ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 621/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă la data de 9 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. SRL Bacău a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL Iași, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună, în principal, obligarea pârâtei la efectuarea tuturor demersurilor legale și a lucrărilor necesare pentru devierea casetei de canalizare aflate pe terenul din Iași, județul Iași, la executarea integrală a obligațiilor asumate prin Antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 5 februarie 2015 de BNP C., respectiv obligația de a efectua toate actele și faptele necesare pentru predarea imobilului liber de orice ocupanți/chiriași, liber de servituți și de alte sarcini. În subsidiar, reclamanta a solicitat să se încuviințeze efectuarea de către aceasta, pe cheltuiala pârâtei, a demersurilor necesare și executarea lucrărilor ce vizează devierea casetei de canalizare, și, în consecință, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin Sentința civilă nr. 2311/2017 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași, a fost respinsă excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtă. Totodată, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC "A." SRL Bacău în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL Iași, având ca obiect obligarea pârâtei la efectuarea tuturor demersurilor legale și a lucrărilor necesare pentru devierea casetei de canalizare aflate pe terenul din Iași, str. x, jud. Iași, la executarea integrală a obligațiilor asumate prin antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 5 februarie 2015, respectiv obligația de a efectua toate actele și faptele necesare pentru predarea imobilului liber de orice ocupanți/chiriași, liber de servituți și de alte sarcini, iar în subsidiar încuviințarea ca reclamanta să efectueze pe cheltuiala pârâtei demersurile necesare și să execute lucrările ce vizează devierea casetei de canalizare, și, în consecință, pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act de vânzare cumpărare.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin Decizia nr. 765 din 18 octombrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de la 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 2311 din 13.12.2017 și a încheierii din data de 21 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva Deciziei nr. 765 din 18 octombrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de la 22 noiembrie 2018, și a încheierii din data de 4 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în Dosarul nr. x/2017, a declarat recurs A. SRL. Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe, spre rejudecare. Prin critica încadrată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că atât prin decizia dată de instanța de apel, cât și prin încheierea din 4 octombrie 2018 au fost încălcate regulile de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității. Sub acest aspect a arătat că, prin încheierea din 4 octombrie 2018, Curtea de Apel Iași a încuviințat, la cererea sa, proba cu înscrisuri, respingând celelalte probe. Prin Decizia civilă nr. 765 din 18 octombrie 2018, Curtea de Apel Iași a respins apelul reclamantei, ca neîntemeiat, însușindu-și, în esență, motivarea primei instanțe. În ceea ce privește încheierea recurată, recurenta-reclamantă consideră că în mod greșit instanța de apel a considerat că proba cu martori este inadmisibilă. În opinia acesteia, proba cu martori era admisibilă, în raport cu dispozițiile art. 309 alin. (5) teza finală raportat la art. 309 alin. (4) pct. 6 C. proc. civ., întrucât a fost solicitată pentru a lămuri clauzele actului juridic, respectiv voința părților, nicidecum împotriva sau peste ceea ce cuprinde antecontractul încheiat de părți. A precizat recurenta că probele solicitate aveau drept teză probatorie, în principal, stabilirea voinței interne, reale a părților din momentul încheierii antecontractului, în sensul mutării casetei de canalizare. De asemenea, a arătat că, în cadrul motivelor de apel, a solicitat completarea probatoriilor în apel tocmai pentru a dovedi contrariul celor reținute de instanța de fond, respectiv că pârâta nu și-a asumat obligația mutării casetei. În acest scop se punea problema lămuririi și interpretării clauzelor contractuale, precum și stabilirii voinței interne a părților, iar proba cu martori a fost solicitată cu această teză probatorie. În consecință, a susținut că instanța de apel, considerând inadmisibilă proba, a încălcat