ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra apelurilor de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 58/F din 30 martie 2016 Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins cererea inculpatului A. privind schimbarea încadrării juridice a faptei, în infracțiunea prevăzută de art. 2314 alin. (1) și (3) C. pen. de la 1936, cu aplicarea art. 5 C. pen.

A încuviințat cererea formulată de Ministerul Public privind schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A.

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei inculpatului A. din infracțiunea prevăzută de art. 439 alin. (1) lit. j), cu) aplicarea art. 5 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 358 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1968, astfel cum acest cod a fost în vigoare, în perioada cuprinsă între modificările aduse prin Decretul-lege nr. 6/1990 și Legea nr. 140/1996, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 358 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1968 (astfel cum dispozițiile au fost în vigoare în perioada cuprinsă între modificările aduse prin Decretul-lege nr. 6/1990 și Legea nr. 140/1996), cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa de 20 de ani închisoare, pentru infracțiunea de tratamente neomenoase.

A interzis inculpatului, în baza art. 65 C. pen. de la 1968, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b), c) și e) din același cod, pe o perioadă de 7 ani, ca pedeapsă complementară, după executarea pedepsei principale a închisorii sau considerarea acesteia ca fiind executată.

În baza art. 67 alin. (1) și (2) C. pen. de la 1968, a dispus degradarea militară a inculpatului, ca pedeapsă complementară.

A interzis inculpatului, în baza art. 71 C. pen. de la 1968, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b), c) și e) din același cod, pe perioada executării pedepsei principale a închisorii, ca pedeapsă accesorie.

În conformitate cu art. 7 alin. (1) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, modificată, a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, în vederea introducerii profilului genetic al acestuia în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

A admis în parte acțiunile civile formulate de părțile civile B., C., D., E., F., G., H. și I.

A obligat inculpatul în solidar cu părțile responsabile civilmente Statul Român (reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice), Ministerul Afacerilor Interne și Administrația Națională a Penitenciarelor să plătească părții civile E., suma de 20.000 euro, părții civile B., suma de 40.000 euro, părții civile C., suma de 70.000 euro, părții civile D., suma de 30.000 euro, părții civile F., suma de 40.000 euro, părții civile G., suma de 40.000 euro, părții civile H., suma de 40.000 euro și părții civile I., suma de 30.000 euro, în echivalent în RON, la cursul oficial de schimb al BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale.

A luat act că prin încheierea din 10 decembrie 2015, s-a respins cererea formulată de numitul J., privind constituirea sa ca parte civilă în cauză.

A luat act că prin încheierea din 28 aprilie 2015, s-a luat act de renunțarea la cererea de constituire ca parte civilă în cauză a numitului K.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a menținut măsura asiguratorie a popririi asupra pensiei inculpatului, astfel cum a fost dispusă prin încheierea din 16 octombrie 2015, pentru garantarea plății despăgubirilor și a cheltuielilor judiciare, până la concurența sumei de 310 000 euro (în echivalent în RON la cursul oficial al BNR, la data plății despăgubirilor) și a sumei stabilite cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. pen., a obligat inculpatul în solidar cu părțile responsabile civilmente la plata sumei de 22.000 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat, pentru soluționarea prezentei cauze.

Onorariul parțial cuvenit avocatului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON a dispus să fie suportat din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nr. 576/P/2013 din data de 11.08.2014, a fost trimis în judecată inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii contra umanității prevăzută de art. 439 alin. (1) lit. j), cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a arătat acuzația formulată împotriva inculpatului și circumstanțele, descrise în actul de inculpare:

La data de 18 septembrie 2013, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a formulat un denunț împotriva inculpatului A., fost comandant al Coloniei de Muncă Periprava, sub aspectul comiterii infracțiunii de genocid, întrucât, acesta, în perioada 1958 - 1963 a instituit un regim de exterminare a deținuților politici aflați în executarea pedepselor privative de libertate în colonia de muncă. În perioada 1.08.1958 - 1.10.1960, A. a îndeplinit funcția de locțiitor al comandantului, cu atribuții de pază și regim iar în perioada 1.10.1960 - 1.11.1963, a fost comandant al coloniei de muncă Periprava.

S-au făcut referiri la regimul comunist din România, în perioada anilor 1948 - 1964.

În rechizitoriu, pentru justa înțelegere a fenomenului represiv instaurat în România în perioada 1948 - 1964, au fost relatate evenimentele interne și internaționale care au condus la instaurarea monopolului politic al Partidului Comunist.

România a intrat în sfera de influență sovietică odată cu ocuparea teritoriului național de către Armata Roșie, după actul de la 23 august 1944, prin care Regele Mihai a declarat unilateral, încetarea operațiilor militare împotriva Aliaților și trecerea României de partea coaliției antihitleriste. În perioada ce a urmat loviturii de stat de la 23 august 1944, Uniunea Sovietică a acționat sistematic prin intermediul trupelor Armatei Roșii și sub presiunea Partidului Comunist, sub pretextul epurării societății românești de elementele fasciste, pentru sovietizarea României și desființarea instituțiilor democratice. În acest sens, și-a adus contribuția și Înaltul Comandament Aliat, controlat de sovietici, care avea drept scop trecerea României în sfera de influență a URSS, sub pretextul asigurării ordinii în spatele frontului. În realitate, Comisia Aliată de Control a funcționat ca un supraguvern al României, executivul român fiind obligat să îndeplinească toate instrucțiunile date de acest comandament. Campania derulată a avut drept scop obținerea controlului asupra instituțiilor statului, infiltrarea susținătorilor PCR în funcții de răspundere și epurarea celor cu opțiuni politice.

Convenția de Armistițiu a deschis porțile imixtiunii sovietice în atribuțiile organelor de drept autohtone și a favorizat acțiunile comuniștilor împotriva oponenților politici, sub pretextul pedepsirii criminalilor de război. Sub acest pretext au fost arestați, la presiunea sovieticilor, ofițeri ai armatei regale, care luptaseră pe frontul de Est, foști legionari, cetățeni români de naționalitate germană și maghiară, o parte din ei fiind reținuți și internați în centre de internare.

