reclamanta nu a avut posibilitatea de a retrage creditul contractat în moneda acordată, deoarece moneda nu exista la momentul tragerii creditului decât scriptic; 3) dacă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori impun obligativitatea pentru o instituţie bancară de a insera într-un contract de credit în valută a unei clauze clare şi inteligibile privind riscul valutar. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 26 septembrie 2016. II. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamanta A a chemat-o în judecată pe pârâta B, solicitând instanţei să se constate neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei legale de informare a reclamantei cu privire la riscul valutar, obligaţie ce trebuia îndeplinită anterior încheierii între părţi a Contractului nr. 0088826/14.03.2007; să se constate caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar inserate în Contractul de credit nr. 0088826/14.03.2007; să se dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor de curs valutar plătite de reclamantă de la data acordării creditului – 14.03.2007, sub forma deducerii din suma împrumutată.

Prin cererea precizatoare şi completatoare, reclamanta A a învederat faptul că solicită să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive inserate în contractul de credit, respectiv a clauzelor prevăzute în condiţiile speciale la secţiunea utilizarea creditului – pct. 2.3 şi 2.4, precum şi secţiunea 4 „plăţi” – pct. 4.2, clauze care vizează în mod direct expunerea exclusivă a reclamantei la riscul ratei de curs valutar şi în mod indirect limitarea acestui risc pentru banca pârâtă.

A învederat reclamanta că primul capăt de cerere are ca obiect constatare nulitate act juridic, iar în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere având ca obiect obligaţia de a face, reclamanta a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la încasarea ratelor conform graficului de rambursare existent prin folosirea cursului de schimb valutar CHF/RON practicat de bancă la data de 30.03.2007, data acordării efective a creditului ce a făcut obiectul Convenţiei nr. 0088826, iar acest curs de schimb să se dispună a fi utilizat de pârâtă pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

Prin al treilea capăt de cerere având ca obiect pretenţii, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor de curs valutar plătite de reclamantă de la data acordării efective a creditului – 30.03.2007.

La data de 19.06.2015, reclamanta A a depus la dosar o precizare privind valoarea fiecărui capăt de cerere, arătând că, pentru perioada 30 martie 2007 – iunie 2015, valoarea capătului de cerere este de aproximativ 34.150 lei, pentru perioada iulie 2015 şi până la data de 15.03.2032 neputându-se stabili valoarea, întrucât este imposibil de anticipat valoarea cursului CHF.

În ceea ce priveşte capătul doi al cererii a învederat faptul că, pentru perioada martie 2007 – iunie 2015, valoarea capătului de cerere este de 34.150 lei, iar cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată are aceeaşi valoare, respectiv suma de 34.150 lei.

Prin Sentinţa nr. 14.976 din 2 decembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Craiova – Secţia civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A în contradictoriu cu pârâtele B şi B prin Sucursala Craiova ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A, iar în cadrul soluţionării apelului, Tribunalul Dolj – Secţia a II-a civilă, prin Încheierea din 4 iulie 2016, a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept enunţate anterior. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de sesizare a apreciat că propunerea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formulată de reclamantă întruneşte condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

S-a reţinut că apelul formulat de reclamanta A este pendinte pe rolul Tribunalului Dolj, că propunerea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie priveşte probleme de drept de interpretare a unor norme juridice, pentru care este necesară o rezolvare de principiu, în vederea soluţionării fondului cauzei deduse judecăţii.