prevederile art. 309 alin. (4) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește proba cu interogatoriul administrat prin reprezentantul legal al pârâtei, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a considerat, în mod nelegal, ca nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, respectiv de art. 355 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu ar fi vorba de o societate de persoane. În opinia recurentei, instanța s-a antepronunțat cu prilejul discutării probelor în apel, asupra motivului de apel formulat prin care apelanta critica hotărârea instanței de fond care considerase că nu este vorba de o societate de persoane. Arată că, în astfel de cazuri, s-a statuat în practica judiciară că instanța nu este îndreptățită să cenzureze în apel probatoriul solicitat, motivând inadmisibilitatea, deoarece o astfel de atitudine ar avea semnificația unei antepronunțări. Or, apelul este o cale unitară de atac, iar criticile formulate prin intermediul acestuia nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea lui decât după administrarea probatoriului. Recurenta a invocat, totodată, că prin aceeași încheiere, a fost respinsă în mod nelegal și expertiza tehnică pe care a solicitat-o, instanța de apel apreciind că proba nu este utilă. În condițiile în care instanța de apel nu a încuviințat în apel probele solicitate de apelanta-reclamantă, în temeiul art. 478 alin. (2) C. proc. civ., iar apoi a respins apelul ca nefondat, însușindu-și punctul de vedere al instanței de fond, în sensul că nu s-a dovedit că pârâta și-ar fi asumat această obligație privind mutarea casetei prin antecontractul încheiat, inclusiv că aceasta nu ar fi cunoscut de existența casetei, motiv pentru care nu avea cum să își asume obligația de mutare, recurenta a considerat că i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât nu i s-a permis să administreze probe în completare pentru interpretarea clauzelor contractuale și pentru a dovedi voința reală a părților. Cu privire la Decizia civilă nr. 765 din 18 octombrie 2018, pronunțată de instanța de apel, recurenta-reclamantă a susținut că este nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, în mod greșit, a fost respins motivul de apel prin care se criticau încheierea și hotărârea instanței de fond prin care s-a reținut decăderea reclamantei din administrarea probei cu martori, pe motiv că ar fi fost solicitat prin răspunsul la întâmpinare, iar nu și prin acțiune. În opinia recurentei, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 194 C. proc. civ. considerând că, în mod corect, a fost decăzută reclamanta din probă, deși a modificat cererea solicitând aceste probe înaintea primului termen de judecată. De asemenea, a arătat că, în condițiile în care instanța de apel nu a admis nici probele solicitate în apel, conform art. 478 C. proc. civ., și nici motivul de apel prin care au fost criticate încheierea și hotărârea instanței de fond sub aspectul încuviințării probelor, a fost încălcat dreptul al apărare al reclamantei și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Printr-un alt motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că Decizia civilă nr. 765/2018 este nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că nu este motivată corespunzător întrucât preia motivarea instanței de fond referitor la respingerea acțiunii principale, fără a face propria analiză cu privire la motivele de apel invocate în concret de apelantă cu privire la soluționarea pe fond a cauzei. Totodată, a considerat că instanța de apel nu a analizat motivul de apel prin care apelanta a arătat că instanța de fond a menționat în mod greșit în considerente ca obligația de a preda terenul liber de orice chiriași, în opinia sa, nu are în vedere nicio consecință a existenței acestei casete pe teren, ci eventuali chiriași sau ocupanți ai construcțiilor, susținând că o atare ipoteză are drept consecință nelegalitatea hotărârii, invocând, în acest sens și jurisprudența instanței supreme și a CEDO. