ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 829/2018

Ședința publică din data de 13 martie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Prin cererea înregistrată la 24.11.2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul Operatorul Pieței de Energie Electrică și Gaze Naturale - A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Transport al B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 582.086,31 euro, în echivalent în RON, reprezentând suma achitată de către reclamantă în locul pârâtei din valoarea amenzii aplicate prin decizia Comisiei Europene din 05.03.2014, la plata dobânzii legale aferente sumei sus-menționate, calculate de la momentul efectuării plății, 11.06.2014, până la data rambursării sumei de către pârâtă, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4275/24.07.2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 582.086,31 euro, reprezentând suma de bani achitată de reclamantă în locul pârâtei, din valoarea amenzii în sumă de 1.031.000 euro, stabilită prin decizia Comisiei Europene la data de 05.03.2014, în cazul AT. 39984, la plata dobânzii legale aferente sumei sus-menționate, calculate de la 11.06.2014, până la data plății efective, precum și la plata sumei de 37.828,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței sus-menționate, a declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1517/10.10.2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată și a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 16.129,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, Operatorul Pieței de Energie Electrică și Gaze Naturale - A. S.A. (în continuare, A. S.A.) a declarat recurs, prin care a solicitat casarea sa și respingerea apelului declarat de pârâtă, ca nefondat.

În motivare, recurentul a reiterat situația de fapt și istoricul litigiului și a arătat că instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei Comisiei Europene adoptată la 05.03.2014 în cazul AT. 39984 și a aplicat greșit dispozițiile dreptului comunitar incidente și prevederile legale care reglementează majorarea de capital social și unicitatea patrimoniului, dar și că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Concretizând, a arătat că instanța de apel a preluat trunchiat considerentele deciziei Comisiei Europene, încălcându-i astfel puterea de lucru judecat, atât timp cât a ignorat faptul că forul european a obligat ambele părți litigante, în solidar, la plata amenzii, împrejurare care, în opinia sa, atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. A subliniat recurentul că ignorarea puterii de lucru judecat a deciziei Comisiei Europene relevă și o încălcare a art. 4 și 5 C. civ. și a art. 299 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

În acest sens, a susținut că în mod nelegal a reținut instanța de apel că nu s-a pus în discuție existența vreunei culpe comune care să fi condus la aplicarea amenzii în cuantum de 1.031.000 euro, de vreme ce Comisia Europeană a obligat ambele societăți, în solidar, la plata amenzii, printr-o decizie care nu a fost atacată de B. S.A., așa încât beneficiază de autoritate de lucru judecat. Mai mult, a arătat că atât timp cât Comisia Europeană a impus plata în solidar a amenzii, nu are relevanță măsura în care B. S.A. este vinovată efectiv pentru încălcarea normelor de drept concurențial, instanța națională fiind ținută să respecte și să aplice dispozițiile deciziei Comisiei, orice analiză sub acest aspect depășind obiectul cauzei și limitele învestirii.

În continuare, a evocat considerentele deciziei Comisiei Europene care, în opinia sa, relevă faptul că, pe lângă culpa atribuită în mod direct A. S.A., a fost reținută și culpa intimatei-pârâte, așa încât fiecare întreprindere poartă o culpă proprie pentru încălcarea prevederilor Tratatului. În sprijinul acestei afirmații, a mai arătat că, raportat la dispozițiile art. 23 alin. (2) din Regulamentul (C.E.) nr. 1/2003, potrivit cărora pentru fiecare întreprindere și asociație de întreprinderi care participă la încălcarea în cauză, amenda nu depășește 10% din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent, în situația în care argumentele B. S.A. vizând lipsa oricărei culpe ar fi fost apreciate ca fiind întemeiate de Comisia Europeană, cuantumul maxim al amenzii ar fi fost 10% din cifra de afaceri realizată de A. S.A. în anul 2013, respectiv 448.913,69 euro.

O altă critică, pe care recurentul a înțeles să o circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanța de apel a art. 1.443, 1.446, 1.593 și art. 1.596 lit. c) C. civ.