În fine, s-a reţinut că, deşi normele juridice vizate de propunerea de sesizare sunt intrate în vigoare mult anterior, aplicarea lor actuală ridică aspecte de noutate, iar asupra problemelor de drept ce fac obiectul propunerii de sesizare Înalta Curte nu a mai statuat în precedent printr-o altă hotărâre preliminară sau printr-o hotărâre dată în recursul în interesul legii.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 520 din Codul de procedură civilă, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea acesteia. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Punctul de vedere al reclamantei A 14.A. Norma de drept intern ce se propune a fi supusă dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este cea cuprinsă în art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (Codul consumului) : „Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate”. a) Chestiunea de drept ce se cere a fi dezlegată este aceea dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în categoria „operatorilor economici” prevăzuţi a oferi servicii financiare intră şi băncile. b) Dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că un credit (în lei sau valută) intră în categoria produselor şi serviciilor vizate de textul legal menţionat. c) Dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că, în cazul unui contract de credit în valută exotică (franci elveţieni), în categoria „caracteristicilor esenţiale ale produsului” menţionate de art. 45 poate intra şi riscul valutar. 15.B. Reclamanta face referire la norma de drept intern prevăzută de art. 48 din Codul consumului: „Consumatorii trebuie să fie informaţi despre riscurile la care sunt supuşi prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor.” a) Chestiunea de drept ce se cere a fi dezlegată este aceea dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în categoria bunurilor la care face referire art. 48 din Codul consumului intră şi produsele financiare, respectiv un credit (în lei sau valută). b) Dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în categoria riscurilor la care face referire art. 48 din Codul consumului intră şi riscul valutar. 16.C. Reclamanta face referire la norma de drept intern prevăzută de art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, potrivit căruia: „Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate.” a) Chestiunea de drept ce se cere a fi dezlegată este aceea dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în categoria produselor şi serviciilor intră şi produsele financiare, respectiv un credit (în lei sau valută). b) Dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în cazul unui contract de credit în valută exotică (franci elveţieni) printre „caracteristicile esenţiale” ale produsului este şi riscul valutar. c) Dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în categoria „operatorilor economici” intră şi băncile. 17.D. De asemenea, reclamanta face referire la norma de drept intern prevăzută de art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice: „Înainte de încheierea contractului, creditorul are următoarele obligaţii: b) să prezinte consumatorului informaţiile complete, corecte şi precise privind contractul de credit avut în vedere;”. a) Chestiunea de drept ce se cere a fi dezlegată este aceea dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în categoria „creditorilor” prevăzuţi a avea respectivele obligaţii intră şi băncile. b) Dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în categoria contractelor de credit vizate de textul legal mai sus menţionat intră şi contractele de credit în valută. c) Dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că informaţiile complete, corecte şi precise vizate de text se referă şi la riscul valutar. 18.E. O altă normă de drept intern ce se propune a fi supusă dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este cea cuprinsă în art. 1578 din Codul civil de la 1864: „Obligaţiunea ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monetelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii.”

Chestiunea de drept ce se cere a fi dezlegată este aceea dacă dispoziţiile legale enunţate ce vizează suma numerică împrumutată se interpretează în sensul că în acest concept intră şi suma numerică în moneda valutară scripturală, în condiţiile în care deblocarea împrumutului s-a făcut printr-un schimb valutar scriptural pe cont, iar suma de bani a fost trasă în lei. 20.F. O altă normă de drept intern ce se propune a fi supusă dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este cea cuprinsă în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.”

Chestiunea de drept ce se cere a fi dezlegată este aceea dacă dispoziţiile legale enunţate, ce prevăd ca respectivele clauze să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, se interpretează în sensul că impun obligativitatea de inserare într-un contract de credit în valută a unei clauze clare şi inteligibile privind riscul valutar.

Asupra admisibilităţii sesizării ce vizează norme de drept intern reprezentate de art. 45, art. 48 din Codul consumului şi art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, de art. 1578 din Codul civil de la 1864 şi de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, s-a apreciat a fi îndeplinite cerinţele art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere următoarele: a) Cauza în care se ridică chestiunile de drept ce se propun a fi supuse dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este pe rolul Tribunalului Dolj în ultimă instanţă. b) Propunerea de sesizare priveşte chestiuni de drept susceptibile de interpretări diferite ale normelor de drept intern arătate şi care pot genera o practică neunitară. c) De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 45 şi art. 48 din Codul consumului şi art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, art. 1578 din Codul civil de la 1864 şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori sub aspectele prezentate depinde soluţionarea pe fond a cauzei. d) Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, după consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra fiecărei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă. e) Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la 31 mai 2016.

Reclamanta a susţinut că din interpretarea dispoziţiilor legale reprezentate de prevederile art. 45 şi art. 48 din Codul consumului şi art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum sunt destinate consumatorilor, persoane fizice, rezultă obligaţiile legale ale băncii în faza precontractuală, respectiv obligaţia precontractuală a băncii de informare privind riscul ratei de schimb valutar.

