Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017

Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, prin încheierea din data de 13 aprilie 2016, în Dosarul nr. 38.424/4/2014, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea chestiunii de drept ce vizează cuantumul onorariului executorului judecătoresc în cazul în care obiectul executării silite este o obligaţie de a face intuitu personae.

Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la data de 24 decembrie 2014, contestatorul municipiul Bucureşti, prin primarul general, a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii I.M., S.G., A.C., A.F.F. şi terţul poprit Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Activitatea de Trezorerie şi Contabilitate Publică a Municipiului Bucureşti, anularea actelor de executare silită emise în dosarul execuţional înregistrat la Biroul executorului judecătoresc R.G.I., precum şi a actelor de executare ce se vor emite ulterior, respectiv încetarea executării silite. A solicitat totodată suspendarea executării silite până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei la executare şi cenzurarea cheltuielilor de executare.

Prin Sentinţa civilă nr. 8.331 din 26 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis în parte contestaţia la executare şi a redus onorariul executorului judecătoresc stabilit prin Încheierea din data de 15 decembrie 2014, de la 2.600 lei la 248 lei. S-a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 1.353 din 26 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă în Dosarul civil nr. 7.679/3/2012, contestatorul a fost obligat să emită, pe numele intimaţilor, decizie sau dispoziţie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în litigiu, iar, prin Decizia civilă nr. 2.102R/06.12.2013, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a modificat în parte sentinţa, obligând contestatorul să înainteze direct la Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor dosarul administrativ, împreună cu hotărârile judecătoreşti din cauza respectivă; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei tribunalului.

În condiţiile în care contestatorul nu a înţeles să aducă la îndeplinire obligaţia de bunăvoie, prin cererea din data de 11 decembrie 2014, intimaţii au solicitat punerea în executare silită a dispoziţiilor titlurilor executorii, constituindu-se astfel dosarul de executare.

Prin Încheierea din data de 12 decembrie 2014, executorul judecătoresc a încuviinţat executarea silită, iar prin Încheierea din data de 15 decembrie 2014 a stabilit cheltuielile de executare la nivelul sumei de 3.780 lei, din care 2.600 lei onorariu executor judecătoresc, 300 lei onorariu avocat, 200 lei cheltuieli necesare declanşării executării silite, 480 lei cheltuieli necesare continuării executării după încuviinţare, iar 200 lei cheltuieli cu încetarea executării.

La data de 15 decembrie 2014, debitorul a fost somat să îşi aducă la îndeplinire obligaţia de a face, stabilită prin cele două hotărâri judecătoreşti.

Activitatea executorului judecătoresc în ce priveşte executarea silită a obligaţiei de a face s-a oprit la momentul transmiterii somaţiei către debitor, ulterior continuând exclusiv pentru încasarea cheltuielilor de executare. La data de 15 decembrie 2014, executorul judecătoresc a emis adresă de înfiinţare a popririi în sarcina terţului poprit, înştiinţând şi debitorul cu privire la această măsură.

În ceea ce priveşte cheltuielile de executare stabilite prin Încheierea din data de 15 decembrie 2014, în cuantum total de 3.780 lei, instanţa a avut în vedere dispoziţiile din Codul de procedură civilă din care rezultă că, în ipoteza în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia stabilită printr-un titlu executoriu, executarea silită are loc până la achitarea inclusiv a cheltuielilor de executare, dispoziţia legală întemeindu-se în mod firesc pe culpa debitorului în declanşarea acestei proceduri.

Cuantumul onorariului ocazionat de îndeplinirea procedurilor de executare silită se stabileşte potrivit anexei la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti, modificată prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.561/C/2012.

În cuprinsul Ordinului ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006, astfel cum a fost modificat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.561/C/2012, nu se regăseşte reglementat, în mod individual, un onorariu pentru punerea în executare a unei obligaţii de a face, de natura celor impuse debitorului prin titlul executoriu, aceste obligaţii neputând fi încadrate în niciunul dintre tipurile de executare inserate în anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006, cu modificările ulterioare, şi cu atât mai puţin în categoria celor prevăzute de art. 39 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Prin urmare, în lipsa oricărei reglementări exprese sub acest aspect, singurul punct al anexei menţionate la care se putea încadra această obligaţie de a face era cel menţionat la pct. 12 – orice alte acte sau operaţiuni date prin lege.

Instanţa a reţinut că specificul obligaţiei de a face impusă debitorului prin titlul executoriu, respectiv o obligaţie pur personală, face ca obligaţia, în sine, să nu poată fi adusă la îndeplinire decât prin acţiunea voluntară a celui obligat la aceasta, iar activitatea executorului în cazul executării silite a obligaţiilor de a face care nu pot fi îndeplinite decât de debitor se rezumă doar la comunicarea unei somaţii cu semnificaţia unei acţiuni de constrângere şi nu de realizare efectivă a obligaţiei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel intimaţii, susţinând că în mod greşit prima instanţă a reţinut aplicabilitatea în cauză a pct. 12 din anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006, cu modificările aduse prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.561/C/2012, având în vedere că, potrivit actelor de executare, onorariul executorului a fost stabilit conform prevederilor pct. 2 din acelaşi act normativ coroborat cu art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează onorariul pentru executările directe, enumerarea fiind exemplificativă, şi nu limitativă.

În cursul soluţionării apelului, apelanţii-intimaţi au solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cerere ce a fost admisă de către instanţa de judecată, fiind dispusă sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Prin încheierea de sesizare din data de 13 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 38.424/4/2014, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că obiectul dosarului este cererea de apel formulată de apelanţii-intimaţi împotriva Sentinţei civile nr. 8.331 din 26 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, tribunalul pronunţându-se prin decizie definitivă.