Astfel, a arătat că, deși dreptul său de regres împotriva B. S.A. pentru restituirea părții din amendă plătite în numele acesteia este expres prevăzut de lege, instanța de apel, ignorând decizia Comisiei Europene, a reținut că societățile în sarcina cărora a fost stabilită amenda reprezintă o singură întreprindere, care nu se poate urmări pe ea însăși, deoarece a operat confuziunea de patrimonii.

În acest context, a susținut că, așa cum rezultă din art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 627/2000, A. S.A. are personalitate juridică distinctă, astfel că nu se poate aprecia că este ținută să suporte din patrimoniul propriu și contravaloarea amenzii datorate de acționarul său unic, B. S.A.

A mai arătat recurentul că obligația de plată a amenzii este una solidară, iar ulterior adoptării de către Directoratul B. S.A. a Hotărârii nr. 71/06.06.2014 și după adoptarea Hotărârii nr. 12/10.06.2014 a Adunării Generale a Acționarilor A. S.A., a plătit integral amenda stabilită, așa încât s-a născut dreptul său de regres împotriva codebitorului solidar.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 1.596 lit. c), 1.443 și 1.593 C. civ., care reglementează obligațiile solidare și dreptul de regres al debitorului care a plătit întreaga datorie și a subliniat că, admițând apelul B. S.A., curtea de apel a încălcat aceste dispoziții legale.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, a arătat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 23 alin. (2) din Regulamentul (C.E.) nr. 1/2003, potrivit cărora pentru fiecare întreprindere și asociație de întreprinderi care participă la încălcarea normelor de drept concurențial, amenda nu depășește 10% din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent.

Astfel, a susținut că, reținând că art. 23 sus-menționat nu este aplicabil în mod individual A. S.A. și B. S.A., ci amândurora, privite ca o întreprindere, dar și că amenda a fost stabilită prin raportare la cifra de afaceri a celei dintâi, instanța de apel a încălcat aceste prevederi legale. Aceasta, întrucât a omis să observe că cifra sa de afaceri în anul 2013 a fost de 4.489.136,92 euro, astfel că amenda maximă ce îi putea fi aplicată era de 448.913,69 euro, fiind astfel evident că, în stabilirea cuantumului amenzii, Comisia Europeană a avut în vedere cifra de afaceri a ambelor societăți.

A mai susținut recurentul că, raportat la obiectul învestirii, instanța națională trebuia să stabilească nivelul amenzii ce urma să fie suportată de fiecare dintre cele două societăți sancționate.

O altă critică, circumscrisă de autorul căii de atac aceluiași motiv de recurs, vizează încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor ce reglementează majorarea de capital.

Astfel, a arătat că în mod nelegal a reținut instanța de prim control judiciar că majorarea capitalului social se face potrivit legii, pentru necesitatea creșterii financiare sau a înlăturării unor dificultăți, prin fonduri care să contribuie la redresarea activității societății, astfel cum prevăd dispozițiile art. 210 din Legea nr. 31/1990.

În acest sens, a evocat dispozițiile art. 210 din Legea nr. 31/1990, care reglementează majorarea de capital și a subliniat că cele reținute de instanța de apel în legătură cu scopul acestei operațiuni nu se regăsesc nici în textul de lege evocat și nici într-o altă dispoziție a actului normativ sus-menționat.

În altă ordine de idei, a susținut că, și dacă s-ar admite că majorarea capitalului social are ca scop exclusiv creșterea forței financiare și înlăturarea unor dificultăți, acest aspect nu are relevanță în speță, de vreme ce acționarul său are o datorie care nu poate fi stinsă prin majorare de capital.

A arătat recurentul că relevant este că intimata recunoaște că are o datorie față de A. S.A., însă susține că plata acestei datorii a fost realizată prin operațiunea de majorare de capital.

Or, majorarea capitalului social nu este o operațiune aptă să conducă la stingerea unei datorii, ci reprezintă o decizie investițională, B. S.A. primind un pachet de acțiuni cu o valoare egală cu aportul vărsat.