Această informare a consumatorului privind riscul ratei de schimb valutar încă din etapa publicităţii are o importanţă esenţială, aceasta contribuie la transparenţa contractului, în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare, iar pe de altă parte permite consumatorului să aprecieze întinderea obligaţiei sale, respectiv impactul economic al contractului.

Riscurile la care sunt supuşi consumatorii nu vizează doar riscurile imediate, ci şi pe cele mediate, respectiv posibilitatea suportării unui risc valutar care se poate dovedi excesiv atunci când se află exclusiv în sarcina împrumutatului, cum este situaţia de faţă.

Obligaţia de informare este în sarcina profesionistului, adică a instituţiei de credit care a pus la dispoziţia consumatorilor un produs de creditare.

Reclamanta a mai susţinut că dispoziţiile legale reprezentate de art. 1578 din Codul civil de la 1864 nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere faptul că creditul a fost contractat în CHF – ca monedă scriptică, pentru că această monedă nu exista la momentul tragerii creditului decât scriptic, că partea nu a avut posibilitatea de a trage creditul contractat în moneda acordată – CHF -, astfel că, potrivit buletinului de schimb valutar de la data tragerii creditului, s-a făcut un schimb valutar scriptic pe cont, iar suma de bani a fost trasă în lei, la o valoare sub cursul BNR din ziua respectivă.

Reclamanta a mai arătat că interpretarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori impune obligaţia unei instituţii bancare de inserare într-un contract de credit în valută a unei clauze clare şi inteligibile privind riscul valutar.

În cauza de faţă, clauzele ce se referă la obiectul contractului cuprind o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti în cadrul ratelor împrumutului sumele care rezultă din diferenţa de curs valutar al CHF şi nu expun în mod transparent modalitatea în care ambele părţi îşi asumă riscul ratei de schimb valutar. Această clauză a riscului ratei de schimb valutar inclusă în prevederile pct. 2.4 şi 4.3 din Condiţiile speciale nu a fost negociată de părţi anterior încheierii contractului. Reclamantei nu i s-a adus la cunoştinţă acest risc, dimpotrivă, a fost dezinformată prin prezentarea acestei monede ca fiind una stabilă. De asemenea, reclamanta nu şi-a asumat acest risc şi nu i s-a dat posibilitatea de a negocia limita expunerii la riscul ratei de schimb valutar pe durata creditului.

În ceea ce priveşte cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, prevăzută în dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceasta trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, adică „vizibilă”, ci şi inteligibilă în plan juridic şi economic, adică aptă să arate consecinţele asumării obligaţiilor şi riscurilor generate de contract.

Punctul de vedere exprimat de pârâta C (fosta B) cu privire la propunerea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost în sensul respingerii acesteia ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Intimata-pârâtă a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în speţa de faţă doar primele trei condiţii fiind îndeplinite.

Astfel, a susţinut intimata-pârâtă, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca normele de drept să fie îndoielnice, imperfecte sau neclare, iar chestiunile de drept supuse dezbaterii trebuie să fie unele veritabile, legate de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale.

În speţa de faţă, apreciază intimata-pârâtă, normele de drept care au fost propuse spre a fi dezlegate de Înalta Curte sunt clare şi neechivoce şi se coroborează cu alte texte legale.

Astfel, art. 45 din Codul consumului este foarte clar şi nu comportă niciun fel de îndoială, iar chestiunile de drept care se solicită a fi dezlegate sunt foarte bine definite în anexa la Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, astfel: „În sensul legislaţiei privind protecţia consumatorilor, termenii şi expresiile de mai jos se definesc astfel: – operator economic – persoană fizică sau juridică, autorizată, care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă sau comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii; – prestator – operatorul economic care furnizează servicii; – serviciu – activitatea, alta decât cea din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor; – serviciu financiar – unele servicii de natură bancară, credite, asigurări, pensii private, investiţii sau plăţi.”

Pe de altă parte, aceste dispoziţii se mai coroborează şi cu art. 75, 77, 78, 80 şi 81 din Codul consumului, dar şi cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, respectiv:

Art. 2: În sensul prezentei ordonanţe, se înţelege prin costul total al creditului pentru consumator: toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obţinerea creditului sau obţinerea acestuia potrivit clauzelor şi condiţiilor prezentate este condiţionată de încheierea unui contract de servicii.