S-a mai arătat că Partidul Comunist Român, scos în afara legii la 19 decembrie 1924, a crescut exponențial în perioada 1944 - 1948 și încă de la primul cabinet L. (23 august 1944 - 2 noiembrie 1944), alcătuit, în principal, din militari, PCR deținea portofoliul cheie al justiției, astfel încât, au fost realizate epurări, arbitrar și abuziv, în rândul angajaților Ministerului de Interne și ai Armatei. Partidul Comunist Român s-a asociat cu Partidul Social Democrat formând Frontul Național Democrat, care, a reprezentat un factor de presiune și destabilizare a ordinii de drept.

La conducerea statului, în perioada următoare, s-au succedat mai multe guverne iar la data de 6 martie 1945 Regele Mihai l-a numit pe M. premier. Guvernul condus de acesta, controlat de comuniști, a accelerat tranziția spre regimul de democrație populară și pentru a păstra aparența unui guvern democratic, în acesta erau cooptați și disidenți liberali și țărăniști, portofoliul Ministerului de Externe fiind acordat lui N. Noul prim ministru a anunțat intenția de a epura din viața publică, a celor care erau considerați fasciști, ceea ce a condus la numeroase abuzuri împotriva celor cu convingeri anticomuniste, sute de ofițeri fiind victime ale acestui prim val de arestări. O., noul ministru de interne a ordonat reorganizarea Poliției, Siguranței, Jandarmeriei și Corpului Detectivilor, respectivele structuri fiind infiltrate cu agenți sovietici și simpatizanți comuniști. În sistemul judiciar au fost demiși peste 1000 magistrați, aceștia fiind înlocuiți cu activiști comuniști, însărcinați cu falsificarea actului de justiție.

Din cauza abuzurilor guvernului, Regele Mihai a încercat să provoace demisia cabinetului M., rupând relațiile cu guvernul iar apoi, în urma conferinței de la Moscova, acceptând cooptarea în guvern a doi reprezentați ai PNL și PNȚ. După ratificarea tratatului de pace de către Marea Britanie, măsurile represive au afectat o populație tot mai numeroasă. Chiar și ministrul de externe, N. a condamnat excesele acestui guvern, arestările preventive, tratamentul arestaților și condamnaților politici. După ratificarea tratatului de pace de către SUA, regimul a demarat un atac concertat asupra Partidului Național Țărănesc, liderilor țărăniști fiindu-le propusă plecarea din țară, pentru a lupta din exil împotriva comunizării țării. În aceste condiții, 12 lideri țărăniști, în frunte cu P., s-au pregătit să plece din țară în mod clandestin, cu avionul de la Tămădău spre Turcia, cu destinația finală Franța. Întreaga acțiune era însă o capcană pregătită de Siguranța Comunistă, la ordinele lui O., ministrul de interne și creată cu scopul de a compromite Partidul Țărănesc. În dimineața zilei de 14 iulie, cei 12 lideri au fost arestați și apoi supuși torturilor, alături de alți lideri țărăniști, care rămăseseră în țară și care au fost și ei reținuți, inclusiv Q. Partidul Țărănesc a fost scos în afara legi, treptat fiind destructurate și celelalte formațiuni politice, punându-se capăt sistemului pluralist din România. La procesul ce a avut loc, în perioada 29 octombrie - 11 noiembrie 1947, Q., P. și ceilalți au fost condamnați pentru activități criminale împotriva statului, la temniță grea pe viață și respectiv pedepse cu închisoarea deosebit de aspre iar în întreaga țară au fost arestați mii de membri simpatizanți ai PNȚ.

S-a precizat că la 5 decembrie 1947, organele judecătorești au trecut sub control politic.

La 30 decembrie 1947, printr-o lovitură de stat, s-a modificat forma de guvernământ, fiind instaurată Republica Populară Română. În anul 1948 a fost votată o nouă Constituție, scrisă după cea sovietică din anul 1936 iar libertățile civile au fost afectate. Noul Partid Muncitoresc Român și-a asigurat controlul asupra instituțiilor Republicii Populare Române, renunțându-se la separarea puterilor în stat. Organele puterii de stat au devenit Marea Adunară Națională, Consiliul de Miniștri, organele locale și cele judecătorești.

Cea de-a doua Constituție a Republicii Populare Române din anul 1952, prevedea explicit implementarea unei politici de îngrădire și eliminare a elementelor capitaliste precum și rolul de conducător al Partidului Comunist. Rolul justiției era acela de a apăra regimul de democrație populară și cuceririle oamenilor muncii. Noul cadru legislativ a permis un asalt asupra proprietății private, prin naționalizarea întreprinderilor industriale, de transport, a băncilor, societăților de asigurări, precum și colectivizarea pământurilor. Zeci de mii de oameni (80.000 de țărani) care s-au opus acestor măsuri au fost încarcerați.

Controlul societății s-a făcut cu ajutorul supravegherii atente a tuturor materialelor destinate publicului larg, fiind instituită o cenzură strictă, până la eliminarea cărților necorespunzătoare din biblioteci și librării. Învățământul a fost adaptat cerințelor ideologice, fiind realizate epurări ale cadrelor didactice și fiind modificate programa școlară și manualele. Libertatea religioasă a fost restrânsă iar interzicerea Bisericii Romano-Catolice a condus la arestarea, anchetarea și condamnarea abuzivă a mii de preoți, călugări și credincioși.

După instaurarea regimului comunist, conducerea politică a inițiat un adevărat program de anihilare a oricărei forme de opoziție, mijlocul utilizat pentru îndepărtarea tuturor celor care se manifestau critic la adresa noului regim fiind condamnarea pentru infracțiuni politice și încarcerarea lor în penitenciare, lagăre și colonii de muncă. Investigarea, judecarea și condamnarea pentru infracțiuni politice exceda sistemului judiciar și intra, indirect în atribuțiile Securității Poporului, care făcea parte din conducerea executivă a statului. De la înființarea sa, din anul 1948, securitatea a reprezentat principalul instrument aflat la dispoziția regimului comunist iar prin intermediul securității regimul comunist s-a menținut la putere 41 de ani.