De asemenea s-a reţinut că problema de drept vizând modul de stabilire a onorariului executorului judecătoresc în cazul în care obiectul executării silite este o obligaţie de a face intuitu personae are incidenţă asupra fondului apelului, reprezentând motivul principal de apel.

S-a apreciat şi că această chestiune de drept este una nouă, neexistând un recurs în interesul legii cu acest obiect, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţă materială în privinţa cererilor formulate în cadrul executărilor silite.

Din hotărârile judecătoreşti depuse de apelanţi la dosar rezultă împrejurarea că, asupra aceleiaşi probleme de drept, instanţele au opinii diferite, cu interpretări contradictorii ale dispoziţiilor Ordinului ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006, cu modificările ulterioare.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

Completul de judecată al Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a apreciat că onorariul executorului judecătoresc, în cazul în care titlul executoriu conţine obligaţia impusă unei autorităţi de a emite un act ce intră exclusiv în competenţa acelei autorităţi – obligaţie de a face intuitu personae – se impune a fi stabilit prin raportare la prevederile pct. 12 din anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006, cu modificările ulterioare.

La pct. 2 din anexa la ordinul menţionat sunt indicate limitativ executările directe, avându-se în vedere obligaţiile de a face care sunt efectiv aduse la îndeplinire de către executorul judecătoresc. Caracteristic acelor obligaţii de a face, denumite generic de legiuitor „executări directe”, este faptul că executarea este efectiv realizată de executor, astfel că prevederile pct. 12 din anexă nu pot fi aplicabile în ipoteza în care obligaţia stabilită prin titlul executoriu în sarcina debitorului este o obligaţie de a face intuitu personae, ceea ce implică faptul că poate fi adusă la îndeplinire doar de către debitor, excluzând intervenţia unei terţe persoane.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat practica judiciară identificată, precum şi punctele de vedere teoretice, conturându-se următoarele opinii:

În cadrul primei orientări jurisprudenţiale, majoritară, s-a apreciat că în cazul în care obligaţia stabilită prin titlul executoriu este una de a face intuitu personae, ce poate fi îndeplinită doar de către debitor, creditorul poate recurge la concursul executorului judecătoresc numai pentru emiterea şi comunicarea unei somaţii în condiţiile Codului de procedură civilă. Ca atare, onorariul executorului judecătoresc trebuie stabilit în baza pct. 12 din anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006, cu modificările ulterioare, acesta fiind tariful maxim stabilit pentru realizarea oricăror altor acte şi operaţiuni date prin lege executorului judecătoresc, cărora li se circumscrie şi executarea silită a obligaţiei de a face intuitu personae, din moment ce aceasta nu este enumerată la pct. 2 din anexă privind executările silite directe.

Prin cea de-a doua orientare jurisprudenţială, minoritară, s-a considerat că onorariul executorului judecătoresc pentru orice alte acte sau operaţiuni date prin lege în activitatea sa, de la pct. 12 din anexă, se stabileşte doar prin raportare la acele operaţiuni pentru care nu este necesară încuviinţarea executării silite şi, ca atare, obligaţiile de a face se supun în întregime, sub aspectul onorariului executorului judecătoresc, pct. 2 din anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006, cu modificările ulterioare, punct care enumeră cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ activităţile executorului pentru care se pot percepe onorarii în cuantumul indicat de text.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării, opinia judecătorilor-raportori asupra modului de interpretare şi aplicare a pct. 2 şi pct. 12 din anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006, modificată prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.561/C/2012, cu referire la art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a fost în sensul că onorariul la care se poate raporta executorul judecătoresc pentru activitatea decurgând din executarea obligaţiilor de a face intuitu personae este cel prevăzut la pct. 12 din anexă, ce vizează categoria generică „orice alte acte sau operaţiuni date prin lege” din activitatea executorului judecătoresc.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Procedura sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării asupra unor chestiuni de drept printr-o hotărâre prealabilă reprezintă o procedură nouă, preluată din dreptul francez, introdusă în sistemul de drept român prin actualul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, fiind reglementată în cartea a II-a „Procedura contencioasă”, titlul III – „Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare”, capitolul II, art. 519 – art. 521 din Codul de procedură civilă.

Scopul acestei proceduri este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare româneşti în una predictibilă, care să răspundă aşteptărilor rezonabile ale justiţiabililor.

Prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

În analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere, pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, raţiunea şi fundamentul său.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esenţiale şi controversate, cu caracter de noutate.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

În cazul analizat, titularul sesizării solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prealabilă cu privire la dezlegarea chestiunii vizând cuantumul onorariului cuvenit executorului judecătoresc în cazul în care obiectul executării silite îl reprezintă o obligaţie de a face intuitu personae.

Examinarea datelor comunicate de către curţile de apel arată că există deja practică judiciară în materie, aproape unitară, instanţele naţionale pronunţând, în majoritate covârşitoare, acelaşi tip de soluţii.

Aspectele sesizate privind modalitatea de aplicare a unor prevederi cuprinse într-un ordin al ministrului nu vizează interpretarea unor dispoziţii legale care să comporte o reală dificultate, ci doar realizarea unui raţionament judiciar, prin aplicarea unei norme în raport cu scopul şi conţinutul acesteia.

În plus, relaţionarea textelor de lege în discuţie a fost expusă şi în cuprinsul actului de sesizare, ceea ce conduce la concluzia că nu este vorba de identificarea unei chestiuni de drept controversate, susceptibilă de a genera interpretări diferite, în egală măsură de pertinente, care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile. Acest mecanism nu trebuie transformat într-o procedură dilatorie, de natură a întârzia inutil cursul procesului.

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, mecanismele de interpretare a actelor normative.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,