Art. 3: Principalele drepturi ale consumatorilor sunt: a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime; b) de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori; c) de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse şi servicii de calitate; d) de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege; e) de a se organiza în asociaţii de consumatori, în scopul apărării intereselor lor.

Art. 9 1 : (1) În cazul serviciilor financiare, consumatorul are dreptul de a fi informat în mod corect, încă din faza precontractuală, asupra tuturor condiţiilor contractuale. (2) La solicitarea unei oferte de credit, furnizorul de servicii financiare are obligaţia de a oferi gratuit consumatorului, pe hârtie sau pe alt suport durabil, un grafic de rambursare ori alt document care să menţioneze costurile totale ce vor fi suportate de consumator şi un exemplar al proiectului contractului de credit.

Art. 9 2 : (1) Orice formă de publicitate referitoare la contractele de credit care indică o rată a dobânzii sau orice alte cifre referitoare la costul creditului pentru consumator va cuprinde următoarele informaţii standard, prin intermediul unui exemplu reprezentativ: a) rata dobânzii aferente creditului, fixă şi/sau variabilă, împreună cu informaţii privind orice costuri incluse în costul total al creditului pentru consumator; b) valoarea totală a creditului; c) dobânda anuală efectivă, conform prevederilor legale specifice; d) durata contractului de credit; e) valoarea totală plătibilă de consumator. (2) În orice formă de publicitate, informaţiile referitoare la costuri vor fi scrise vizibil şi uşor de citit, în acelaşi câmp vizual şi cu caractere de aceeaşi mărime. (3) În cazurile în care, pentru acordarea creditului, consumatorul este obligat să încheie un contract de asigurare, se va menţiona acest lucru în publicitate. Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină. Foarte clare în acest sens sunt şi Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit, respectiv:

Art. 3: În sensul prezentelor norme, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: l) risc valutar – componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, art. 126 statuează: ” (1) Fără a se aduce atingere dispoziţiilor art. 23 şi competenţelor Băncii Naţionale a României prevăzute la art. 226, instituţiile de credit trebuie să dispună, în măsura şi condiţiile prevăzute prin reglementările emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă, de un nivel al fondurilor proprii, care să se situeze în permanenţă cel puţin la nivelul cerinţelor de capital stabilite pentru acoperirea, după caz, a riscului de credit, inclusiv a riscului de credit al contrapartidei, a riscului de diminuare a valorii creanţei, a riscului de poziţie, a riscului de decontare/livrare, a riscului valutar, a riscului de marfă şi a riscului operaţional.”

Pe cale de consecinţă, art. 45 din Codul consumului, precum şi cele prevăzute la art. 48 din acelaşi cod, dar şi norma prevăzută la art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi cea prevăzută la art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, sunt clare şi fără echivoc şi se coroborează, fără a fi contrarii, cu textele legale menţionate.

Cât priveşte pct. II din propunerea apelantei, reprezentat de interpretarea normei art. 1578 din Codul civil de la 1864, în sensul „dacă dispoziţiile legale enunţate vizează suma numerică împrumutată se interpretează că în acest concept intră şi suma numerică în moneda valutară scriptural, în condiţiile în care deblocarea împrumutului s-a făcut printr-un schimb valutar scriptural pe cont, iar suma de bani a fost trasă în lei”, intimata- pârâtă a arătat că, potrivit art. 1 lit. b), c) din Contractul de credit nr. 0088826/14.03.2007, reclamanta a împrumutat suma de 63.530 în moneda CHF. Pe cale de consecinţă, suma numerică împrumutată este aceasta, de 63.530 CHF, aşa cum rezultă atât din extrasul de cont, cât şi din planul de rambursare, iar dispoziţia prevăzută de art. 1578 din Codul civil de la 1864 nu necesită nicio interpretare.

Referitor la norma de drept intern propusă a fi supusă dezlegării Înaltei Curţi, cuprinsă înart. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, învederează că aceasta nu lasă loc niciunei interpretări şi, aşa cum a arătat, riscul valutar ţine de natura oricărui contract de credit în orice valută, riscul valutar fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a Românieinr. 4/2005 privind regimul valutar.