Securitatea a menținut controlul asupra populației prin teroare iar etapa 1948 - 1964 a fost marcată de eliminarea oponenților și obținerea obedienței prin inocularea fricii în rândul cetățenilor, componentă fundamentală a actului de poliție politică. Rolul oficial a securității era acela de a apăra cuceririle democratice și de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirii dușmanilor interni și externi, organele de securitate fiind singurele abilitate să instrumenteze infracțiunile care primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului. Securitatea a folosit mijloace brutale pentru eliminarea opozanților politici iar apărarea regimului de democrație populară s-a făcut prin încălcarea drepturilor și libertăților înscrise în Constituțiile comuniste. Investigarea infracțiunilor politice se făcea de către securitate iar judecata reprezenta o procedură formală în urma căreia era emisă hotărârea de condamnare.

Cu privire la legislația represivă s-a precizat că dat fiind faptul că regimul comunist a fost impus prin teroare și violență, prin încălcarea drepturilor omului, au existat două categorii de legislație represivă: cu caracter public și cu caracter secret. Actele legislative au fost redactate și puse în aplicare cu scopul de a conduce o adevărată campanie de anihilare a anumitor categorii sociale, vizate pentru detenție politică: membrii partidelor istorice, membrii sau simpatizanți ai Mișcării Legionare, funcționari ai Siguranței, foști primari, prefecți, senatori, deputați, miniștri, membri ai grupărilor anticomuniste, țărani care s-au opus colectivizării.

Esențial pentru politica de represiune a fost art. 4 din C. pen. de la 1948 care prevedea că, legile care prevăd măsuri de siguranță se aplică și infracțiunilor comise anterior punerii lor în vigoare, încălcarea principiului neretroactivității legii permițând regimului comunist să emită hotărâri împotriva celor considerați dușmani ai poporului, din cauza acțiunilor întreprinse înainte de instaurarea regimului de democrație populară. Art. 207 - 218 din C. pen. de la 1948, privind crime și delicte contra siguranței interioare a statului au fost principalele instrumente folosite în lupta împotriva opoziției. Dintre acestea, unul dintre instrumentele predilecte ale regimului era art. 209 C. pen., care incrimina uneltirea contra ordinii sociale. Inițial, uneltirea nu a fost considerată o crimă, ci un delict, ceea ce presupunea doar închisoare corecțională, o formă de detenție mai ușoară, fiind socotite delicte de uneltire contra ordinii sociale: propovăduirea prin viu grai a schimbării formei de guvernământ, propaganda pentru răsturnarea violentă a ordinii în stat, constituirea de asociații secrete în acest scop, stabilirea de legături cu persoane și asociații din străinătate, în scopul uneltirii, inițierea și participarea la organizații de tip fascist, politice, militare și paramilitare, respectiv propaganda în favoarea acestora.

S-a mai arătat că la 14 ianuarie 1950, prin Decretul nr. 6 au fost înființate coloniile de muncă, iar la art. 1 acest decret prevedea că, pentru reeducarea elementelor dușmănoase RP Române și în vederea pregătirii și încadrării în viața socială, în condițiile democrației populare și construirii socialismului se înființează unități de muncă, unde urmează să fie internați cei care prin faptele lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație populară, îngreunează construirea socialismului în R.P.Română, precum și cei care în același mod, defăimează puterea de stat sau organele sale.

În baza acestui decret, la 3 aprilie 1950, R., ministrul adjunct al Ministerului Afacerilor Interne a semnat Ordinul nr. 100 care aducea precizări referitoare la categoriile socio-politice, pretabile a fi internate. Potrivit art. 2 - elemente dușmănoase, puteau fi internate în unitățile de muncă, persoanele care prin faptele sau manifestările lor, direct sau indirect primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în România, precum și cei care în același mod, defăimează puterea de stat sau organele sale -Partidul Comunist, Securitatea, Miliția și Tribunalele, dacă aceste fapte nu constituie sau nu pot constitui prin analogie infracțiuni; condamnații pentru infracțiuni împotriva Republicii Populare Române care la expirarea pedepsei nu se dovedesc reeducați. Toate aceste categorii de persoane puteau fi internate în unitățile de muncă pe o perioadă cuprinsă între 6 luni și 2 ani. Durata internării putea fi redusă sau prelungită în funcție de rezultatele reeducării fără a depăși 5 ani. Trimiterea în unitățile de muncă se făcea prin decizie a Ministerului de Interne.

S-a menționat faptul că urmare a ascuțirii luptei de clasă, unitățile de muncă au fost transformate în colonii de muncă, prin HCM nr. 1554/22 august 1952. Au fost identificate, totodată, pe baza ideologiei marxist leniniste, noi categorii de persoane care sabotau în mod organizat măsurile Guvernului și Partidului de întărire a dictaturii proletariatului și construirea cu succes a socialismului. Pentru o mai bună supraveghere a lor precum și pentru a curăți cele mai importante centre vitale ale țării de elemente dușmănoase, s-a hotărât internarea lor în coloniile de muncă. Astfel, urmau să fie internați, față de categoriile deja menționate în Decretul din 6 ianuarie 1950, toți cei care lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste, tendențioase și dușmănoase, ascultă și difuzează propagandă deșănțată a posturilor de radio imperialiste, toți cei care înjurau Partidul Muncitoresc Român și conducătorii săi precum și pe cei ai Uniunii Sovietice și ai țărilor de democrație populară, toți cetățenii români care întrețin relații de prietenie cu legațiile imperialiste și frecventează manifestările propagandistice ale acestor legații. În această categorie au fost incluse toate persoanele care participau la activitățile culturale organizate de ambasadele occidentale sau care împrumutau cărți de la bibliotecile consulatelor străine, altele decât cele ale statelor comuniste. Mai erau menționați cei care îndemnau la manifestări rasiale și șovine, care instigau la nesupunere față de măsurile luate de guvern și care refuzau să le aplice, în special acele măsuri care se refereau la Gospodăriile Agricole de Stat, întovărășiri, colectări, persoanele care aveau un trecut reacționar, foștii proprietari de fabrici și pământ care dețineau funcții de răspundere și care erau delăsători în muncă, cei care făceau prozelitism, persoanele care transmiteau prin corespondență internă sa externă știri tendențioase, alarmiste și dușmănoase, foștii membri ai partidelor fasciste și ai celor burghezo-moșierești, foștii ofițeri ai armatei regale, ai Serviciului Special de Informații, ai Siguranței și Poliției, foștii condamnați pentru trecerea frauduloasă a frontierei începând cu anul 1945, chiaburii sabotori, rudele trădătorilor și spionilor, sau ale celor care au fugit peste graniță începând cu anul 1945, recidiviștii cu condamnări mai mari de 3 ani care reprezentau un pericol pentru liniștea și siguranța oamenilor muncii.

