ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6161/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș la data de 24 octombrie 2016, reclamantele ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ ALBA IULIA și A. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI-COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA:

- să se dispună anularea în tot a Deciziei nr. 5940 din data de 17 august 2016. emisă de Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, comunicată pe data de 26 septembrie 2016,

- să se admită cererea de retrocedare înregistrată cu nr. x din 30 ianuarie 2003 la COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE a unor bunuri imobiliare care au aparținut cultelor religioase din România în sensul retrocedării în natură a imobilului revendicat, iar în cazul în care retrocedarea în natură nu este posibilă, prin acordarea de măsuri compensatorii.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin Decizia nr. 5940 din data de 17 august 2016, pronunțată de Curtea de Apel Tg. Mureș, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ ALBA IULIA și, în consecință, s-a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ ALBA IULIA în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI-COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. și s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI-COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarant recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și A., invocând motive de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, pct. 6. și pct. 8. C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., a arătat că în mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a Arhiepiscopiei Romano-Catolice (fără ca pârâta sau instanța, din oficiu, să o fi invocat) motivat de faptul că acesta ar fi formulat acțiune în contencios în numele și pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia, aceasta fiind o argumentație apărută pentru prima oară în cuprinsul considerentelor sentinței atacate.

Din cuprinsul întâmpinării, reiese că pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active motivat de lipsa calității Arhiepiscopiei de persoană îndreptățită la retrocedare, în accepțiunea O.U.G. nr. 94/2000, justificată de lipsa identității dintre persoana menționată ca proprietar în cartea funciară și persoana care a solicitat retrocedarea.

Pe de altă parte O.G. nr. 94/2000 nu specifică de către cine anume pot fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ deciziile Comisiei Speciale de Retrocedare, și nici din textul de lege nu rezultă că doar titularul cererii poate formula contestație. Art. 3 alin. (7) din O.G. nr. 94/2000 prevede doar termenul și instanța la care se pot ataca deciziile. Art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 94/2000 prevede că, cererile de retrocedare se depun prin centrul de cult la Comisia Specială de Retrocedare.

În atare situație și raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 entitatea juridică care a înaintat cererea de revendicare la o autoritate publică și i-au fost vătămate drepturile ori interesele legitime printr-un act administrativ se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului și recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim. Având în vedere că Arhiepiscopia a înaintat cererea de revendicare la Comisia Specială de retrocedare soluționată prin respingere, consideră că aceasta are calitatea procesuală activă de a ataca decizia Comisiei.

Referitor la motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., au fost susținute următoarele argumente:

Sentința instanței de fond se bazează pe argumentul că recurenta A. nu este persoană îndreptățită la retrocedare întrucât, Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia nu ar fi avut un drept de proprietate, ci doar un drept de administrare asupra imobilelor în cauză.

Concluzia primei instanțe în sensul celor de mai sus, este greșită și este contrazisă de probatoriul administrat în cauză.

Astfel, actele de dispoziție cu privire la imobilele în cauză au fost făcute în numele Fondurilor exclusiv de către entități făcând parte din cultul romano- catolic fiind dovada că avea un drept de proprietate cu privire la acestea. Atributul dispoziției nu poate fi exercitat decât de către un proprietar, fiind de esența dreptului de proprietate. Mai mult decât atât, nicio dovadă contrară nu a relevat că acte de dispoziție să fi fost efectuate și de către alte entități de drept privat/public și, niciodată în cărțile funciare ale respectivelor imobile nu au fost înregistrate mențiuni în acest sens.

Prima instanță dă o interpretare greșită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, în sensul că dreptul de proprietate este și rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundațiune, în favoarea fondurilor respective, printre care și Fondul de religiune, studii și burse. Ordinariului de Alba Iulia i s-a conferit reprezentarea de drept a fondurilor, stabilindu-se interdicția de înstrăinare și grevare a lor în afara dispozițiilor dreptului comun al Regatului României și prescripțiilor dreptului canonic.

Cu privire la pretinsul drept de proprietate al Statului asupra bunurilor ce compun Fondul, instanța de fond retine ca relevantă dispoziția art. V din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 ce instituie un drept de control și supraveghere al Statului asupra acestor bunuri.

Or, dreptul de supraveghere și control nu echivalează cu un drept de proprietate în beneficiul Statului. Mai mult, daca Statul ar fi avut un drept de proprietate asupra bunurilor, conferirea, distinct, și a unui drept de supraveghere și control ar fi fost superfluă.

Concluzia că bunurile ce compun Fondul ar fi fost proprietatea Statului este contrazisă de însuși faptul naționalizării, fiind inutilă naționalizarea bunurilor dacă imobilele constituiau proprietate de Stat.

Argumentele esențiale pentru care a fost revendicat imobilul în cauză sunt următoarele:

- caracterul indubitabil de bun ecleziastic, al Bisericii universale Romano-Catolice până la data naționalizării, al bunurilor imobile revendicate prin cererea de retrocedare, conform canonului 1257 din Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice.