De asemenea, a mai arătat intimata-pârâtă că Ordinul guvernatorului Băncii Naţionale a României nr. 616/1991 prevede la art. 4: „De la data de 11 noiembrie 1991, cursul de cumpărare-vânzare a leului faţă de alte valute se va determina, zilnic, pe piaţa valutară interbancară, pe baza unei proceduri stabilite de Banca Naţională a României. La piaţa valutară interbancară vor participa Banca Naţională a României şi băncile comerciale autorizate.

Art. 5. – Cursul leului faţă de alte valute, stabilit zilnic pe piaţa valutară interbancară, se comunică de Banca Naţională a României şi se va aplica tuturor tranzacţiilor valutare efectuate pe teritoriul României.”

Totodată, a arătat intimata-pârâtă că reclamanta încearcă să scoată în evidenţă riscul ratei de schimb valutar, însă nu menţionează că în contractul de credit nu există nicio clauză care să oblige consumatorul să plătească rata lunară în lei la cursul stabilit de pârâtă, dimpotrivă, consumatorul are libertatea de a plăti fie direct în franci elveţieni, fie cumpărând franci de la orice altă instituţie de credit sau chiar de la pârâtă, dacă doreşte. Banca nu a obligat niciodată reclamanta să cumpere franci elveţieni la cursul stabilit de VBR şi, astfel, să suporte vreo diferenţă de curs, reclamanta putând să cumpere franci de oriunde şi, de asemenea, să achite intimatei rata direct în franci elveţieni. Părţile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamantă la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plăţii sumelor în valuta în care a fost stabilit creditul. Cursul oficial de schimb RON-CHF se stabileşte de către BNR, nu de către Banca Transilvania.

Astfel, a susţinut intimata-pârâtă, în mod evident de aceste dispoziţii legale nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Pe de altă parte, s-a susţinut că reclamanta solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu pot fi considerate noi, practica la nivelul Tribunalului Dolj, al Curţii de Apel Craiova, precum şi la nivelul întregii ţări fiind unitară, importantă fiind în acest sens minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel – Curtea de Apel Cluj 5-6 noiembrie 2015, în materia litigiilor cu profesionişti şi insolvenţă, la pct. 3 fiind discutată problema de drept privind „admisibilitatea de stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii şi/sau conversiei creditului din CHF/EUR în RON”, pe care o ataşează.

Consideră că problemele de drept invocate trebuie să prezinte o dificultate în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, însă chiar din considerentele expuse de titularul sesizării rezultă că nu este vorba de texte legale lacunare ori controversate, care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă.

Fără a absolutiza criteriul vechimii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită pe calea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, dar şi fără a-l aproba în mod exclusiv, de la data adoptării actului normativ supus dezbaterii se constată că, ceea ce este important sub acest aspect, există o jurisprudenţă continuă în această materie.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, iar eventualele opinii jurisprudenţiale izolate nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Cu privire la susţinerile apelantei de la fila 6 din sesizare, conform cărora „reclamantei nu i s-a adus la cunoştinţă acest risc, dimpotrivă a fost dezinformată prin prezentarea acestei monede ca fiind una stabilă. De asemenea, reclamanta nu şi-a asumat acest risc şi nu i s-a dat posibilitatea de a negocia limita expunerii la riscul ratei de schimb valutar pe durata creditului”, a arătat intimata că în speţa de faţă a avut loc o informare corectă a reclamantei, care a avut posibilitatea să încheie contractul de împrumut în oricare monedă, respectiv euro sau lei, însă decizia i-a aparţinut exclusiv.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar şi nu se poate impune unei bănci obligaţia de a-şi consilia clienţii în sensul neacceptării unei oferte de credit aflate în portofoliul său de servicii, în condiţiile în care acordarea creditelor în valută nu a fost şi nu este interzisă de lege. Simplul fapt că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului în care va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

Revine reclamantei obligaţia de a dovedi că în cauza de faţă, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţa de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştiguri necuvenite.