Prin această Hotărâre, durata internărilor a fost stabilită între 6 luni și 5 ani, iar internarea administrativă a persoanei se făcea printr-o decizie a unei comisii speciale din cadrul Ministerului de Interne, pe baza propunerii Securității și Miliției.

În perioada 1950 - 1954 au fost internate în coloniile de muncă 22.077 persoane.

S-a arătat că o modificare legislativă importantă în această perioadă este cea care se referă la denunț, prin Decretul nr. 469/1957 fiind extinsă incriminarea omisiunii de denunț și asupra celor care nu denunțau actele de uneltire contra ordinii sociale, prevăzute de art. 209. Prin Decretul nr. 318/1958, s-a stabilit ca erau culpabili de omisiune de denunț cei care nu aduceau la cunoștința organelor competente, pregătirea actelor de subminare a economiei naționale sau sabotaj, pedeapsa fiind și ea majorată, anume închisoarea corecțională de la 3 la 10 ani, în aceste condiții incriminarea omisiunii de denunț fiind extinsă asupra nedenunțării tuturor infracțiunilor cu caracter politic.

Aplicarea tuturor acestor măsuri, dar și a Decretului nr. 89/1958 și a HCM nr. 282/5 martie 1958, care prevedeau arestarea tuturor foștilor membri ai Gărzii de Fier, au condus la creșterea exponențială a numărului deținuților politici. În numeroase cazuri, acuzația de legionarism nu era dovedită cu probe concrete, fiind însă folosită pentru încarcerarea opozanților regimului comunist. În anul 1955 statisticile indicau un număr de 6406 persoane închise pentru delicte contra securității statului, în decembrie 1958, existau 10.125 persoane închise iar în ianuarie 1960, 17.613 persoane. A existat un val de represiune politică masivă începând cu vara anului 1958, iar după anul 1960 regimul comunist a luat anumite măsuri menite să scadă numărul deținuților politici.

O parte din actele normative de tip represiv au fost secretizate deoarece contraveneau Constituției, care prevedea respectarea anumitor drepturi fundamentale ale cetățeanului. Astfel, art. 30 din Constituție prevedea că, nimeni nu poate fi condamnat și ținut să execute o pedeapsă decât în baza hotărârii judecătorești, pronunțate în conformitate cu legea. În consecință, sute de mii de oameni au fost afectați de hotărârile arbitrare ale regimului, aceștia fiind trimiși în lagăr, deportați, trimiși în domiciliu obligatoriu sau supuși confiscării bunurilor fără să aibă dreptul de a se apăra în instanță. Aceste măsuri represive au fost îndeobște folosite mai ales pentru trimiterea în coloniile de muncă, fără proces a unor oameni considerați de regim ca fiind elemente periculoase iar față de larghețea actelor normative, oricine putea fi supus acestor măsuri. Actele normative nu prevedeau și posibilitatea unor căi de atac la îndemâna celor care s-ar fi considerat nedreptățiți.

Cu privire la sistemul penitenciar s-a arătat că în perioada 1956 - 1963, sistemul penitenciar era reglementat prin Decretul nr. 38/1951 privind organizarea Direcțiunii Generale a Penitenciarelor, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 729/1951, privind organizarea și funcționarea Direcției Generale a Penitenciarelor, Coloniilor și Unităților de Muncă și mai multe regulamente adoptate prin ordine sau decizii ale MAI - Regulamentul de Funcționare a Direcției Generale a Penitenciarelor, Coloniilor și Unităților de Muncă din 1952 și Regulamentul privitor la organizarea pazei interioare și exterioare a locurilor de detenție din 1962.

HCM nr. 729/1951 stipula în art. 1 faptul că DGPCUM este organ al Ministerului Afacerilor Interne care asigură executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, prin izolarea elementelor periculoase din punct de vedere social, în scopul reeducării lor pentru a deveni elemente folositoare societății. Art. 2 prevedea izolarea, ținerea sub pază și reeducarea elementelor dăunătoare intereselor poporului muncitor, îndepărtarea pe cale administrativă din societate.

Prin actul normativ menționat mai sus, s-a înființat o Direcție Politică în cadrul DGPCUM, condusă în fiecare penitenciar de un locțiitor politic. Direcția Politică era subordonată Direcției Generale Politice din MAI, subordonată, la rândul ei secției Administrative Politice a Comitetului Central al PRM. În realitate, Direcția Politică și locțiitorul politic dublau ierarhia din cadrul sistemului penitenciar, asigurând partidului un rol crescut în centrele de detenție, în cele trei direcții, politică, de cadre și reeducare. Locțiitorul politic avea o autoritate similară cu a comandantului și deși din punct de vedere legal nu avea atribuții în ceea ce privește regimul de detenție, înfometare, pedepsirea deținuților, lipsa asistenței medicale, el se implica direct în toate aceste aspecte. Este documentată colaborarea locțiitorilor politici cu securitatea locală, căreia i se înaintau rapoartele cu informațiile furnizate de rețeaua informativă din penitenciare.

Organizarea sistemului penitenciar era excesiv birocratizată. În anul 1952, DGPCUM s-a divizat în Serviciul Penitenciare și Direcția lagăre și Colonii de Muncă, păstrând subordonarea față de MAI iar în octombrie 1953, Serviciul Penitenciare s-a transformat în Direcția Închisori și Penitenciare, unificându-se în septembrie 1954 cu Direcția lagăre și Colonii de Muncă și formând Direcția Penitenciare, Lagăre și Colonii. În 1956 a devenit Direcția Generală a Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă.