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, prin decizia atacată, instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că prima instanța a procedat la analizarea contractului și a stabilit corect voința reală a părților, în sensul că acestea nu au stabilit în sarcina pârâtei obligația de mutare a casetei. În opinia recurentei, instanța de apel, ca și instanța de fond, nu a interpretat efectele antecontractului de vânzare-cumpărare și nu a determinat corect obligațiile pârâtei, în baza regulilor de interpretare a actului juridic, încălcând dispozițiile legale ale art. 1266 și art. 1267 C. civ. referitoare la regulile de interpretare. De asemenea, a susținut că instanța de apel a încălcat și dispozițiile legale referitoare la forța obligatorie a contractului, consacrate expres în art. 1270 alin. (1) C. civ., arătând că este îndreptățită la a solicita pârâtei executarea tuturor obligațiilor asumate prin contract. În concluzie, a arătat recurenta-reclamantă, în urma casării cu trimitere pentru motivele de recurs expuse, cu prilejul rejudecării, ca urmare a admiterii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la mutarea casetei de canalizare aflate pe terenul din Iași sau autorizarea reclamantei să facă acest lucru pe cheltuiala pârâtei, ar urma să fie admis și capătul de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin Încheierea din 23 octombrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 19 februarie 2020.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată la data de 29 martie 2019, pârâta B. SRL a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În esență, intimata pârâtă a susținut nu s-a obligat față de reclamantă să execute lucrări ce privesc sistematizarea terenului, cum este cea invocată în speță, respectiv că a încheiat o convenție prin care ambele părți s-au obligat să încheie în viitor un contract, care a dat naștere, în sarcina promitentului vânzător, unor obligații caracteristice, diferite de acelea ale vânzătorului din contractul definitiv proiectat, respectiv de a consimți la autentificarea vânzării, așadar o obligație de a face, de a semna actul autentic de vânzare, total distinctă de obligația de a da, de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului și de a preda bunul. În opinia intimatei, prin expunerea unor argumente nesistematizate și ilogice, reclamantă invocă nașterea în sarcina sa a unei obligații de a face, constând în executarea unor lucrări, derivată dintr-o obligație de a da (vânzarea imobilului, cu dezmembrămintele aferente) constând în "predarea folosinței imobilului" liber de "orice fel de chiriași și ocupanți", liber de sarcini sau servituți, obligație ce ia naștere doar ca efect al vânzării, or, promisiunea de vânzare nu produce efect translativ de proprietate, tipul de obligații enumerate putând reveni doar vânzătorului (nu și promitentului-vânzător), ca efect al încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Mai mult, susține intimata că din analiza antecontractului reformulat la data de 26 februarie 2016, rezultă că nu există nicio prevedere privind obligația pretinsă de reclamantă, ci doar declarații ale pârâtei că nu existau astfel de limitări ale dreptului de proprietate la momentul încheierii antecontractului, respectiv că singura "obligație" ce urma a fi îndeplinită de către aceasta era "să predea proprietatea liberă de orice fel de chiriași/ocupanți la data semnării contractului de vânzare cumpărare, cu excepția vânzătorului căruia i se rezerva un drept de a mai ocupa construcțiile C1 și C2 și după vânzare - această obligație activându-se, în mod evident, în ipoteza încheierii vânzării. În acest context, solicitarea administrării unor probatorii extinse constând în audierea de martori, efectuarea de expertize, interogatorii, în scopul interpretării clauzelor antecontractului în vederea identificării obligațiilor pârâtei referitoare la predarea imobilului către promitentul - cumpărător, erau, în opinia, intimatei inutile. În privința incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., intimata a susținut că este incorectă invocarea de către recurentă a unei antepronunțări a Curții de Apel Iași cu privire la motivele de apel ce privesc cererea de probe din fața primei instanțe, câtă vreme aceleași solicitări și argumente au fost reluate de reclamantă atât ca motive de apel, cât și ca cerere de probe distinctă în apel, astfel că instanța de apel a fost chemată a analiza și soluționa prin încheierea din 4 octombrie 2018, aspectele privind admisibilitatea și caracterul util al acelorași probe, prioritar, cu ocazia soluționării cererii de probe a apelantei, înainte de a analiza pe fond motivele de apel. În privința motivelor de apel, instanța s-a pronunțat ulterior, prin hotărârea recurată, ocazie cu care a analizat legalitatea punctului de vedere al primei instanțe, intimata precizând că, în privința caracterului admisibil sau util al probelor în discuție, nu există prevederi diferențiate în funcție de etapa procesuală a judecății în fond sau în apel. În ce privește garantarea și respectarea egalității