Clauzele contestate au caracter clar, fiind inteligibile pentru un consumator mediu avizat, iar caracterul clar nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut pârâtei şi nu se pot pune în sarcina acesteia obligaţii imposibile. Riscul este în sarcina ambelor părţi, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport cu moneda naţională.

Faptul că în concret, pentru o perioadă de timp din durata contractului, fluctuaţia cursului valutar a fost defavorabilă nu este de natură a atrage dezechilibrul avut în vedere de Legea nr. 193/2000, întrucât raportarea nu se poate realiza la situaţii concrete ivite la un moment dat, ci la conţinutul juridic al drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Dacă situaţia ar fi fost în sens invers, respectiv dacă ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport cu leul, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de către bancă.

Banca îşi administrează propriul risc valutar în conformitate cu dispoziţii legale impuse, una dintre acestea obligând-o, spre exemplu, la constituirea de provizioane pentru creditele în valută. Astfel, Banca suportă un cost suplimentar pentru creditele în valută, care impun fie diminuarea profitului – dacă există, fie adiţia de capital suplimentar din partea acţionarilor.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au formulat puncte de vedere prin care au formulat aceleaşi susţineri exprimate anterior. V. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că din examinarea jurisprudenţei transmise rezultă că, parţial, problematica verificărilor efectuate în vederea promovării recursului în interesul legii se suprapune cu aceea a sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Exemplificativ s-au indicat, în domeniul examinării de către instanţe a respectării obligaţiei profesionistului de a-şi îndeplini obligaţia legală de informare a potenţialilor clienţi încă din faza precontractuală, considerentele Deciziei civile nr. 106/A/2016 din 2 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.304/90/2014*, definitivă, prin care instanţa, ca urmare a admiterii apelului reclamanţilor, a admis în parte acţiunea „în constatare clauze abuzive privitoare la formula de calcul a dobânzii, precum şi cea privitoare la stabilizarea cursului de schimb a francului elveţian, moneda contractului”, şi a constatat caracterul abuziv al clauzei privind cursul de schimb valutar CHF/RON, la cursul valabil la data încheierii contractului, anume 19 decembrie 2007, începând cu data scadenţei primei rate şi pe toată durata derulării raportului contractual, făcând directa aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, reţinându-se în esenţă că: „atenuarea principiului de drept civil pacta sunt servanda s-a făcut prin adoptarea Directivei Consiliului 93//3/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, astfel încât instanţele judecătoreşti au posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula, în măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive”.

Tot cu titlu exemplificativ, dar în sens contrar, s-a indicat Decizia civilă nr. 584/A din 4 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 1.307/3/2015, prin care instanţa de control judiciar, observând caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale privind moneda contractului şi rambursarea ratelor de credit, care se va face în valuta în care a fost acordat creditul, a făcut o referire directă la dispoziţiile art. 969 din vechiul Cod civil, potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.

În speţă, pe baza probatoriului administrat, s-a observat că au fost respectate dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, şi aleRegulamentului Băncii Naţionale a României nr. 3/2007, astfel încât petitul privitor la caracterul abuziv al clauzei contractuale de risc valutar a fost respins.

Referitor la aplicarea în aceste speţe a principiului nominalismului monetar s-a indicat, ca soluţie de admitere, Decizia civilă nr. 590/A din 8 iunie 2016 a Curţii de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 526/1.285/2015, definitivă, prin care, admiţându-se apelul reclamantului consumator, s-a apreciat ca fiind abuzivă clauza contractuală potrivit căreia pârâta bancă comercială a conservat moneda contractului în altă monedă decât cea înscrisă în contract, considerând-o ca fiind o „manoperă infidelă” faţă de consumator, ceea ce a condus la dublarea obligaţiei de restituire a capitalului, un rezultat juridic injust, motiv pentru care s-a dispus stabilizarea creditului la data semnării contractului.

Ca soluţie de respingere s-a indicat Sentinţa civilă nr. 9.450 din 29.10.2015, pronunţată de Judecătoria Oradea, definitivă prin Decizia civilă nr. 901/A/2016 din 13 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bihor – Secţia a II-a civilă, cauză în care instanţele de fond şi de apel au făcut aplicarea principiului nominalismului monetar şi au statuat, referitor la solicitarea de stabilizare a cursului de schimb CHF-RON, că nu sunt abuzive clauzele contestate de consumator, ci ele reprezintă o aplicare fidelă a principiului nominalismului monetar prevăzut de dispoziţiile art. 1578 şi 1584 din vechiul Cod civil, respectiv dispoziţiile art. 2164 din noul Cod civil.