În anul 1952 a intrat în vigoare Regulamentul de Funcționare a Direcției Generale a Penitenciarelor, Coloniilor și Unităților de Muncă, prin decizie a Ministrului de Interne, în care erau stabilite organigrama, dar și atribuțiile direcțiilor, serviciilor și birourilor din cadrul unității centrale, între care Direcția Politică, Direcția pază și regim locuri de deținere, Direcția cadre, Serviciul educare, Serviciul Sanitar. Conform art. 79 din Regulament, organele exterioare erau: centrele de triere, Serviciul de Coordonare Constanța, Penitenciarele, Coloniile de muncă și unitățile productive. Penitenciarele, coloniile de muncă și unitățile de muncă aveau ca sarcină, conform art. 82, asigurarea pazei deținuților, aplicarea regimului penitenciar sau de internare, în vederea reeducării lor.

S-a arătat că existau centre de triere potrivit art. 80 din Regulament, penitenciare care primeau și triau condamnații și internații și îi îndrumau către penitenciarele de executare a pedepselor și coloniile de muncă.

Serviciul de Coordonare Constanța coordona munca coloniilor de la Canalul Dunărea Marea Neagră, conform ordinelor și instrucțiunilor primite de la DGPCUM.

Coloniile de muncă erau organe executive, administrative și operative subordonate DGPCUM, în care deținuții condamnați sunt supuși reeducării prin muncă.

Unitățile de muncă erau organe administrative, executive și operative subordonate DGPCUM, în care își fac educația prin muncă elementele dușmănoase Republicii Populare Române.

Unitățile productive, atelierele și fermele erau organizate pe lângă penitenciare, în scopul educării deținuților prin muncă și însușirea unei meserii. Conform art. 83 din Regulament, coloniile de muncă funcționau în subordinea DGPCUM și erau conduse de director, ajutat de un locțiitor și trei ajutori directori de serviciu. Potrivit art. 95, alături de aceste funcții se regăseau funcțiile de Corp pază, Birou Inspecții, Birou Evidență, Birou Producție, Birou Organizare, Birou Educare, Responsabil Cadre, Birou Contabilitate, Birou Aprovizionare, Birou Administrativ.

Conform dispozițiilor normative, comandantul lagărului-coloniei era șeful direct al întregului personal al lagărului - colonie. El purta răspunderea totală pentru paza, izolarea, justa aplicare și îndeplinire a regimului de către condamnați, pentru paza și apărarea lagărului, pentru organizarea scoaterii condamnaților la muncă și a pazei lor, izolarea locurilor de muncă, îndeplinirea normelor de producție stabilite și calitatea lucrărilor executate de condamnați.

S-a arătat care erau atribuțiile directorului de colonie:

asigura, în cele mai bune condiții, paza coloniei pentru a preîntâmpina evadările;

asigura lagărul cu inventarul necesar pentru deținerea și paza condamnaților și întreținea în bună stare împrejmuirea zonelor interioare și exterioare interzise;

primea pe condamnați în colonie și îi deținea numai în baza hotărârilor judecătorești și numai acea categorie de condamnați pentru care e destinat lagărul colonie;

deținea și repartiza condamnații pe secții și barăci, pe termene de pedeapsă;

trecea regulat, săptămânal, prin toate barăcile și secțiile, cu scopul de a verifica deținerea și repartizarea condamnaților pe barăci și camere și întreba pe condamnați dacă au de formulat cereri, reclamații adresate administrației lagărului;

stabilea zilele în care condamnații pot face cereri și reclamații adresate instituțiilor superioare, de partid, Ministerului Afacerilor Interne și șefului Direcției Penitenciare, Lagăre și Colonii;

organiza îmbăierea condamnaților și dezinfectarea hainelor lor, a camerelor și barăcilor;

asigura pregătirea și distribuirea la timp a hranei care se cuvenea condamnaților, după normele stabilite;

îi elibera personal din lagăr pe condamnați, verificând amănunțit efectuarea formalităților, legalitatea actelor de eliberare și identitatea condamnaților;

urmărea și era exigent față de condamnați în ceea ce privește îndeplinirea regimului stabilit și a ordinii interioare în barăci, camerele din lagăr, aplica pedepse pentru cei care încălcau regimul;

întreținea în bună stare utilajele din barăcile de locuit, izolatoarele, carcera și urmărea starea de curățenie a acestora;

întocmea un grafic lunar pentru percheziționarea condamnaților, pe barăci, astfel încât, fiecare baracă și condamnat să fie percheziționat cel puțin de două ori și urmărea ca perchezițiile să se facă amănunțit și în zilele prevăzute în grafic;

asigura organizarea și efectuarea justă a perchezițiilor individuale ale condamnaților nou intrați în lagărul colonie, întocmirea chitanțelor și inventarelor pentru lucrurile, obiectele de valoare și îmbrăcămintea luată de la condamnați în timpul percheziției și predarea lor la timp pentru păstrare.

Comandantul lagărului colonie numea personal pe șefii de escortă și pe militarii pentru escortare și îi instruia asupra felului în care se făcea escortarea condamnaților la muncă și paza acestora la locurile de muncă, verifica regulat cum se realizau aceste atribuții. Totodată, comandantul avea datoria să urmărească ca toți condamnații să fie folosiți la muncă în mod just, numai la lucrările executate de colonie și care sunt prevăzute în fișele zilnice de producție, planifica just și la timp aducerea, aprovizionarea lagărului cu alimentele și îmbrăcămintea pentru condamnați, combustibil și alte materiale și utilaje necesare pentru asigurarea muncii normale în lagăr și controla riguros întrebuințarea lor justă și legală.

Era răspunzător de toate întâmplările săvârșite în formațiune precum evadare, revoltă, greva foamei în masă, decesul condamnaților produs în alt mod decât pe cale naturală, incendiu și altele, lua măsurile necesare pentru lichidarea lor. Așadar, directorul de colonie coordona activitatea centrului de detenție și răspundea de viața tuturor celor încarcerați, mijloacele de subzistență fiind plasate la dispoziția sa.

Atribuțiile locțiitorului directorului de colonie erau reglementate în același act normativ, acesta se subordona comandantului și era șeful nemijlocit al întregului personal al lagărului-colonie. Răspundea de organizarea justă a pazei condamnaților, paza și apărarea lagărului, amenajarea împrejmuirii și a zonelor interzise, a foișoarelor, pentru păstrarea în bună stare a armamentului, muniției, pentru pregătirea de luptă și profesională a personalului din lagăr.