armelor, ambelor părți le-a fost admisă administrarea acelorași categorii de probe - înscrisurile - care, oricum, sunt singurele relevante în contextul cadrului procesual ce presupunea, în esență, identificarea reglementării obligației pretinse prin convenția părților - antecontractul de vânzare-cumpărare - încheiat între părți. De asemenea, s-a arătat că, în speță, nu este incidentă o situație care să vizeze clauze neclare, pasibile de mai multe înțelesuri, ca să se pună problema lămuririi convenției prin administrarea de probe, respectiv că ambele părți litigante sunt societăți comerciale, astfel că de vreme ce nu există în evidențele contabile ale acestora vreo dovadă a circulării vreunei sume de bani pentru achitarea unor lucrări care nu au fost niciodată inițiate (și care, oricum, conform declarației întocmite de reclamantă, urmau a fi efectuate de aceasta, fiind exclusă, așadar, avansarea de bani), inadmisibilitatea probării cu martori a transferului banilor și împotriva înscrisurilor contabile este evidentă, după cum, opțiunea interogării "asociatului cu drept de reprezentare" este posibilă doar "în cazul societăților comerciale de persoane", excepțiile de la această regulă fiind de strictă interpretare, neputând fi extinse pe calea doctrinei sau jurisprudenței. De asemenea, se susține că proba cu expertiză s-ar fi putut dovedi utilă doar în condițiile identificării existenței unei obligații de mutare a conductei, după cum, față de petitul acțiunii deduse spre judecată, conținutul detaliat al obligației de executare a lucrărilor nu era necesar a se stabili prin expertiza tehnică. În același timp, intimata a apreciat că, instanța de apel nu s-a rezumat la a prelua susținerile primei instanțe și nici nu și-a reiterat opinia exprimată cu ocazia discutării probelor din apel, ci a efectuat o analiză a hotărârii primei instanțe, că recurenta amestecă două instituții juridice diferite: modificarea acțiunii (reglementată de art. 204 C. proc. civ.) și suplimentarea probatoriului în temeiul dispozițiilor art. 254 pct. 2 și pct. 4 C. proc. civ. (necondiționat și independent de existența unei modificări a cererii), arătând, totodată, că în opinia sa, față de teza probatorie expusă de reclamantă - interpretarea clauzelor antecontractului în privința existenței obligației de efectuare a unor lucrări de mutare a canivoului - aceasta avea îndatorirea să prevadă necesitatea administrării probelor solicitate la primul termen întrucât poziția pârâtei față de acest aspect fusese expusă chiar de către reclamantă în fața notarului la data de 15 septembrie 2016, inclusiv prin Declarația autentificată sub nr. x din 15 septembrie 2016 și prin Încheierea de certificare nr. 34 din 15 septembrie 2016, prin întâmpinare nefiind aduse elemente de noutate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă s-a prevalat de ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Având în vedere că primele motive de nelegalitate invocate vizează aspecte de ordin procedural referitoare, în esență, la probatoriul solicitat în fața instanței de apel, acestea vor fi analizate împreună. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a criticat, într-un prim motiv de recurs, încheierea instanței de apel din data de 4 octombrie 2018 prin care a fost respinsă cererea sa de completare a probatoriului cu proba testimonială și interogatoriul reprezentantului legal al pârâtei. Sub acest aspect, se constată că analizând cererea de probatorii, curtea de apel, după deliberare, a respins cererea de completare a probatoriului cu proba cu martori, apreciind, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de prevederile art. 309 din C. proc. civ., dat fiind că se tinde a se dovedi peste conținutul înscrisurilor care constată convenția părților, respectiv a respins cererea de completare a probatoriului cu proba cu interogatoriul reprezentantului pârâtei, constatând neîndeplinirea condițiilor impuse de art. 355 alin. (2) din C. proc. civ. Deși recurenta critică respingerea probei cu martori, apreciind că, în cauză, ar fi fost încălcate prevederile art. 309 alin. (4) pct. 6 din C. proc. civ., normă care reglementează situațiile de excepție, în care această probă este admisibilă, chiar în cazul în care există un înscris constatator al convenției (cum este și cazul în speță), critica acesteia nu poate fi validată, în contextul în care, ipoteza avută în vedere de către instanța de apel, este aceea că nu există discrepanță între voința reală a părților și voința declarată a acestora, consemnată în cuprinsul înscrisului