- fondurile pe care erau evidențiate imobilele revendicate nu erau fundații cu personalitate juridică de sine stătătoare, erau fonduri de bunuri care au constituit un patrimoniu de afectațiune sau scop, devenind o universalitate juridică aparținând propriei destinații. În acest sens sunt și prevederile art. V din Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, intre Sf. Scaun și Guvernul Român.

- existența patrimoniului nu era legat de apartenența lui la o persoană, ci a aparținut scopului pentru care a fost constituit. Potrivit acestei teorii, ideea că numai persoana (persoanele juridice) poate avea patrimoniu nu este riguros exactă, deoarece patrimoniul există ori de câte ori anumite bunuri sunt afectate unui anumit scop.

Aceasta înseamnă că una și aceeași persoană - în situația concretă a B. și a Bisericii Romano-Catolică - cultul religios catolic poate avea mai multe patrimonii speciale.

- Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, intre Sf. Scaun și Guvernul Român, publicat în anul 1932 a stabilit că toate bunurile aparținând B., să fie redenumite "Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia" iar bunurile lui sunt bunuri ecleziastice, supuse regimului juridic din dreptul canonic și rămân în proprietatea fondurilor.

- Legea pentru regimul cultelor din 1928, a statuat că administrarea patrimoniilor și fundațiunilor cultelor se fac de organele lor competente, sub supravegherea autorităților bisericești superioare, conform dreptului canonic.

- Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase a consacrat libertatea de organizare și funcționare a cultelor, după norme proprii, canoane și tradiții, având dreptul de a organiza așezăminte și asociațiuni. (Art. 6 și 7).

Recunoașterea acestor asociațiuni înființate în scopuri religioase, ca persoane juridice, urma să aibă loc prin încuviințarea Guvernului, prin Ministerul Cultelor (art. 18). O astfel de recunoaștere oficială s-a produs în privința B. în administrarea cărora se aflau fondurile de religiune, studii și burse, prin Decretul nr. 83/1951, prin care s-a aprobat Regulamentul de organizare și funcționare a acestei instituții din cadrul Bisericii Romano-Catolice.

- autonomia față de Statul Român a cultelor religioase, ca și organizare potrivit statutelor proprii, este consacrată și în art. 29 din actuala Constituție, ceea ce duce la concluzia că reglementările cuprinse în Codul dreptului canonic, în privința regimului juridic al bunurilor ecleziastice, ca și a posibilității acordate unor grupuri de bunuri de a se constitui în persoane juridice, își produc pe deplin efectele și trebuie recunoscute ca fiind norme ce guvernează organizarea și funcționarea Bisericii Romano-Catolice.

- naționalizarea bunurilor imobiliare de la Fondul de Religiune Studii și Burse Administrat de Ordinariul catolic de rit latin de Alba Iulia de către Statul Român s-a făcut în mod abuziv fără temei legal, fără titlu valabil, conform înscrierii din C.F. x Iernut poziția B+7+8+9 titularul dreptului de proprietate este și în prezent Fondul de Religiune, Studii și Burse administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia.

- prevederile Codului de drept canonic a Bisericii Romano-Catolice din 1917 în vigoare la data naționalizării, respectiv canoanele 100, 1499 și 1501. Coroborate prevederile canoanelor mai sus citate, rezultă în mod evident că, la încetarea unei persoane juridice bisericești, bunurile acestuia se transmit în proprietatea persoanei juridice bisericești supraordonate, respectând, dacă este cazul voința fondatorilor și donatorilor. În atare situație se subînțelege că, dreptul de revendicare asupra unui bun care nu este utilizat conform destinației, îi revine persoanei juridice subordonate.

- prevederile Codului de drept canonic a Bisericii Romano-Catolice din 1917 în vigoare la data naționalizării, respectiv canoanele 1255, 1256, 1257 și 1258.

- Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, pentru a se conforma cerințelor legale, a reînființat B. în anul 2005 sub forma unei fundații, în baza O.G. nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile. Actul constitutiv și B. prevede că fundația este continuatorul B. istoric, al Consiliului Arhidiecezei Catolice de rit latin din Alba Iulia, în mod implicit și a fondurilor care au aparținut de acesta, iar activitatea fundației are un caracter religios cu scopul principal de a sprijini învățământul confesional.

- jurisprudența prin care s-a recunoscut calitatea de succesor, implicit dreptul de revendicare a subscriselor reclamante asupra bunurilor care au constituit proprietatea fondurilor: Sentința civilă nr. 4279/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca pronunțată în Dosarul nr. x/2007, definitivă și irevocabilă; Sentința civilă nr. 548/2015 a Judecătoriei Luduș pronunțată în Dosarul nr. x/2009, definitivă și irevocabilă; Hotărârea CEDO din 25 septembrie 2012 pronunțat în Dosarul nr. x/2003 privind cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României, (la punctul 86 din Hotărârea CEDO Curtea reține că O.U.G. nr. 13/1998, în vigoare în prezent, se înscrie în șirul obligațiilor asumate anterior de Statul Român față de Sfântul Scaun prin tratatele internaționale, respectiv prin acordul încheiat între Sfântul Scaun și Guvernul României în anii 1927 și 1940).