În acest context, a arătat că acțiunile dobândite de B. S.A. reprezintă un element de activ, majorându-i-se astfel patrimoniul cu valoarea acestor acțiuni, în timp ce pentru A. S.A. majorarea capitalului social reprezintă un element al pasivului, înregistrat în contabilitate în contul 101; astfel, dacă acționarul decide să diminueze capitalul social, societatea emitentă trebuie să restituie valoarea respectivă, iar în cazul lichidării, sumele respective revin acționarului, după îndestularea creditorilor.

Totodată, a subliniat că a plătit suma de 582.086,31 euro pentru B. S.A., plată care i s-a impus ca urmare a adoptării Hotărârii nr. 71/06.06.2014 a Directoratului B. S.A. și Hotărârii nr. 12/10.06.2014 a Adunării Generale a Acționarilor A. S.A., iar nu pentru că a existat o înțelegere a debitorilor ținuți solidar de a se plăti suma totală a amenzii de unul dintre ei, așa cum eronat susține intimata, dar și că nu are relevanță că a dispus de fondurile necesare pentru a achita amenda, ci dacă intimata i-a restituit partea sa din datorie.

Recurentul a criticat decizia atacată și prin prisma încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor legale privind unicitatea patrimoniului și a celor ce reglementează faptul că părțile litigante au personalități juridice distincte.

Astfel, a susținut că, reținând că A. S.A. și B. S.A. constituie o singură întreprindere ce nu se poate urmări pe ea însăși pentru plata unei părți din amendă, instanța de apel a ignorat prevederile art. 10 din H.G. nr. 627/200, din care rezultă că A. S.A. este o entitate juridică distinctă, dar și dispozițiile art. 42 din Legea nr. 31/1990. De asemenea, a susținut că instanța de apel a ignorat faptul că, potrivit art. 31 alin. (1) C. civ., orice persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi stabilite în bani și aparțin acesteia; or, având personalitate juridică distinctă, A. S.A. are și un patrimoniu propriu, neputând opera o confuziune de patrimonii.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

În acest sens, a evocat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii se vor arăta motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților și a prezentat cele reținute de doctrină sub acest aspect, subliniind că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, dar și motive contradictorii, care relevă faptul că raționamentul instanței este unul lacunar.

Concretizând, a arătat că instanța de apel a reținut că nu a atacat hotărârea Adunării Generale a Acționarilor A. S.A., în condițiile Legii nr. 31/1990; or, în opinia sa, motivul sus-menționat este străin de natura pricinii, atât timp cât nu se poate aprecia că majorarea capitalului social echivalează cu plata amenzii și, mai mult, nu avea calitate să atace propria hotărâre.

Tot străin de natura pricinii a apreciat că este și motivul vizând scăderea valorii dividendelor încasate de B. S.A. în anul 2014, arătând că dividendele se acordă în funcție de rezultatele financiare înregistrate într-un an, iar mărirea patrimoniului nu se reflectă doar în valoarea dividendelor, valoarea acțiunilor ca urmare a majorării capitalului social reprezentând un element de activ pentru dobânditorul acestora.

În continuare, recurentul a prezentat argumentele pentru care apreciază că, în realitate, valoarea dividendelor nu a scăzut, așa cum greșit s-a reținut, subliniind totodată că valoarea sumei cu care a fost majorat capitalul social nu reprezintă un element de activ care dă dreptul acționarului unic să încaseze dividende într-un cuantum mai mare în cazul societăților cu capital integral sau majoritar de stat, unde repartizarea profitului este reglementată de O.G. nr. 64/2001.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, a arătat că instanța de apel a reținut că este exclusă culpa B. S.A. pentru încălcarea dispozițiilor comunitare, pentru ca ulterior să rețină că A. S.A. și B. S.A. reprezintă o singură întreprindere care nu se poate urmări pe ea însăși pentru plata unei părți din amenda unitară aplicată de Comisia Europeană.

Or, în opinia recurentului, aceste motive sunt contradictorii, nefiind permis ca, atunci când evaluează existența culpei, instanța să conchidă că cele două entități sunt distincte, iar când analizează modalitatea în care acestea trebuie să plătească amenda, să tragă concluzia că ele reprezintă o singură întreprindere.

În final, a susținut că, în realitate, prin cel de-al doilea considerent, instanța recunoaște implicit că B. S.A. exercită o influență asupra acțiunilor A. S.A., prin care ar fi putut preveni sau stopa încălcarea normelor concurențiale și a subliniat că decizia atacată nu respectă rigorile motivării unei hotărâri judecătorești.