constatator al convenției. Cum numai într-o atare ipoteză este necesară determinarea voinței reale a părților, întrucât dacă cele două voințe coincid, nu se mai pune problema interpretării contractului sub acest aspect și deci a identificării voinței reale a părților, o atare apreciere trebuie să se raporteze, în mod esențial, la conținutul convenției și la modalitatea în care voința părților a fost exteriorizată în cuprinsul clauzelor contractuale. Așa fiind, contrar susținerilor din recurs, nu este suficient pentru a fi apreciată admisibilă proba cu martori, invocarea de către o parte contractantă a existenței unei inadvertențe între conținutul înscrisului și voința sa, ci identificarea unor clauze cu conținut fie neclar, îndoielnic, confuz, greu de sesizat, fie susceptibile de mai multe înțelesuri, greu comprehensibile din perspectiva decelării drepturilor și obligaților părților, astfel încât să fie necesară deslușirea intenției concordante a acestora, prin pronunțarea cu privire la prevalența unui sens ori a celuilalt dintre cele exprimate, aflate în conflict. Cum, în speță, recurenta a pretins că între părțile litigante a existat o înțelegere referitoare la mutarea casetei și a conductei de canalizare existente pe terenul care a făcut obiect al antecontractului de vânzare cumpărare, iar în cuprinsul înscrisului constatator al convenției nu există nicio mențiune referitoare la aceste construcții, deși cel puțin în opinia acesteia, mutarea acestora are natura unei obligații esențiale, nu se poate imputa instanței de apel faptul că, raportându-se la teza probatorie propusă de reclamantă, a verificat prioritar, raportându-se la conținutul concret al clauzelor contractuale, existența în cauză a premisei unei voințe exteriorizate neconcordant, impuse de art. 309 alin. (4) pct. 6 din C. proc. civ., sub acest aspect, care să facă necesară lămurirea clauzelor contractului prin administrarea unor probe exterioare contractului. Nici critica vizând aplicarea eronată în cauză a prevederilor art. 355 alin. (2) din C. proc. civ. nu poate fi validată, în contextul în care este corectă interpretarea logică dată acestei norme de către instanța de apel, în sensul că această dispoziție legală are ca ipoteză societățile de persoane calificate, ca atare, în doctrina de specialitate, respectiv societățile în nume colectiv sau în comandită (societăți la constituirea cărora prevalează elementul personal, societățile de persoane constituindu-se dintr-un număr mic de asociați și având la bază calitățile personale ale asociaților și încrederea reciprocă a acestora și în care dreptul de reprezentare aparține, ca regulă, asociaților). Astfel, stabilirea conținutului și sensului art. 355 alin. (2) din C. proc. civ. se impun a fi determinate prin utilizarea metodelor de interpretare a actelor normative consacrate în doctrină și jurisprudență (cu titlu de exemplu: interpretarea sistematică, interpretarea gramaticală, interpretarea teleologică etc.); or, atât utilizarea de către legiuitor a sintagmei "societăți de persoane" ca și corelarea acestei dispoziții cu normele speciale ale art. 14 din Legea nr. 31/1990, impun concluzia că nu se impune o interpretare extensivă a acestei dispoziții (care are, la rândul său, natura unei norme speciale în raport cu art. 355 alin. (1) din C. proc. civ.), așa cum propune recurenta, prin invocarea situației particulare a numărului și calității asociaților societății pârâte. În acest context, nici formularea unui motiv de apel de către recurentă, prin care s-au adus critici considerentelor primei instanțe care au justificat soluția respingerii cererii reclamantei, având ca obiect încuviințarea acestor probe nu avea aptitudinea de a justifica o altă concluzie în referire la admisibilitatea probei respinse, instanța de apel având, potrivit art. 255 din C. proc. civ. (normă aplicabilă în apel potrivit art. 482 din C. proc. civ.) obligația de a încuviința și administra probe doar sub condiția respectării cerințelor legale ce vizează admisibilitatea acestora. În ceea ce privește critica vizând respingerea probei cu expertiza tehnică, Înalta Curte constată că recurenta susține, în esență, că aceasta era utilă și concludentă soluționării cauzei, scopul administrării acesteia vizând identificarea casetei de canalizare și determinarea situației sale concrete și a traseului pe unde putea fi mutată. Or, aprecierea instanței de apel cu privire la pertinența, concludența și utilitatea probelor ce îi sunt solicitate nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, controlul