1.4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurentele - reclamante a formulat întâmpinare intimata - pârâtă COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE, solicitând respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței recurate, pentru următoarele considerente:

I. Recurentele își întemeiază formal cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă dezvoltarea motivelor de recurs nu se încadrează în ipotezele legale.

În acest context, recurentele-reclamante doresc să determine, pe baza unor argumente/critici de ordin general, rejudecarea cauzei sub toate aspectele (în sensul prevederilor art. 3041 în vechiul C. proc. civ.).

Se încearcă astfel, în mod nepermis, transformarea recursului dintr-o cale extraordinară de atac într-una devolutivă. Această situație nu este posibilă, recursul vizând exclusiv un control de legalitate al sentinței pronunțate, modul în care instanța de fond apreciază materialul probator administrat în cauză nu poate fi considerat o lipsă de motivare, respectiv o încălcare a normelor de drept material aplicabile în speță.

II. Pe fond, recursul este neîntemeiat pentru următoarele argumente:

Cererea de retrocedare nu a fost formulată în nume propriu, ci în numele Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, astfel că reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia nu justifică calitate procesual activă, A. fiind înființată ulterior formulării Cererii de retrocedare nr. x din 30 ianuarie 2003; această reclamantă nu a formulat, nici în nume propriu, nici în numele altei persoane cererea de retrocedare soluționată prin Decizia nr. 5941 din 17 august 2016, contestată în speță.

Fondul de Studii era o instituție publică ce a fost dată doar în administrarea organelor bisericești, iar Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia nu este succesoarea în drepturi a Fondului, ci doar a administrat la un moment dat bunurile acestuia; astfel că, Fondul de Studii nu este proprietatea bisericii, ci a fost o creație de stat, cu caracter public, de interes general, reglementată ca fundație prin Legea nr. 21/1924 și a fost dizolvat de drept prin adoptarea Decretului nr. 176/1948.

În combaterea susținerilor din cererea de recurs, susține că cererea de retrocedare nr. x din 30 ianuarie 2003 a fost depusă de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia (denumită în continuare Arhiepiscopia) pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia (denumit în continuare Consiliul Arhidiecezei); calitatea de solicitant (titular) în cadrul procedurii administrative instituite de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aparține Consiliului Arhidiecezei, iar nu persoanei juridice prin intermediul căreia a fost depusă cererea de retrocedare, respectiv Arhiepiscopiei.

Nici Consiliul Arhidiecezei, nici Arhiepiscopia și nici A. nu au fost proprietarii bunurilor solicitate prin cererea de retrocedare, ci "Fondul de Studii administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia", astfel cum rezultă din cartea funciară nr. x a localității Baciu, județul Cluj.

Pe de altă parte, A. (denumită în continuare Fundația) reprezintă o persoană juridică română de drept privat, înființată în temeiul O.G. nr. 26/2000 și nu are caracter de cult religios în accepțiunea O.U.G. NR. 94/2000 și nu este persoană îndreptățită la restituire, indiferent de fondatorii acesteia, de obiectul său de activitate sau de persoana juridică pe care o succede.

Fundația, chiar în calitate de succesoare în drepturi a Consiliului Arhidiecezei, nu poate dobândi un drept de proprietate care nu s-a aflat în patrimoniul antecesorului său, deoarece "nemo dat quod non habet", în acest sens fiind și prevederile Concordatului dintre Regatul României, pe de o parte, și Sfântul Scaun, de cealaltă parte, ratificat ulterior prin Legea din 12 iunie 1929 (act denunțat prin Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948) și ale Acordului privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sf. Scaun și Guvernul Român.

Dincolo de orice argumentație ce ține de structura internă a unui cult religios, consideră că nu se poate trece peste distincția esențială, din punct de vedere juridic, dintre titularul dreptului de proprietate asupra unui bun (în speță, Fondul de Studii) și posesorul dreptului de administrare asupra acelui bun (în speță, Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia), mai ales atunci când această realitate juridică este consfințită prin prevederile unui acord internațional și, în egală măsură, prin înscrierile din cartea funciară în care este menționat bunul imobil solicitat.

S-a susținut că în același sens este și jurisprudența atât din perioada interbelică, cât și cea ulterioară (Sentința Tribunalului Cluj în Dosarul nr. x/1932; Decizia nr. 809/A/24.11.2006 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. x/2006; Decizia nr. 1765/R/03.07.2006 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. x/2006, etc.).

II. Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 22 noiembrie 2019.

III. Soluția instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor Arhiepiscopiei Romano-Catolice Alba Iulia și a A., invocată de pârât prin întâmpinare.