S-a menţionat că, întrucât creditul în litigiu a fost acordat/tras efectiv în CHF, rambursarea trebuie făcută în aceeaşi monedă.

Curtea de Apel Alba Iulia a arătat că la nivelul Tribunalului Hunedoara s-a conturat următoarea practică: a) Riscul ratei de schimb valutar se circumscrie obligaţiei legale a băncii de informare în faza precontractuală, obligaţie reglementată de art. 45, 48 din Legea nr. 296/2004, art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004, însă doar în măsura în care o asemenea informaţie este cunoscută de bancă şi, de asemenea, dacă la momentul negocierii, respectiv al încheierii contractului, riscul respectiv prezintă un nivel suficient de ridicat încât evoluţia ratei de schimb valutar să fie imposibil de previzionat pe durata executării contractului. Se apreciază că fluctuaţiile valutare obişnuite, deci predictibile cu diligenţele şi cunoştinţele unui consumator mediu, intră sub incidenţa principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 din vechiul Cod civil. b) Se apreciază că principiul nominalismului monetar se aplică şi în cazul în care se susţine că, deşi creditul s-a acordat în CHF, împrumutatul nu a avut posibilitatea de a retrage creditul contractat în moneda acordată, deoarece moneda respectivă (CHF) nu exista la momentul tragerii creditului decât scriptic. Aceasta este o chestiune care ţine de acceptarea obligaţiei predării de bani într-un anumit mod. Or, din moment ce împrumutatul a acceptat predarea sumei împrumutate doar scriptic, iar ulterior a început rambursarea împrumutului, în acest fel a acoperit executarea viciată. Esenţial este momentul rambursării creditului, respectiv rata de schimb a CHF de la data plăţii fiecărei rate de credit. c) Se consideră că dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu impun obligativitatea pentru o instituţie bancară de a insera într-un contract de credit în valută a unei clauze clare şi inteligibile privind riscul valutar. Aceasta, întrucât există principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 din vechiul Cod civil, reglementat şi în ce priveşte împrumutul de consumaţie în dispoziţiile art. 2.164 din noul Cod civil. Totodată, s-a arătat că la nivelul Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Alba Iulia şi al Tribunalului Sibiu nu au fost înregistrate, până la acest moment, cauze în care să fie puse în discuţie chestiunile de drept menţionate, iar Tribunalul Alba – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă a comunicat că la nivelul secţiei a fost pronunţată o singură hotărâre cu privire la chestiunea de drept indicată în adresă, respectiv Decizia nr. 514/A/2016 în Dosarul nr. 749/176/2015.

La nivelul Curţii de Apel Bacău nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept invocată şi nu a fost comunicat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept dedusă judecăţii.

La nivelul Curţii de Apel Braşov nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept invocată şi nu a fost comunicat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept dedusă judecăţii.

Curtea de Apel Bucureşti, cu privire la prima problemă supusă atenţiei, a precizat că judecătorii Secţiei a V-a civile a Curţii de Apel Bucureşti au apreciat că prevederile art. 45, art. 48 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, şi art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, nu se circumscriu obligaţiei legale a băncii în faza precontractuală de informare privind riscul ratei de schimb valutar. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar, se apreciază că sunt aplicabile cauzelor în care se susţine că, deşi creditul a fost contractat în CHF, reclamanta nu a avut posibilitatea de a retrage creditul contractat în moneda acordată, deoarece moneda nu există la momentul tragerii creditului decât scriptic. Referitor la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori se apreciază că acestea nu impun obligaţia băncii de a insera într-un contract de credit în valută o clauză clară şi inteligibilă privind riscul valutar.