judiciar efectuat în această cale de atac fiind exclusiv unul de legalitate pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., normă de ordine publică. În privința susținerilor din recurs vizând respingerea nelegală, prin decizia civilă recurată, a motivului de apel prin care a fost criticată statuarea primei instanțe în sensul că reclamanta este decăzută din dreptul de a administra proba cu martori, dat fiind că această probă a fost solicitată doar prin răspunsul la întâmpinare, iar nu prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte, constată, de asemenea, caracterul nefondat al argumentelor recurentei. Astfel, așa cum corect a reținut și instanța de apel, art. 204 din C. proc. civ. care reglementează modificarea cererii de chemare în judecată are în vedere acea prerogativă recunoscută prin lege reclamantului, în cadrul unui proces civil, de a opera schimbări cu privire la părțile, obiectul sau cauza cererii sale. Această concluzie rezultă neîndoielnic, contrar susținerilor din recurs, din interpretarea sistematică a acestei norme cu art. 30 alin. (5) din C. proc. civ. (dispoziție legală care definește noțiunea de cerere adițională făcând trimitere la pretențiile părții, iar nu la mijloacele de dovadă de care reclamantul poate uza pentru a dovedi aceste pretenții), respectiv art. 194 lit. a) - e) și art. 254 din C. proc. civ. (norme care reglementează elementele cererii de chemare în judecată și propunerea probelor). Astfel, este real că din interpretarea art. 194 din C. proc. civ., din punctul de vedere al condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească cererea introductivă, rezultă că aceasta este privită de legiuitor ca un tot unitar, înglobând și elementele extrinseci, respectiv toate elementele care trebuie să o însoțească și care nu sunt încorporate propriu-zis în conținutul acțiunii, cum sunt mijloacele de dovadă care, potrivit art. 194 lit. e) din C. proc. civ., trebuie atașate cererii. În ceea ce privește însă propunerea probelor, legiuitorul a reglementat prin dispoziții speciale obligațiile care revin reclamantului, stabilind că regula generală este aceea că probele se propun de către acesta prin cererea de chemare în judecată, excepțiile de la această regulă fiind reglementate prin art. 254 alin. (2) pct. 1 - 4 din C. proc. civ., respectiv: când: 1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii; 2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea; 3. partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecății; 5. există acordul expres al tuturor părților. Rezultă așadar din interpretarea sistematică a acestor norme, că reclamantul are posibilitatea de a propune probe noi, ulterior formulării cererii de chemare în judecată, doar în ipoteza în care acesta formulează o cerere modificatoare, în sensul celor prezentate anterior, iar nu a unei cereri prin care să propună noi probe, după cum, în ipoteza formulării unei astfel de cereri adiționale, reclamantul trebuie să se limiteze la a propune dovezi în legătură cu modificarea adusă cererii inițiale, întrucât doar o reconfigurare a procesului prin modificarea cererii presupune noi susțineri făcute în cursul procesului, motiv pentru care este și firesc a se recunoaște părții dreptul de a proba această nouă pretenție concomitent afirmării ei. Cum exigențele referitoare la propunerea probelor este justificată de disciplina procesuală și de imperativul soluționării cu celeritate a cauzelor, iar sancțiunea aplicabilă situației în care reclamantul nu respectă termenul legal statuat de disp. art. 254 alin. (1) din C. proc. civ. este aceea a decăderii din dreptul de a propune probe, este judicioasă dezlegarea dată de instanța de apel acestei critici din cererea de apel. În același timp, este corectă aprecierea în sensul că omisiunea de a solicita și indica, prin cererea de chemare în judecată, numele, prenumele și adresa martorilor este imputabilă reclamantei - care a avut în mod cert posibilitatea de a cunoaște, încă de la data declanșării litigiului, aceste date - și atrage decăderea reclamantei din proba cu martori, în conformitate cu prevederile art. 254 alin. (1) coroborat cu art. 194 alin. (1) lit. e) tezele întâi și a cincea din C. proc. civ., câtă vreme în concepția C. proc. civ. capetele de cerere trebuie să se sprijine pe probe individualizate, iar nu pe o determinare generică a acestora. Astfel, întrucât reclamantul este cel care declanșează procesul civil prin introducerea cererii de chemare în judecată, acesta, odată cu formularea pretențiilor, trebuie să facă cunoscute