Astfel, cererea de retrocedare înregistrată sub nr. x din 30 ianuarie 2003 la Secretariatul Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a fost înaintată comisiei de către Arhiepiscopia Romano-Catolică prin Arhiepiscop, pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia.

În raport de art. 3 alin. (7) din O.G. nr. 94/2000 instanța a constatat că, beneficiul de a formula contestație împotriva Deciziei nr. 5940 din 17 august 2016 emisă de pârâtă, aparține Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia întrucât acesta este titularul cererii de retrocedare înregistrată sub nr. x din 30 ianuarie 2003 la Secretariatul Comisiei Speciale de Retrocedare și acestuia i s-a făcut comunicarea deciziei iar contestația a fost formulată de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia în nume propriu, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia și a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de această parte, ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., instanța a reținut următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1515 din 1 august 2001 pronunțată de Judecătoria Miercurea-Ciuc în Dosarul nr. x/2001, s-a constatat că, persoana juridică Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia este identică cu persoana juridică având denumirea de Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, care s-a înființat prin Acordul încheiat la 30 mai 1932 între Sfântul Scaun și Guvernul Român, privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 prin transformarea instituțiunii cunoscute sub numele de B., ca fiind una și aceeași persoană juridică căreia îi revin atribuțiile, drepturile și obligațiile în virtutea continuității de drept.

Din B. rezultă că această fundație este succesorul în drept în baza Sentinței civile nr. 1515 din 1 august 2001 a Judecătoriei din Miercurea-Ciuc, Jud. Harghita al instituției care purta numele de "B.", adică B. - cu fonduri recunoscute prin art. V din acordul încheiat la 30 mai 1932 între Sfântul Scaun și Guvernul Român privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, care și-a încetat activitatea în anul 1948. Apoi și-a schimbat numele în "C.." aprobat prin Decretul nr. 83 din 31 martie 1951 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a R.P.R. prin care s-a aprobat Regulamentul de funcționare a B., înregistrat la Ministerul Cultelor sub nr. x/1951, în fine în "B.".

Prin Încheierea civilă nr. 5348/CC/2005 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/2005, a fost încuviințată dobândirea personalității juridice, în condițiile Legii nr. 246/2005 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, având printre scopurile stabilite administrarea și întreținerea imobilelor care aparțin B. sub tutela Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia respectiv demersuri administrative și juridice pentru retrocedarea bunurilor imobiliare și mobiliare.

Așadar, reclamanta A. are calitatea procesuală activă de a formula contestație împotriva Deciziei nr. 5940 din 17 august 2016 emisă de Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, întrucât este succesorul în drepturi al destinatarului direct și individualizat al actului administrativ, respectiv al Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, care a formulat cererea de retrocedare a imobilului în prezenta cauză.

Calitatea de proprietar a bunului solicitat prin cererea de retrocedare constituie un aspect ce ține de fondul cauzei, neprezentând relevanță sub aspectul calității procesuale. Având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța apreciază că este suficient ca destinatarul actului administrativ să se considere vătămat prin acesta pentru a dobândi calitate procesuală active, astfel că excepția invocată de pârât prin întâmpinare cu privire la această reclamantă a fost respinsă.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că prin Decizia nr. 5940 din 17 august 2016 emisă de Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România s-a respins Cererea de retrocedare nr. x din 30 ianuarie 2003 depusă de către Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia în ceea ce privește imobilul situat în localitatea Iernut, jud. Mureș, compus din teren și casă demolată în suprafață de 569 mp, înscris în CF nr. x a localității Iernut, județul Mureș nr. top. x.

În considerentele actului administrativ contestat, pârâta a reținut că imobilul respectiv nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia. Astfel, potrivit CF nr. x a localității Iernut, județul Mureș, proprietari ai imobilului au fost Fondul de Religiune Fondul de studii administrat și Fondul de burse administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, iar solicitantul Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia nu a avut drept de proprietate asupra bunurilor Fondurilor, ci doar un drept de administrare asupra acestora.

Pentru a ajunge la concluzia că, Ordinariul (Episcopul) Catolic de Rit Latin respectiv Consiliul Arhidiecezei Catolice de rit latin din Alba Iulia, a avut doar un drept de administrare asupra imobilului în litigiu - element component al unui patrimoniu complex alcătuit din mai multe bunuri afectate unei destinații speciale trebuie aprofundată problema de drept din perspective variate și interdependente, pe baza unor documente și studii istorice aflate la dosar.

Rezultă cu evidență din extrasul de C.F. nr. x Iernut că proprietar tabular al imobilului revendicat a fost Fondul de religionare, studii și burse administrat de Ordinariul catolic de rit latin de Alba Iulia. Așadar, trebuie pornit de la premisa că însăși înscrierea din C.F. demonstrează existența dreptului de proprietate în beneficiul unei alte persoane juridice decât reclamanta, iar chestiunea ce se impune a fi rezolvată este cea a identității dintre persoanele juridice implicate, dacă este cazul, respectiv a preluării și contopirii patrimoniilor lor în urma dizolvării pe cale legală, într-un cuvânt, a continuității în drepturi între cele două persoane juridice vizate.