S-a precizat că locțiitorul era obligat:

să organizeze paza condamnaților și escortarea lor, astfel încât să excludă orice posibilități de evadare a condamnaților, a legăturilor condamnaților cu exteriorul precum și preîntâmpinarea dezordinii, a manifestațiilor;

să urmărească îndeplinirea regimului stabilit condamnaților, justa lor repartizare pe barăci, secții, starea barăcilor, a zonelor interzise, a iluminatului, semnalizării și a legăturilor cu posturile;

să verifice ordinea primirii și predării serviciului de către ajutorul de serviciu al comandantului, supraveghetorii șefi, supraveghetori și santinele;

să organizeze și să conducă operațiunile de percheziție ale condamnaților, conform graficului;

să urmărească și să controleze ordinea primirii pachetelor și coletelor pentru condamnați și ordinea la vorbitor cu familiile lor;

să urmărească scoaterea corectă și la timp la muncă a condamnaților precum și corecta lor escortare;

să organizeze ordinea primirii și transferării condamnaților din lagărul colonie, urmărind ca la primirea condamnaților să li se facă percheziții individuale amănunțite iar pentru lucrurile și obiectele de valoare să se întocmească chitanțe și inventare, procese-verbale de percheziție.

În unitățile de muncă înființate prin Decretul MAN nr. 6/1950, dar existente încă din 1949, odată cu deschiderea Canalului Dunărea - Marea Neagră, au fost depuși deținuți internați administrativ.

Internarea, practic condamnarea administrativă se făcea în baza unei decizii a MAI prin care persoana era trimisă într-o unitate de muncă pe o perioadă de la 6 luni la 5 - 6 ani. Detenția era profund ilegală, încălcând legile Republicii Populare Române și Constituția, constituind o formă de represiune extrajudiciară. Puteau fi internați administrativ atât cei care fuseseră condamnați de un tribunal și își ispășiseră pedeapsa, urmând a fi eliberați sau fiind deja eliberați, precum și persoanele care nu fuseseră niciodată condamnate de un tribunal însă, erau percepute ca fiind elemente dușmănoase. Odată cu Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952, unitățile de muncă au devenit colonii de muncă, continuând să găzduiască persoane internate administrativ.

Prin Regulamentul referitor la primirea, deținerea, regimul și supravegherea în lagăre și colonii, din anul 1955, s-a stabilit detaliat organizarea și funcționarea acestor unități precum și regimul de detenție. Potrivit art. 2, în lagăre și colonii, execută pedeapsa cei condamnați de instanțele de judecată pentru infracțiuni de drept comun precum și contrarevoluționare. Categoria contrarevoluționarilor includea pe cei care au comis infracțiuni contra securității statului dar și pe cei care au comis infracțiuni contra păcii și umanității.

Potrivit art. 3 din Regulament, sarcina lagărelor colonii era aceea de a izola pe condamnați, de a-i pune în imposibilitatea să săvârșească orice fel de acțiuni care ar putea aduce prejudicii statului de democrație populară, de a reeduca pe condamnați prin muncă, de a-i obișnui cu ordinea și de a-i califica în diferite meserii, pentru ca după expirarea termenului de pedeapsă să devină elemente folositoare societății.

Deși art. 6 din Regulament prevedea că în colonie se dețin numai cei condamnați, adică cei care au sentințe definitive de condamnare pronunțate de instanțe, la Colonia de Muncă Periprava au fost numeroase cazuri de deținuți, fără condamnare, adică internați administrativ.

S-a precizat că acest regulament prevedea condițiile efectuării perchezițiilor, asistența medicală, hrana și îmbrăcămintea deținuților. S-a arătat că din referatele de control întocmite de DGPCM dar și din alte înscrisuri, rezultă diferențe majore între prevederile regulamentare și realitățile prezente în Colonia de muncă Periprava, cu referire la condițiile igienico-sanitare, lipsa asistenței medicale, lipsa hranei.

Condamnații erau supuși unui regim de detenție și muncă extrem de dur și care a exces cu mult prevederile regulamentului. Art. 69 - 76 prevedeau obligațiile și pedepsele pentru neîndeplinirea ordinelor și dispozițiilor, comandantul având dreptul să aplice: mustrarea, retragerea dreptului de a primi sau trimite scrisori, de a primi pachete, a dreptul la vorbitor pe o perioadă de 2 luni, izolarea până la 10 zile, fără scoaterea la muncă, carcera până la 7 zile, izolarea într-un izolator comun pe termen până la trei luni cu scoaterea la lucru, izolarea într-un izolator cu regim sever pe termen de o lună fără scoaterea la lucru, pedeapsa cu carcera până la 10 zile. Aceste termene de pedeapsă puteau fi mărite, în funcție de abatere pentru o perioadă de la 20 de zile până la 6 luni.

Actul normativ menționat conferea puteri discreționare comandantului coloniei care putea dispune pedepse dintre cele mai severe pentru cele mai mici abateri. Un referat întocmit de organele de control din cadrul DGPCM consemnează tendința abuzivă, de pedepsire a deținuților cu maximul de pedeapsă, fără să țină cont de gravitatea faptelor, de asemenea, sunt consemnate o serie de abuzuri comise la Periprava în timpul conducerii lui A., descrise ca fiind anarhice și cu nesocotirea prevederilor regulamentare. Pedepsele aplicate erau bătaia, legarea de copac cu cătușe la temperaturi de -20 grade iar aceste documente sunt completate de mărturiile foștilor deținuți, care descriu abuzurile la care au fost supuși de către comandantul coloniei și personalul din subordine.

S-a precizat că responsabilitatea pentru abuzurile la care au fost supuși deținuții revenea în mod direct comandantului coloniei de muncă, A., care, potrivit art. 75 din Regulament era singurul care putea decide, prin ordin scris pedepsirea unui deținut.

