ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4919/2019

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamanta Episcopia Romano Catolică Oradea a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România și Municipiul Oradea, prin Primar, solicitând: - anularea Deciziei nr. 5352/21.03.2016 a Guvernului României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România ca fiind netemeinică și nelegală și obligarea pârâtei 1 la emiterea unei decizii de retrocedare în natură a imobilului situat în Oradea, județul Bihor, înscris inițial în cf. x și cf. x Oradea, nr. top. x, 916/1, 917/2 conform cererii de retrocedare nr. x/19.12.2002; - să se constate că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită în sensul O.U.G. nr. 94/2000, ca și succesor pe linie canonică în drepturi și obligații a Institutului Sfântul Iosif din Oradea.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 7/CA/PI din 23 ianuarie 2017, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Inspectoratul Școlar al Județului Bihor, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Bihor, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul Oradea prin Primar, a respins acțiunea formulată de reclamanta Episcopia Romano Catolică Oradea, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Oradea, prin Primar, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitatea procesuală pasivă, a respins acțiunea formulată de reclamanta Episcopia Romano Catolică Oradea, în contradictoriu cu pârâții Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, Inspectoratul Școlar al Județului Bihor, și Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Bihor, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta Episcopia Romano Catolică Oradea a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ. Referitor la incidența în speță a dispozițiilor art. 488 pct. 4 C. proc. civ., se arată că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive. Extinderea sferei de aplicare a dispozițiilor procedurale, privind acest motiv de recurs, vizează situații precum aceea în care se încalcă principiul potrivit căruia instanța stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului. Comite exces de putere instanța când nu se pronunță asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Hotărârea instanței de fond trebuie sa cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. În opinia recurentei, instanța de fond în mod greșit a omis a se pronunța cu privire la următoarele probe depuse la dosarul cauzei, care coroborate, dovedeau susținerile contestatoarei: - contestațiile formulate de către Episcopia Romano-Catolică Oradea cu prilejul inventarierii bunurilor preluate de la Institutul Sf. Iosif, contestații admise, drept dovadă a faptului că și la acel moment istoric autoritățile au recunoscut calitatea de bun al bisericii romano-catolice, cât și calitatea Episcopiei Romano-Catolice Oradea de for tutelar al Institutului Sf. Iosif; - încheierea judecătorului de carte funciară nr. x/31.03.1950 cu privire la imobilul proprietatea Institutului Sfântul Iosif Comitetul Episcopal Romano-Catolic din Oradea; - decizia nr. 316/24.06.2004 și decizia nr. 62/19.11.2003 emise de către pârâta 1 prin care s-a recunoscut caracterul de persoană îndreptățită a solicita retrocedarea, ca și for tutelar pe linie canonică a Institutului Sfântul Iosif, prin admiterea acestor două cereri de retrocedare în natură, pe seama Episcopiei Romano-Catolice, cu privire la imobile care au aparținut Institutului Sf. Iosif. Referitor la aplicabilitatea în cauza a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) se susține că în mod greșit instanța de fond, a considerat că decizia contestată ar fi respectat prevederile legale în materie de motivare a acestui act administrativ. De asemenea, instanța de fond nu a aplicat corect dispozițiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. Se mai susține că instanța de fond a omis a se pronunța pe incidența în cauză a dispozițiilor Legii 489/2006 și ale Codului de drept canonic. În speță, imobilele ce fac obiectul cererii de retrocedare au fost înscrise inițial în cartea funciară pe numele Institutului Sfântul Iosif, fiind vorba despre o școală internat care aparținea episcopiei, respectiv Convictul Episcopal. Ori, bunurile ecleziastice își mențin caracterul de bun ecleziastic și după dispariția unei instituții bisericești, proprietatea asupra acestor bunuri fiind preluată de către persoana juridică imediat superioară. În prezenta cauză, persoana juridică imediat superioară