pârâtului atât motivele de fapt și de drept, cât și dovezile pe care se întemeiază cererea, astfel cum prevede art. 14 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât pârâtul să își poată organiza apărarea, fără să fie surprins de folosirea altor dovezi direct în faza de judecată, ceea ce echivalează cu existența unui climat de ordine și de predictibilitate necesar pentru exercitarea în condiții optime a oricărui drept fundamental. Pe de altă parte, ipoteza avută în vedere de art. 254 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. invocată de recurentă are în vedere situația în care dinamica procesului implică susțineri noi, necunoscute la data declanșării procesului, iar nu apărări care nu sunt rezultatul cercetării judecătorești, ci au fost omise sub aspectul probațiunii. Cum, în speță, tocmai împrejurarea că pârâta, care s-a prevalat de conținutul contractului încheiat cu reclamanta, a susținut că nu are obligația de a de a proceda la relocarea casetei și a conductei de canalizare a justificat demersul procesual al reclamantei, este nefondată susținerea acesteia din urmă în sensul că era justificată cererea sa de suplimentare a probelor nesolicitate cu respectarea prevederilor art. 194 lit. e) coroborat cu art. 254 alin. (1) din C. proc. civ., în temeiul art. 254 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ. În plus, deși recurenta critică decizia civilă recurată susținând că erau incidente prevederile art. 254 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ., nu argumentează, în niciun fel, o situație de nelegalitate care ar deriva din constatarea instanței de apel în sensul că, în speță, administrarea probei cu martori, nesolicitată, în condițiile impuse de art. 254 alin. (1) din C. proc. civ., prin cererea de chemare în judecată conducea la amânarea judecății. Pe de altă parte, contrar susținerilor din recurs, relative la incidența unei ipoteze de antepronunțare, Înalta Curte subliniază că propunerea unor probe în completarea celor administrate în prima fază procesuală și soluționarea acestei cereri reprezintă o etapă net distinctă în desfășurarea procesului, prealabilă celei reprezentate de încheierea cercetării judecătorești și stabilirii temeiniciei și legalității hotărârii apelate, prin raportare la criticile de apel, așa cum rezultă neechivoc din analiza prevederilor art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., coroborat cu art. 258 din C. proc. civ. aplicabil și în faza procesuală a apelului, conform art. 482 din C. proc. civ. Astfel, în aplicarea dispozițiilor art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel are competența de a încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și să dispună administrarea unor probe noi, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei. Așa fiind, în mod firesc, instanța de apel a procedat în prealabil la soluționarea cererii de completare a probatoriului, întrucât cele două chestiuni (motivul de apel privind modul în care tribunalul a soluționat cererile de probatorii formulate de reclamantă ce s-a impus a fi cercetat în cursul soluționării căii de atac, respectiv cererea de completare a probatoriului în calea de atac a apelului) nu se suprapun și nu constituie aspecte identice care să atragă o antepronunțare a judecătorului asupra unei probleme care ulterior constituie obiect al soluționării cauzei, deoarece adoptarea de măsuri procesuale în vederea soluționării cauzei nu reprezintă o antepronunțare a instanței, ci reflectă aplicarea de către instanță a normelor de drept procesual și îndeplinirea propriilor obligații procesuale. De altfel, trebuie observat că, existența oricărei vătămări procesuale, cum este și cea invocată de recurentă, trebuie raportată la exercițiul normal al drepturilor procesuale. Or, nu este permis unei părți, ca prin modalitatea de formulare a criticilor din apel, respectiv a cererilor de probatorii să pretindă un anumit mod de soluționare a acestora, pentru că o atare conduită ar echivala cu substituirea acesteia prerogativelor exclusive ale instanțelor devolutive. Recurenta-reclamantă a susținut, totodată, că respingerea cererii de completare a probatoriului în apel și a acestui motiv de apel ar constitui o încălcare a dreptului său la apărare și a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curte apreciază că această critică nu este compatibilă cu premisa analizată, întrucât simpla respingere a unor probe nu poate fi prin ea însăși un argument în sensul încălcării dreptului la apărare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, instanța