S-a arătat că diferențele între condițiile de viață din diferitele centre de detenție au fost cauzate de mai mulți factori atât de natură obiectivă, cât și subiectivă. Astfel, dacă într-o colonie de muncă, unitate de muncă sau lagăr, activitatea zilnică a deținuților era ea însăși o formă de pedeapsă, într-o închisoare, unde accentul era pus pe izolarea deținuților, erau folosite alte metode de exterminare. Diferențele de regim de detenție au apărut și ca urmare a unor evenimente internaționale. După revoluția din Ungaria, un episod violent din istoria postbelică a țărilor Blocului Sovietic, au fost sporite măsurile împotriva unor eventuale încercări de revoltă, dându-se ordine clare ca împotriva actelor reprobabile să se poată întreprinde orice acțiune, inclusiv deschiderea focului. Chiar și în aceste condiții au izbucnit revolte în centrele universitare - București, Cluj, Iași, împotriva cărora s-a acționat cu brutalitate, fiind operate arestări și fiind reinstaurată teroarea. Persoanele amnistiate în anul 1955 au fost arestate din nou. De asemenea, au fost arestați studenți de la Cluj, București și Timișoara.

Condițiile de detenție erau însă influențate de factorul individual, mai precis de comandantul penitenciarului, coloniei sau unității de muncă, acesta fiind direct responsabil de tratamentul la care erau supuși deținuții.

Astfel, cu referire la acest regim de detenție, parchetul a concluzionat că, prin actele normative privind organizarea și funcționarea sistemului penitenciar emise după instaurarea regimului comunist s-au creat condițiile introducerii unui regim de detenție represiv, abuziv, inuman, discreționar împotriva deținuților politici, care erau considerați o amenințare directă la adresa noului regim politic. Chiar dacă nu era prevăzută expres exterminarea deținuților politici, regimul de detenție instituit prin actele normative menționate dar și prin acțiuni care au depășit cadrul legal (lipsa medicamentelor, a îngrijirilor medicale, refuzul de acordare a asistenței medicale, refuzul de transfer către spitale penitenciare, degradarea stării de sănătate prin lipsa hranei, lipsa încălzirii, pedepsele aplicate discreționar și abuziv, condiții de detenție inumane, rele tratamente, bătaia și alte violențe, ignorarea adreselor și sesizărilor formulate de deținuți), au reprezentat premisele acestei exterminări.

Domiciliul obligatoriu a fost instituit prin Decretul nr. 83/1949 și îi viza pe foștii moșieri și pe familiile lor, cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat iar pentru existența unui temei legal a fost adoptată și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1154/1950. Prin Decizia nr. 200/1951, MAI a extins fixarea domiciliului obligatoriu pentru foștii exploatatori, membri ai Mișcării Legionare sau persoane care au fost condamnate pentru activitate contrarevoluționară alături de familiile lor și de alte persoane care i-au sprijinit și care au fost trimise în regiunile București, Constanța și Galați. În 1954 MAI a stabilit domiciliu obligatoriu elementelor care, la eliberarea din închisori sau lagăre dovedesc că nu s-au reeducat și prezintă pericol pentru securitatea statului, pe o perioadă între 6 luni și 5 ani, de obicei în sate din Bărăgan, iar părăsirea domiciliului obligatoriu era sancționată cu închisoarea.

După 1956 au fost aduse modificări și legislației privind persoanele dislocate și care aveau domiciliu obligatoriu. Chiar dacă Serviciul Dislocări și Domicilii Obligatorii din cadrul MAI a încetat să mai existe începând cu 1 iulie 1956, practica fixării domiciliului obligatoriu a continuat, ea trecând în atribuțiile Serviciului Evidență Operativă din cadrul MAI. Fixarea domiciliului obligatoriu a unui fost deținut, după ce era eliberat, a reprezentat o măsură administrativă prin care regimul prelungea detenția persoanei respective în mod abuziv și arbitrar. Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237/1957 preciza că Ministerul Afacerilor Interne poate stabili domiciliu obligatoriu și celor care prin fapte sau manifestări încearcă să primejduiască regimul de democrație populară. Documentele interne ale securității precizează că în baza acestui act normativ, s-a fixat domiciliu obligatoriu pe termen limitat și nelimitat unui număr de 2241 persoane, pentru 1997 persoane, cu ocazia eliberării din detenție și pentru 224 persoane conform propunerilor organelor informativ operative sau de anchetă, persoane care au ajutat pe membrii unor organizații subversive și față de care nu s-a luat măsura de trimitere în justiție. Documente ale securității din anul 1967 au atestat faptul că, între 1949 și 1961, aproximativ 60.000 de persoane au fost trimise la domicilii obligatorii.

Așa cum s-a arătat, legislația penitenciarelor a deschis calea abuzurilor din centrele de detenție dictate de conducerea statului comunist iar în ceea ce privește modalitatea concretă de exterminare a deținuților politici, aceasta era diferită de la un centru de detenție la altul, fiind dictată de comandanții locurilor de detenție. Măsurile concrete de maltratare a deținuților erau la latitudinea conducătorilor centrelor de detenție care, își aduceau contribuția la punerea în aplicare a regimului de exterminare.

S-a arătat că acest lucru s-a întâmplat și la Colonia de Muncă Periprava în perioada în care colonelul A. a exercitat funcții de conducere, fapt care rezultă cu certitudine din declarațiile supraviețuitorilor dar și din actele de constatare a deceselor. Regimul de exterminare dictat de superiori și pus în aplicare de A. a constat în lipsa hranei, lipsa medicamentelor și îngrijirilor medicale, regim în urma căruia au decedat foarte mulți deținuți.

Totodată, s-a menționat că din datele furnizate de Arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor dar și de Arhiva Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității, a rezultat că Formațiunea 0830 Periprava era situată pe grindul Letea, în Delta Dunării, la 30 de km de vărsarea brațului Chilia în Marea Neagră. Izolată de apele Dunării, avea un sat vecin la 3 km, apoi la 8 km, satul CA Rosetti și la 10 km, satul Sfiștofca. Inițial, Periprava a fost punct de lucru pentru recoltarea stufului și secție a Formațiunii Chilia, fiind înființată ca unitate independentă la 1 iulie 1957 prin Ordinul MAI, nr. 2394. După înființare, au fost transferați de la Chilia 200 de deținuți, care au fost folosiți pentru amenajarea baracamentelor și digurilor, fiind cazați în corturi și pe bacuri. Primele barăci au fost construite în 1958 - 1959 și erau din paiantă, fără fundație și acoperite cu stuf. Colonia avea ca dependințe și o uzină electrică, grajduri, magazii, silozuri, bucătărie și era înconjurată din exterior de un gard de sârmă ghimpată, înalt de 2,5 m. Unitatea avea o suprafață de 18.000 m.p.