La 08.03.2017, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 28.03.2017 recurentul a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport.

Numai B. S.A. a prezentat un punct de vedere la raport.

În ședința de la 05.12.2017, constatând că recursul nu poate fi soluționat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a pronunțat, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere prin care a admis în principiu recursul și a acordat termen pentru astăzi, în ședință publică, în vederea soluționării sale pe fond.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

În mod expres, recurentul a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat sau atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Așa cum a fost stabilită în etapele anterioare ale procesului și fără a o relua decât pe scurt, pentru facilitarea deplinei înțelegeri a prezentei decizii, situația de fapt presupune aplicarea de către Comisia Europeană a unei amenzi în solidar, în sarcina A. S.A. și B. S.A., în cuantum de 1.031.000 de euro, reținându-se în sarcina lor că au comis o încălcare unică și continuă a art. 102 din Tratat, de la 30.06.2008 și până la 16.09.2013, întrucât au cerut comercianților din Uniunea Europeană, care doreau să participe la Piața pentru Ziua Următoare și la Piața Intrazilnică de energie electrică din România să se înregistreze în scop de T.V.A. în România; de asemenea, instanțele devolutive au mai reținut că, deși decizia Comisiei nu a fost contestată de nicio parte, suma a fost plătită integral de către recurent, care, apreciind că nu datora decât 448.913,99 euro, reprezentând 10% din cifra sa de afaceri aferentă anului 2013, s-a regresat împotriva intimatei pentru diferență.

În cadrul celui dintâi motiv de recurs, în ordinea indicată mai sus, recurentul a susținut că decizia cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura pricinii.

Astfel, a arătat că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că intimata nu are nicio culpă în săvârșirea faptei pentru care amenda a fost aplicată și, pe de altă parte, că părțile litigante reprezintă o unică întreprindere, care nu se poate urmări pe ea însăși pentru plata unei părți din amenda aplicată, ceea ce, în opinia sa, relevă un raționament contradictoriu.

A mai arătat că sunt străine de natura cauzei considerentele prin care curtea de apel a reținut că nu a atacat Hotărârea nr. 10/06.06.2014 a Adunării Generale a Acționarilor săi și că valoarea dividendelor încasate de intimată a scăzut în anul 2014.

Desigur că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanței de judecată obligația de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Înalta Curte subliniază însă că incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în limitele în care a fost invocat de autorul căii de atac (motive contradictorii și motive străine de natura pricinii), intervine numai în cazul în care contradicția este de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată ori atunci când aceasta cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situație care echivalează cu nemotivarea.

Asemenea ipoteze nu se regăsesc în speță.

Procesul civil include, printre garanțiile sale, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect analizate de către instanța sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv și consistent al argumentelor și probelor administrate, pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.

Așadar, obligația de motivare impune o apreciere atașată de natura cauzei și de circumstanțele sale, motivarea unei hotărâri fiind înțeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Or, instanța de apel a reținut și a înlăturat susținerile părților și a explicat în mod amplu raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât hotărârea sa creează transparența asupra silogismului judiciar.

Primul motiv de recurs este, așadar, nefondat.

În schimb, Înalta Curte constată că admițând apelul și reformând sentința tribunalului, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, instanța de prim control judiciar a pronunțat o decizie cu încălcarea normelor de drept material, atât timp cât și-a fundamentat concluzia pe considerente potrivit cărora intimata nu are nicio culpă în săvârșirea faptei pentru care amenda a fost aplicată, pe de o parte și, pe de altă parte, aceeași parte și-ar fi îndeplinit obligațiile ce-i reveneau în urma deciziei Comisiei, prin aceea că a furnizat recurentului fondurile financiare necesare plății integrale a amenzii, prin injecția de numerar ca efect al unei majorări de capital.