Instanța a reținut că, reclamanta A. fiind continuatorul în drept al Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia nu poate avea mai multe drepturi decât cel pe care îl succede. Astfel că, se impune ca reclamanta să facă dovada că este continuatorul fostului proprietar al imobilului revendicat potrivit prevederilor O.U.G. nr. 94/2000.

Totodată, trebuie observat că, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1564 din 30 septembrie 1924 pronunțată în Dosarul nr. x a stabilit cu putere de lucru judecat că, Statul Romano-Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaționale căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate nici nu poate servi ca bază de uzucapiune. Considerând că asupra tuturor fundațiunilor Statul Ungar a avut dreptul de supremă inspecțiune, spre a controla că fundațiunile se administrează conform scopurilor pentru care au fost înființate. Considerând că în urma tratatului de pace de la Trianon, acest drept de supremă inspecțiune, a trecut asupra Statului Român, deoarece averea fundațională e pe teritoriul român. Considerând că atunci când Satul Român în baza dreptului său de supremă inspecțiune, a scos din administrația orfelinatului pe B. și administrația a încredințat altor organe susținând însă realizarea scopului fundațiunei nu a comis conturbare de posesiune pentru că B. nu a avut posesiune ci numai delegație pentru administrarea averii și realizarea scopului fundațiunei.

Așadar, Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia avea doar un drept de administrare asupra bunurilor care s-au aflat sub administrarea B. și nu un drept de proprietate asupra bunurilor iar dreptul de proprietate asupra bunurilor administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia a fost și a rămas garantat în favoarea fondurilor prevăzute expres la V alin. (2) din Acord.

De asemenea, Concordatul încheiat la data de 10 mai 1927 între România și Sfântul Scaun, a fost ratificat prin Legea nr. 79/1929, Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordat, din 30 mai 1932, a fost ratificat prin Legea nr. 162/1940, Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 referitor la denunțarea Concordatului, a fost emis Decretul nr. 177 din 4 august1948 pentru regimul general al cultelor religioase, Decretul nr. 83/1951 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a C.., iar prin Sentința civilă nr. 1515 din 1 august 2001 a Judecătoriei Miercurea-Ciuc, s-a constatat că persoana juridică Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia este identică cu persoana juridică cu denumirea de Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, prin transformarea instituțiunii B., în virtutea continuității de drept.

Reprezentativitatea B. Romano-Catolic, ca organism recunoscut al cultului catolic, este mai puțin relevantă în speță, căci nu acesta a fost proprietarul de la care imobilul a trecut la stat, ci Fondul de religionare, studii și burse, bunul aflându-se doar în administrarea ordinariului.

Nu se poate susține contrariul, deoarece însuși Acordul asupra Concordatului, de care s-a prevalat reclamanta, statuează, în art. V, reglementând drepturile patrimoniale ale B., că dreptul de proprietate "este și rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundațiune", în favoarea fondurilor respective, printre care și Fondul de religiune, studii și burse. Ordinariului de Alba Iulia i s-a conferit reprezentarea de drept a fondurilor, stabilindu-se interdicția de înstrăinare și grevare a lor în afara dispozițiilor dreptului comun al Regatului României și prescripțiilor dreptului canonic (art. V, alin. ultim).

Lăsând la o parte dezbaterea pe marginea personalității juridice a B., trebuie urmărită natura juridică a Fondului de religiune, studii și burse, de la înființare și până la încetarea lui, pentru a determina cine este persoana îndreptățită a revendica proprietatea imobilului.

Argumentându-și cererea, reclamanta a arătat că regimul juridic al fondului în litigiu este guvernat de regulile dreptului bisericesc, Can. 1254 - 1258 din Codul dreptului canonic, arătând că, Biserica Romano-Catolică, ca persoană juridică, avea posibilitatea de a crea aceste fonduri eclesiastice, afectate unui anumit scop și că ele aparțin tot cultului religios catolic. Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia este reprezentantul de drept al acestui fond, așa cum precizează art. V din Acord.

Dreptul cultului de a avea propriile fondațiuni a fost consacrat, de altfel, și prin art. 12 din Legea nr. 54/1928, Legea pentru regimul general al cultelor, care face distincție evidentă între patrimoniile și fondațiunile cultelor, stabilind că acestea din urmă "vor fi administrate potrivit actelor de fundațiune ori dispozițiilor testamentare și nu vor putea fi folosite decât în scopurile speciale pentru care sunt destinate". Este vorba, desigur, despre fundațiile create și organizate în interiorul bisericii, subordonate unei persoane juridice superioare.