Deținuții erau folosiți la munci precum construirea digului, defrișarea stufului, desțelenirea terenului din zonă, creșterea animalelor într-o fermă zootehnică, aflată în subordinea unității dar și la construirea unei șosele cu o lungime de 2,5 km. Lucrările agricole erau desfășurate pe o suprafață de teren arabil de 2.167 ha, care era cultivată cu orz, ovăz, lucernă, porumb dar și pe o suprafață de 82 ha cultivată cu viță de vie. Producția obținută ca urmare a muncii deținuților era de 3.130 kg ovăz la un ha, 2.400 kg orz, 2.700 kg porumb. În ferma coloniei erau crescute anual 10.000 capete ovine, 2.000 capete porcine, 700 taurine iar beneficiarii muncii deținuților erau IAS Chilia Veche TAVS Tulcea. Vara, deținuții erau folosiți la munci agricole iar iarna lucrau la recoltarea stufului din Deltă, pentru a fi exportat în Germania.

După valul de arestări din anul 1958, efectivele de la Periprava au crescut, motiv pentru care au fost înființate secții dependente, Grind și Saivane dar și puncte de recoltare a stufului, pe bacuri. secția Grind era așezată la 3 km de centrul formațiunii, fiind formată din patru barăci, fiecare baracă având două dormitoare, în fiecare dormitor fiind între 50 și 70 de paturi. Numărul deținuților încarcerați la Grind era de aproximativ 500. În anul 1958, Direcția Generală a Penitenciarelor a propus reorganizarea coloniei pentru cazarea a 5.000 - 6.000 de deținuți dar propunerea nu a fost acceptată din cauza condițiilor dificile de la Periprava, mijloacele de acces fiind pe apă, liniile telefonice și telegrafice aproape tot timpul defecte, dar și față de imposibilitatea cazării unui număr suplimentar de trupe de pază.

Conform documentelor Direcției Generale a Penitenciarelor, la Periprava au fost încarcerați în intervalul 1957 - 1964 deținuți de drept comun cu pedepse de până la 25 de ani, condamnați politici și internați administrativ. Inițial, în colonie au fost încarcerați deținuți de drept comun, ulterior, aceștia au fost transferați în alte formațiuni iar în locul lor au fost aduși deținuți politici și internați administrativ. Între iunie și iulie 1959 au fost transferați la Salcia 1.549 deținuți de drept comun. La Periprava au rămas numai 18 condamnați de drept comun, pentru a fi folosiți la munci în sectorul administrativ, fiind cazați separat de cei politici. În lunile mai - iunie 1959 au fost aduși la secția Grind 782 contrarevoluționari, cu pedepse între 2 și 10 ani închisoare. Aceștia proveneau din Penitenciarele Aiud, Gherla și Constanța. În centru coloniei Periprava au fost aduși în iulie 1959, 1132 de internați, legionari, ca urmare a Decretului 89/17 februarie 1958, de înființare a locurilor de muncă obligatorii. Conform acestui decret erau internate în locurile de muncă obligatorii toate persoanele care, prin faptele sau manifestările lor primejduiesc ordinea de stat, dacă acestea nu constituie infracțiuni.

În anul 1957, la Periprava erau 2.040 de deținuți, în mai 1959, erau 1.800 deținuți. În anul 1962 numărul de deținuți din colonie era de 3.255 dintre care, un număr de 709 erau internați administrativ, 1.800 erau contrarevoluționari iar 746 erau condamnați de drept comun.

Conform altor surse, la Periprava au fost închiși între 1 august 1957 și 30 decembrie 1957, peste 5.000 deținuți. În perioada 1959 - 1964, ponderea cea mai mare au avut-o deținuții politici, internați și condamnați. În rapoartele comandantului coloniei către DGP, din anul 1967, se arată că, efectivele de deținuți au variat de la 514 în anul 1959 la 1380 în anul 1964.

După eliberarea deținuților politici în anul 1964, colonia a fost repopulată cu deținuți de drept comun, în anul 1974 fiind desființată.

Conducerea formațiunii Periprava a fost asigurată de locotenent colonel S. (august 1957 - septembrie 1960), maior A. (octombrie 1960 - septembrie 1963), căpitan T. (noiembrie 1964 - decembrie 1967). S-a arătat că dintre aceștia, maiorul A. a rămas în amintirea deținuților ca un om de o cruzime deosebită. Fost comandant și la Poarta Albă, A. a conceput și ordonat măsuri represive, inumane, de o cruzime și o ferocitate extreme. Așa cum arăta U., în lucrarea Lexiconul negru - unelte ale represiunii comuniste, deținuții care încălcau interdicțiile fixate de comandant, sau mâncau pe câmp porumb crud, erau pedepsiți de un tribunal, în cadrul unui spectacol cu toate detaliile și urmat de bătaie. Obișnuia să sară cu calul peste trupurile deținuților.

Fostul deținut V., condamnat în anul 1956 la 4 ani și 6 luni de detenție pentru trecerea frauduloasă a frontierei, a relatat despre bătăile încasate de deținuți care, din cauza foametei de la Periprava mâncau din porumbul cules de pe câmp. Deținuților surprinși mâncând porumb, comandantul A. împreună cu câțiva gardieni speciali le-au aplicat bătăi după metode ale comandantului A. și anume, în colonie, în fața unei barăci, i-a înșirat pe cei care urmau să fie pedepsiți, deținuților li s-au acoperit ochii cu niște ochelari orbi, având drept lentile două cercuri de tablă neagră, așa cum se proceda la securitate, ca să nu se vadă aceia care judecă și bat. Deținutul era introdus în baracă, în fața unui tribunal improvizat, iar în interiorul barăcii era o instanță, a cărei șefie o deținea căpitanul A., pentru că el era mereu în fruntea unor astfel de acțiuni. Ceilalți membri erau subalterni, cu ranguri de subofițeri și au fost bătuți vreo 30 - 40 de deținuți. După ce s-a terminat, deținutul l-a văzut pe căpitanul A. ieșind obosit, transpirat, din baraca în care a funcționat instanța.

Foștii deținuți politici, supraviețuitori ai infernului c