Prin decizia dată în cazul AT. 39984, Comisia Europeană a reținut că părțile litigante în prezentul dosar au comis o încălcare unică și continuă a art. 102 din Tratat, de la 30.06.2008 și până la 16.09.2013, întrucât au cerut comercianților din Uniunea Europeană, care doreau să participe la Piața pentru Ziua Următoare și la Piața Intrazilnică de energie electrică din România, să se înregistreze în scopuri de T.V.A. în România și a aplicat celor două societăți o amendă de 1.031.000 de euro, stabilind că ele răspund în solidar de achitarea ei.

Această decizie nu a fost contestată de niciuna dintre părți.

În contextul factual expus mai sus pe scurt, curtea de apel nu mai era în măsură să verifice culpa B. S.A. la săvârșirea faptei pentru care amenda a fost aplicată, fără a încălca puterea executorie a deciziei Comisiei.

Distinct de acest aspect, considerentul instanței de prim control judiciar este contrazis de decizia Comisiei.

Este adevărat că, de principiu, în practica forului european, societatea-mamă este responsabilă în solidar cu filiala sa, cu excepția cazului în care se prezintă elemente de probă suficiente, de natură să demonstreze că filiala se comportă în mod autonom pe piață.

În speță, însă, atitudinea A. S.A., care a apelat la intimată pentru a crea o entitate fiscală în cadrul căreia disparitățile negative de T.V.A. ar fi putut fi compensate cu plățile mari pe care B. S.A. le efectuează către stat, a condus Comisia către concluzia că strategia recurentului nu s-ar fi justificat dacă intimata nu ar fi avut nicio putere de decizie asupra conduitei sale; mai mult, aprobarea tacită de către intimată a comportamentului ilegal al filialei sale a fost privit de către Comisie ca o dovadă suplimentară a influenței decisive a celei dintâi asupra A. S.A.

Înalta Curte constată că investigația forului european nu s-a limitat doar la constatarea practicii anticoncurențiale; a fost examinată și conduita părților, pentru a verifica dacă au întreprins vreun demers pentru identificarea unei soluții care să aibă ca rezultat înlăturarea unei asemenea practici.

Rezultatul unei asemenea analize îl constituie faptul că nu doar recurentului i s-a reținut o culpă la săvârșirea faptei pentru care amenda a fost aplicată, ci și intimatei, căreia i s-a imputat refuzul creării unui grup fiscal, de natură a elimina problema disparității negative la nivelul fluxului de T.V.A.; în acest sens, s-a apreciat că expunerea recurentului față de dimensiunea contravalorii T.V.A. de la A.N.A.F. ar fi putut fi inclusă în cea a intimatei, dar și că, deși recurentul a sugerat intimatei realizarea grupului fiscal, o atare soluție a fost apreciată ca nefiind de dorit de către cea din urmă.

În aceste condiții, Înalta Curte impune părților concluzia că obligarea în solidar a celor două părți litigante prin decizia Comisiei reflectă o sancționare a ambelor, pentru culpa fiecăreia la încălcarea Tratatului, și nu are ca temei numai considerente de ordin statutar, așa cum consideră intimata, derivate din calitatea sa de societate-mamă a filialei.

În contextul neatacării deciziei Comisiei, recurentul consideră că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat, prin considerentul său potrivit căruia intimata nu are nicio culpă în săvârșirea faptei pentru care amenda a fost aplicată, ceea ce face să devină incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

O asemenea apreciere nu este însă fundamentată juridic și relevă că nici cel de-al doilea motiv de recurs invocat nu este fondat.

Reglementată de art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârii judecătorești, prin care asemenea acte, care emană de la o putere publică a statului, se deosebesc de alte acte juridice.

Astfel, doctrina a arătat că funcția jurisdicțională a statului, urmărind să stabilizeze raporturile juridice și să asigure ordinea socială, face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în fața instanței în vreun proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce se tranșase anterior.

Analiza art. 430 C. proc. civ. relevă că au autoritate de lucru judecat hotărârile judecătorești prin care se soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului, prin care se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident, că autoritatea de lucru judecat privește nu numai dispozitivul, ci și considerentele pe care se sprijină și că prin epuizarea apelului sau recursului, acest efect al hotărârii își transformă caracterul provizoriu într-unul definitiv.

Prin urmare, deciziile Comisiei Europene nu sunt incluse în sfera actelor care beneficiază de autoritate de lucru judecat.