Instanța reține că, reclamanta nu a dovedit că este continuatoarea Fondului de religionare, studii și burse, prin transferul unor drepturi patrimoniale și a proprietății imobilului în litigiu, pentru a putea uza de prezenta acțiune iar "B.", adică B. nu avea un drept de proprietate asupra bunului revendicat prin cererea de retrocedare înregistrată cu nr. x din 30 ianuarie 2003 la Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparținut cultelor religioase din România.

Nu există contradicție față de dispozițiile art. 3 alin. (22) și 23 din O.U.G. nr. 94/2000, introduse prin Titlul II din Legea nr. 247/2005, care arată că, în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus preluarea abuzivă, iar persoana individualizată este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Prezumția calității de proprietar a celui nominalizat în act poate fi răsturnată prin proba contrară, astfel cum este cazul în speță.

Deținerea cu titlu de proprietar de către organizația cultului catolic, în ceea ce privește imobilul revendicat, este combătută chiar de înscrierea în C.F. nr. x Iernut, care certifică doar un drept de administrare în favoarea Ordinariului Catolic de Rit Latin, proprietarul notat în foaia A fiind Fondul de Fondul de religionare, studii și burse.

Analiza motivelor de casare

În ceea ce privește motivul invocat de recurente - pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. - Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în condițiile în care instanța de fond a pus în discuția părților, la termenul din data de 3 februarie 2017 excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâtă prin încheiere, după ce anterior acordase un termen reclamanților în vederea pregătirii apărării, la termenul din 11 ianuarie 2017 .

După cum rezultă din copia depusă la dosar, cererea de retrocedare a imobilului în cauză, a fost formulată de Consiliul Arhidiecezei (Arhiepiscopiei, n.n.) Romano-Catolice de Alba Iulia, astfel că, în raport de această stare de fapt, instanța de judecată a stabilit, obligată, în considerarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. - relative la rolul judecătorului în aflarea adevărului - căruia dintre cei doi reclamanți îi aparține legitimitatea procesuală activă, în continuarea demersului procesual inițiat, respectiv B., în raport de Sentința civilă nr. 1515 din 1 august 2001 pronunțată de Judecătoria Miercurea-Ciuc în Dosarul nr. x/2001 și respectiv, de Încheierea civilă nr. 5348/CC/2005 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/2005.

Așa fiind, este lesne de observat că legitimitatea procesuală activă și, deci, beneficiul de a sesiza instanța aparține titularului cererii de retrocedare, Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice, respectiv continuatorului personalității juridice a acestuia, B., și nicidecum Arhidiecezei Romano-Catolice care nu a formulat, în nume propriu cerere de retrocedare.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este neîntemeiat, întrucât în dezvoltarea motivelor de recurs nu au fost indicate argumente în susținerea acestuia, sentința atacată cuprinzând suficiente argumente în considerente care să permită exercitarea controlului judiciar, precum și exprimarea neechivocă a soluției primei instanțe.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "… motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15 februarie 2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19 aprilie 1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15 februarie 2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19 aprilie 1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în actul de sesizare.

Și, în fine, referitor la ultimul motiv de recurs - pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. - Înalta Curte apreciază că, anterior analizei criticilor recurenților de recurs, așa cum acestea au fost formulate prin intermediul căii de atac extraordinare promovate, se impune un examen al evoluției situației B. din Transilvania (ardelean) și a bunurilor aparținând diferitelor fonduri, prin prisma fiecărei epoci istorice; precum și condițiile în care au fost încheiate atât Concordatul din 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul României, cât și Acordul de la Roma din 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordat:

I. B.

1.1 Originea B. datează din epoca Principatului Transilvaniei - 1540 - 1690 - când Dieta era alcătuită din ordines et status (națiuni și status-uri); respectiv trei națiuni și patru statusuri, respectiv: națiunea ungară, națiunea secuiască și cea săsească, pe de o parte; și confesiunile recepte: calvină, luterană, unitariană și catolică (potrivit legilor din 1559, 1572 și 1573), pe de altă parte.

Odată cu propagarea confesiunilor religioase, devenite ulterior religii recepte (calvinistă, luterană și unitariană), catolicismul s-a aflat într-o situație defavorabilă începând din anul 1556, când Dieta de la Cluj a secularizat veniturile și averile Episcopiei romano-catolice de Alba Iulia, palatul episcopal devenind reședință princiară. De asemenea, episcopul catolic a pierdut jurisdicția asupra sașilor și, în aceste condiții, a părăsit Transilvania. După plecarea episcopului Bornemissza, Transilvania a fost considerată de către Curia romană drept teritoriu de misiune. Pe de altă parte, din motive politice (pentru a revendica apartenența Transilvaniei la coroana maghiară, aflată în posesia Habsburgilor), Curtea de la Viena a continuat să numească episcopi pentru Transilvania, dar aceștia nu obțineau consacrare și nici recunoașterea Romei, rezidând practic, asemenea unor episcopi titulari, pe teritoriul Ungariei habsburgice.