este Episcopia Romano-Catolică Oradea în a cărui subordine direct funcționa Convictul Episcopal, respectiv Institutul Sfântul Iosif. În susținerea recursului sunt redate și indicate texte de lege incidente pricinii, precum și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimații Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Bihor, Comisia Specială de Retrocedare, Municipiul Oradea și Inspectoratul Școlar al Județului Bihor au formulat întâmpinări prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin cererea de retrocedare nr. x/19.12.2002 Episcopia Romano - Catolică Oradea a solicitat restituirea în natură a imobilului compus din 4 clădiri și teren aferent, în suprafață de 6569 m.p., înscris în cartea funciară nr. x a localității Oradea, nr. top. x și în cartea funciară nr. x a localității Oradea, nr. top. x, 917/2. Prin Decizia nr. 5352/21.03.2016, Comisia specială de retrocedare a respins cererea de retrocedare nr. x/19.12.2002, formulată de către Episcopia Romano - Catolică Oradea, cu motivarea că dreptul de proprietate asupra imobilului menționat a aparținut Institutului Sfântului Iosif/Laicsak Szaniszlo/Fundația Salamon, și nu solicitantei Episcopia Romano - Catolică Oradea. Înalta Curte constată că, în cauză, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească. Motivarea în fapt și în drept este o condiție de esență a hotărârii judecătorești, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligație legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părților, atât în fapt, cât și în drept care au fost rațiunile care au determinat adoptarea soluției. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, pentru soluționarea cauzei de față pe fond, instanța de fond trebuie să lămurească, dincolo de orice dubiu, o împrejurare de fapt cu caracteristici tehnice ce presupunea cunoștințe de specialitate prin administrarea probei cu expertiză judiciară de specialitate. Este dincolo de orice discuție faptul că împrejurarea ce se impunea a fi dovedită era o chestiune ce necesita în mod absolut cunoștințe de specialitate, neputând a fi rezolvată de judecător. Înalta Curte constată că, potrivit prev. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc." Pe de o parte, judecătorul are posibilitatea de a ordona orice probe pe care le consideră necesare, iar părțile nu pot invoca drept motiv de casare neadministrarea din oficiu de către instanță a unei probe; pe de altă parte, tot instanța are obligația de a lămuri cauza sub toate aspectele, fără să poată respinge cererea (direct sau indirect) ca nedovedită. Concilierea dintre aceste două principii trebuie înțeleasă în sensul că, atunci când o probă este absolut necesară pentru justa soluționare a cauzei, fără administrarea ei neputându-se analiza corespunzător fondul raportului juridic, prevalează obligația instanței de a lămuri cauza sub toate aspectele. Înalta Curte apreciază că era absolut necesar ca un expert topograf să identifice toate clădirile și terenurile aferente care au aparținut reclamantei și, totodată, un expert în construcții să stabilească dacă suprafața adăugată sau corpul de clădire adăugat la construcții depășește sau nu 50% din aria desfășurată actuală așa cum se prevede în art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000. Procedând în acest mod instanța de fond a respins acțiunea fără a analiza cauza pe fond și fără a avea în vedere apărările formulate de părți. Judecătorul fondului a susținut că nu există înscrisuri din care să rezulte că reclamanta ar fi proprietarul tabular al imobilului în litigiu, dar la dosar sunt depuse extrase de carte funciară. Prin urmare, instanța de fond nu a analizat toate documentele depuse de reclamantă. De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanța de fond trebuia să se pronunțe asupra pretinsei legături juridice dintre Institutul Sfântul Iosif și Episcopia Romano Catolică Oradea și nu Ministerul Culturii și Cultelor. Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce va conduce la casarea cu trimitere a cauzei. Față de soluția ce se va pronunța, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza cauza sub toate aspectele, va examina toate susținerile și apărările formulate de părți și nu în ultimul rând va dispune efectuarea probelor pe care le va considera necesare și utile soluționării cauzei, inclusiv va dispune efectuarea expertizelor solicitate de reclamant în susținerea acțiunii.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa sentința recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.