Curtea de Apel Cluj a învederat că în practica judiciară a acestei instanţe au fost identificate două hotărâri judecătoreşti în cuprinsul cărora a fost dat un răspuns pozitiv la întrebările cuprinse la pct. 1 şi 3, fără ca instanţa să fie sesizată până în prezent cu problema de drept ce face obiectul celui de-al doilea punct. Astfel, într-un context specific în care s-a putut concluziona că moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, instituţia bancară a fost sancţionată pentru transferarea riscului valutar la împrumutat, apreciindu-se că aceasta nu conduce numai la existenţa unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar este şi contrară bunei-credinţe (Decizia civilă nr. 620/20.06.2016, pronunţată în Dosarul nr. 200P7/211/2014). Totodată, prin Decizia civilă nr. 590/8.06.2016, pronunţată în Dosarul nr. 526/1.285/2015, s-a constatat că a fost încălcată obligaţia de informare ce revenea băncii, prin faptul că riscul devalorizării monedei naţionale în raport cu CHF nu a fost adus la cunoştinţa consumatorului, cu toate că finanţatorul, în calitatea sa de profesionist al sistemului bancar, cu un portofoliu vast de credite în franci elveţieni, a cunoscut sau trebuia să cunoască studiile şi raportările de specialitate din perioada 2005-2007, anterioare acordării creditului, realizate atât de specialişti ai Băncii Naţionale a Elveţiei – SNB, cât şi de specialişti ai Băncii Naţionale a României, care arătau că francul elveţian este o monedă cu cele mai ridicate proprietăţi de refugiu, înregistrând aprecieri semnificative în perioada episoadelor de criză, 20 la număr, din perioada 1993-2006. S-a mai arătat că francul elveţian a reprezentat o simplă monedă de cont, produsul fiind prezentat ca „denominat” în franci elveţieni, un produs financiar prezentat de profesionist drept deosebit de „avantajos” faţă de altele similare, prin ocultarea brutală a riscurilor. S-a mai arătat că în cadrul discuţiilor purtate cu judecătorii secţiei nu s-a conturat, încă, un punct de vedere unitar cu privire la aceste chestiuni, iar o opinie contrară este prezentată în cuprinsul Deciziei civile nr. 3.220 din 2.04.2015, pronunţată de Curtea de Apei Cluj în Dosarul nr. 3.639/307/2011, la care face trimitere şi Tribunalul Maramureş. Dacă în mod real şi efectiv singura monedă în care se putea debloca creditul contractat era alta decât CHF, atunci în mod real creditul a fost contractat în acea monedă, iar raportarea la CHF este pur fictivă. Într-o atare situaţie, principiul nominalismului este aplicabil, însă prin raportare la moneda în care s-a acordat creditul.

Curtea de Apel Constanţa a comunicat că, din verificarea evidenţelor instanţei, au fost identificate doar două dosare în care Curtea s-a pronunţat, dosare având ca obiect contracte de credit în CHF, în care au fost respinse ca nefondate cererile reclamanţilor – persoane fizice de a se dispune rambursarea creditului contractat în franci elveţieni la cursul de schimb de la momentul încheierii contractului, curs majorat cu 10% (Dosarul nr. 123/88/2015 – hotărârea a devenit irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 619/16.11.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv de a se dispune modificarea în parte a clauzei contractuale, în sensul stabilizării cursului de schimb CHF/LEU valabil la data încheierii contractului (Dosarul nr. 1.345/118/2015 – hotărârea pronunţată în apel nu este irevocabilă, dosarul fiind înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Curtea de Apel Craiova a comunicat că practica judiciară a Tribunalului Dolj în această materie a fost de respingere a cererilor având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar. Pe rolul Tribunalului Dolj sunt trei cauze suspendate în baza art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă: dosarele nr. 12.331/215/2015, nr. 12.916/215/2015, nr. 18.244/215/2015. În cadrul Tribunalului Mehedinţi, practica judiciară privind problema vizată a fost, de asemenea, de respingere a cererilor de chemare în judecată având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la riscul valutar. Tribunalul Olt nu are practică judiciară privind problema de drept menţionată şi nici nu are pe rol cauze suspendate potrivit art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Cât priveşte Tribunalul Gorj, practica judiciară este în sensul constatării nulităţii clauzei de risc valutar şi îngheţării cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la data încheierii contractului de credit, cu rambursarea creditului în raport de cursul de la această dată şi restituirea de către bancă a sumelor plătite în plus