Acești puțini catolici s-au întrunit într-o organizație bisericească, atestată pentru prima dată în anul 1591, sub numele de Congregatio universorum Catholicorum în Transsilvania. Această organizație a participat pentru prima oară ca instituție de sine stătătoare la Dieta din 1615, având denumirea de B.. Acest organism a asigurat supraviețuirea catolicismului ardelean în cursul secolului al XVII-lea, obținând un statut de organizare clar abia după 1868.

Revenind la noțiunea de Status, trebuie precizat că aceasta cuprindea toți membrii dietei de aceeași confesiune și, implicit, în considerarea calității de religie receptă, avea dreptul de a-și reprezenta interesele în Dietă. Acest fapt a generat în cadrul Bisericii catolice (în mod cu totul particular) două consecințe atât în plan religios cât și în plan politic: a. întrucât B. era universalitatea unei categorii de cetățeni (în speță, catolici), acesta a devenit reprezentantul legal al bisericii în Dietă; b. întrucât în cadrul dietei erau și laici catolici aceștia participau la luarea deciziilor referitoare și la chestiunile interne ale bisericii (în cadrul sinoadelor generale). Rezultă, așadar, o situație legală dar nu și canonică, pentru că Biserica catolică nu acceptă amestecul laic în administrația sa.

1.2. Catolicismul ardelean trece într-o nouă etapă, în perioada habsburgică, prin numirea la 18 februarie 1713, de către Carol al VI-lea a unui nou episcop romano-catolic, confirmat de papă la 9 august 1714.

În urma Dietelor din anii 1744 și 1751, catolicismul latin a devenit, la mijlocul secolului XVIII, confesiunea dominantă în Transilvania. În 1755, consilierii catolici ai Guberniului, au decis constituirea unui organism distinct, anume Comissio Catholica. Maria Tereza a acceptat oficial existența acestei comisii în 1767, dându-i în administrare așa-numitul Fond lusitan (în valoare de 437.305 florini și 1 crăițar), apoi, un an mai târziu, și Orfelinatul catolic din Terezian (Sibiu), iar în 1773 și Fondul de Studii ardelenesc (anume proprietățile ordinului iezuit din Ardeal). Obligațiile acestei comisii au fost: 1) supravegherea școlilor catolice, a orfelinatului din Sibiu și a fondurilor catolice din Ardeal; 2) promovarea uniației; 3) susținerea așa-numitei "proporții geometrice în sânul națiunii săsești".

Ulterior, prin Legea nr. 43/1868, sunt desființate organele care guvernau Marele Principat al Transilvaniei (Guberniu, Trezorerie, Comisia Catolică), activitatea acestora urmând să înceteze la 1 mai 1869, atribuțiile urmând a fi preluate de o Comisie Catolică Provizorie.

Revenind la situația B., este important de precizat că urmare a adunării generale din 1873 a avut loc o reorganizare a acestuia, în baza unui nou regulament pentru constituirea și funcționarea unui consiliu dirigent compus din 24 membrii (8 clerici și 16 laici), aprobat prin adresa Ministerului Cultelor nr. 1008 din 16 iunie 1873. Mai mult, este aprobată preluarea, spre administrare, a bunurilor și a afacerilor aparținătoare Comisiei Catolice.

O altă modificare importantă a regulamentului de administrare al B., din 1915, aduce noi precizări în ceea ce privește dreptul de administrare asupra bunurilor - "îngrijește, guvernează și administrează … fondurile sale și fundațiunile aflătoare în administrarea sa, prin Consiliul Dirigent, în temeiul dreptului său de autonomie, cu respectarea drepturilor episcopale privitoare la întreaga avere diecezană și cu menținerea intactă a drepturilor de suprem patronat și supremă inspecțiune ale Majestății Sale".

Punctual, în ceea ce privește situația juridică a B., se impun următoarele precizări:

Odată cu Unirea au încetat drepturile de suprem patronat, întrucât acestea au fost consfințite în considerarea calității de rege apostolic a regelui Ungariei, iar drepturile episcopului au fost golite de conținut, acestea mărginindu-se la prezidarea adunărilor referitoare la problemele laice.

La data de 6 decembrie 1926 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a recunoaște personalitatea juridică a B., în baza recunoașterii anterioare de către statul ungar, precum și a Adresei nr. x a Ministerului Cultelor și Artelor din România, fiind făcută referire și la Decizia nr. 1564/1924 a Înaltei Curți de Casație.

Prin adoptarea Legii pentru regimul general al cultelor nr. 54/1928, s-a prevăzut la art. 11. că "organizațiile cultelor istorice, create și reprezentate în conformitate cu sistemul lor de organizare și prevăzute în statute (comunitățile, parohiile, protopopiatele, mânăstirile, capitulele, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc.) sunt persoane juridice.", iar la art. 51 s-a prevăzut că "toate cultele sunt datoare a-și pune în concordanță statutele lor de organizare cu dispozițiunile legii de față, în termen de 1 an de la publicarea regulamentului ei de aplicare înaintându-le Ministerului Cultelor spre aprobare și confirmare prin decret regal, dat în baza unui jurnal al Consiliului de miniștri. Aprobarea are drept scop a constata că în statute nu sunt dispozițiuni contrare legii. Modificările ulterioare în statutele de organizare se vor face cu aceeași procedură".