Aceasta nu înseamnă, însă, că ele pot fi ignorate, deoarece lor li se atașează un alt efect, cel al titlului executoriu, prin art. 299 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Prin urmare, prin considerentul curții de apel potrivit căruia intimata nu are nicio culpă în săvârșirea faptei pentru care amenda a fost aplicată, Înalta Curte reține că nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat, deoarece decizia Comisiei nu are un asemenea efect - ceea ce determină inaplicabilitatea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. -, în schimb a fost încălcat art. 299 din Tratat, aplicabil prioritar potrivit art. 5 C. civ.; este, așadar, incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul aceluiași motiv de casare, recurentul a invocat și încălcarea, de către instanța de apel, a art. 1.443, 1.446, 1.593 și 1.596 lit. c) C. civ.

În această ordine de idei, autorul căii de atac arată că, ulterior adoptării Hotărârii nr. 71/06.06.2014 de către Directoratul B. S.A. și a Hotărârii nr. 12/10.06.2014 a Adunării Generale a Acționarilor A. S.A., a achitat integral amenda, deși obligația de plată fusese impusă în solidar, iar din interpretarea art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la art. 81 și 82 din Tratat, rezultă că amenda pe care ar fi trebuit să o suporte se putea ridica până la pragul maxim de 10% din valoarea cifrei sale de afaceri. Prin urmare, apreciind că, prin raportare la acest procent, suma maximă ce i-ar fi revenit la plată este de 448.913,69 euro, recurentul s-a regresat împotriva intimatei pentru diferență.

În analiza acestei critici, Înalta Curte reține cu prioritate că solidaritatea celor două părți litigante a fost impusă prin decizia Comisiei și, de aceea, o atare dispoziție nu mai poate fi repusă în discuție, fără a afecta caracterul executoriu al respectivei decizii.

Mai reține că textul art. 1.456 alin. (1) C. civ., reglementând regresul între codebitori, prevede că "debitorul solidar care a executat obligația nu poate cere codebitorilor săi decât partea de datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului".

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că, admițând apelul și schimbând sentința tribunalului, în sensul respingerii acțiunii prin care codebitorul solidar care a executat integral obligația își valorifica tocmai dreptul de regres, instanța de prim control judiciar a încălcat aceste dispoziții legale.

Pe de altă parte, curtea de apel a reținut că intimata a furnizat recurentului fondurile financiare necesare plății integrale a amenzii, prin injecția de numerar ca efect al unei majorări de capital.

Și acest considerent relevă o greșită aplicare a legii, deoarece majorarea de capital dă expresie unei decizii investiționale, în baza căreia, în schimbul aportului în numerar, B. S.A. a primit un pachet suplimentar de acțiuni la A. S.A., astfel cum prevede art. 210 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Or, Înalta Curte reține că majorarea de capital nu poate fi asimilată unei plăți (decât a acțiunilor astfel emise).

Așadar, cu toate că intimata a fost obligată, printr-o decizie executorie a Comisiei, la plata unei amenzi în solidar cu recurentul, cea dintâi încearcă să înlăture efectele exercitării, de către codebitorul solidar care a făcut plata integrală, a dreptului de regres, pe temeiul faptului că ar fi asigurat filialei sale fondurile care erau necesare pentru plată, printr-o majorare de capital.

O atare abordare ignoră însă posibilitatea B. S.A. de a decide să diminueze capitalul social cu aceeași valoare cu care anterior l-a majorat, situație în care A. S.A. ar trebui să restituie suma astfel primită.

De aceea, majorarea de capital nu poate avea semnificația plății de către intimată a părții care îi revenea din amenda aplicată.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că dezlegările esențiale ale instanței de prim control judiciar, care au fundamentat decizia de reformare a sentinței tribunalului, sunt un efect al încălcării normelor de drept material, fiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza, în vederea unei noi judecăți, curții de apel, care urmează să verifice, în stabilirea sumei pe care o va avea de suportat intimata, și incidența art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la art. 81 și 82 din Tratat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Operatorul Pieței de Energie Electrică și Gaze Naturale - A. S.A. împotriva deciziei nr. 1517/10.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 martie 2018.