De o importanță majoră este ratificarea în anul 1929 a Concordatului încheiat la 20 mai 1927 cu Sfântul Scaun, care spre deosebire de Legea nr. 54/1928 (care conferea calitatea de persoană juridică numai pentru organizațiile cultelor istorice), recunoaște personalitatea juridică a întregii biserici catolice.

Cu aplicare la situația B., sunt de remarcat prevederile art. IX care prevede, că "… celelalte organizații canonic și legal constituite, sunt persoane juridice …" astfel că în ceea ce privește cerința legalității aceasta este îndeplinită, personalitatea juridică a B. fiind recunoscută prin Legea nr. 54/1928, rămânând în discuție cea a canonicității, care a fost clarificată prin Acordul încheiat la 30 mai 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, între Sfântul Scaun și Guvernul României.

Prin acest Acord, B. se transformă în Consiliu al Eparhiei Catolice de rit latin din Alba Iulia, al cărei ordinariu va avea drept de administrare a averilor ce-i revin. Averile au caracter bisericesc, iar dreptul de proprietate este și rămâne garantat. Mitropolitului catolic de la București i se conferă dreptul de control și supraveghere asupra bunurilor; același drept îl are și Statul român, în condițiile prevăzute de Concordat.

Prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunțarea Concordatului încheiat între România și Sf. Scaun la 10 mai 1927 și ratificat prin Legea din 12 iunie 1929, emis de Ministerul Cultelor (publicat în M. Of nr. 164 din 19 iulie 1948 s-a prevăzut în articolul unic, că "(1) Concordatul încheiat între România și Sf. Scaun la 10 mai 1927, precum și acordurile și convențiunile ulterioare, intervenite în aplicațiunea acelui concordat, se denunță pe data publicării prezentei legi. (2) Pe aceeași dată încetează aplicațiunea concordatului, acordurilor și convențiunilor ulterioare. (3) Legea din 12 iunie 1929, pentru ratificarea concordatului, precum și legile de ratificare a convențiunilor sau acordurilor ulterioare, se abrogă".

B. și-a încetat activitatea în anul 1948, apoi și-a schimbat numele în "B. al R.P.R., aprobat prin Decretul nr. 83/1951 al Prezidiului Marii Adunări Generale a R.P.R., prin care s-a aprobat Regulamentul de funcționare al B., înregistrat la Ministerul Cultelor sub nr. x/1951; și, în fine, la solicitarea Consiliului Arhidiecezei Catolice de rit latin din Alba-Iulia, potrivit Sentinței civile nr. 1515/2001, pronunțată de Judecătoria Miercurea-Ciuc, în Dosarul nr. x/2001, s-a constatat identitatea dintre Consiliul precitat și "B." sau B..

Referitor la Acordul de la Roma s-a susținut că acesta nu a fost ratificat de către Parlament sau de Guvern, astfel că nu poate fi considerat un act interpretativ pentru că nu îndeplinește condițiile de formă necesare pentru a avea valabilitate și forță obligatorie (prin neîndeplinirea cerințelor impuse de art. 88 din Constituția din 1923 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 54/1928 privind regimul cultelor).

Înalta Curte apreciază însă că acest punct de vedere nu poate fi împărtășit, cel puțin din două motive:

Acordul de la Roma, a fost publicat în D. și în Monitorul Oficial din București, respectiv la l iulie și 3 august 1932 și nu a fost niciodată ratificat de Parlament, deoarece i s-a atribuit caracterul unui act interpretativ al Concordatului.

De altfel, chiar în cuprinsul Decretului nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunțarea Concordatului se face referire expresă la "acordurile și convențiunile ulterioare, intervenite în aplicațiunea acelui concordat", aceste acte normative fiind denunțate și, ulterior abrogate expres.

Pe de altă parte, C.J.U.E. a statuat - cu referire la denunțarea și abrogarea concordatului și a acordurilor ulterioare, prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 - că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, se înscrie în categoria obligațiilor asumate anterior de Statul Român față de Sfântul Scaun.

Așadar, obligațiile asumate de Statul Român în perioada interbelică sunt în vigoare, fiind așadar nerelevantă denunțarea și, ulterior abrogarea tratatelor la care România este parte, fiind nerelevantă, sub acest aspect, schimbarea formei de guvernământ și a regimului politic din România, Statul Român fiind ținut, potrivit principiului pacta sunt servanda, să respecte propriile obligații asumate prin convenții internaționale.

Consecințele patrimoniale ale Concordatului și ale Acordului de la Roma, cu privire la bunurile administrate de Status.