de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra cererii de probatorii solicitate de către părți, are la îndemână inclusiv soluția respingerii lor, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 258 rap. la art. 255 din C. proc. civ., dispoziții aplicabile și în apel, potrivit art. 482 din același cod. Astfel, încuviințarea probelor solicitate reprezintă o prerogativă a instanței ce se exercită în mod critic, în condițiile prevăzute de lege și, mai mult decât atât, conținutul procedural al dreptului la apărare al părților în procesul civil rezultă din dispozițiile art. 13 din C. proc. civ., din perspectiva probelor, dreptul la apărare presupunând dreptul la propunerea probelor, nu și garanția încuviințării oricărei probe solicitate de către părți, întrucât admisibilitatea, încuviințarea și administrarea probelor sunt obiect al unor alte norme procedurale, anterior menționate. În același timp, Înalta Curte constată că din perspectiva art. 258 rap. la art. 255 din C. proc. civ., pronunțându-se asupra criticii din apel și a cererii de completare a probelor, instanța de apel a motivat în mod corespunzător atât în privința argumentelor apelantei care vizau modalitatea de soluționare a cererii sale de probatorii formulată în prima instanță, cât și a probelor solicitate de apelantă, pe baza criteriilor legale menționate la art. 255 - admisibilitatea și aptitudinea probelor de a conduce la soluționarea procesului - cerințe care, în contextul căii de atac a apelului, trebuie aplicate și cu luarea în considerare a limitelor devoluțiunii în apel, stabilite prin art. 477 și art. 478 din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. Sub acest aspect, deși recurenta pretinde că, prin decizia recurată, nu s-a realizat o analiză proprie a motivelor de apel invocate de aceasta, ci instanța de apel s-a limitat la a-și însuși motivarea primei instanțe, fără a argumenta invalidarea demonstației sale vizând faptul că respectiva casetă este o construcție/amenajare pe teren, astfel că D. este un ocupant al terenului și împiedică folosința acestuia, respectiv că, obligația de mutare a casetei și conductei este strâns legată de obligația de transmitere a dreptului de proprietate cu toate prerogativele sale. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a expus argumentat raționamentul juridic și a răspuns aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare. Astfel, au fost analizate aspectele invocate de către apelanta reclamantă, referitoare la natura și conținutul obligațiilor asumate de pârâtă prin încheierea antecontractului, în expunerea raținoamentului instanța de apel, pornind de la caracterul esențial al existenței casetei de canalizare pe terenul ce face obiect al antecontractului și de la calificarea obligației pretins a fi fost asumată de către pârâtă ca reprezentând o obligație de înlăturare a unei servituți legale. În acest context, s-a constatat că deși părțile au stipulat în cuprinsul antecontractului mai multe obligații în sarcina pârâtei, printre care predarea imobilului liber de chiriași și ocupanți, o obligație de mutare a casetei nu a fost stipulată expres nici în antecontract și nici în actele adiționale ulterior încheiate, deși era necesar, respectiv s-a apreciat că o atare obligație nu poate fi extinsă prin interpretarea clauzelor din contract. De altfel, instanța de control judiciar poate să-și însușească motivat argumentele instanței anterioare, fără ca aceasta să semnifice o nemotivare a hotărârii, iar în cauză, instanța de apel a argumentat de ce prima instanță a procedat corect atunci când a constatat netemeinicia pretențiilor deduse judecății, raportat la argumentele reclamantei. În plus, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., presupune necesitatea analizării fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor formulate. Cum în raport de cele anterior prezentate, instanța de apel a examinat și a dat un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, critica se privește ca nefondată, urmând a fi respinsă. Examinând în continuare criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul reclamant pretinde o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 1266 și art. 1267 din C. civ., referitoare la regulile de interpretare a contractelor. Pornind de la motivele de fapt susținute de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că atât prima instanță, cât și instanța de apel au concluzionat că cererea reclamantei este neîntemeiată, întrucât nu se poate reține că pârâta și-a asumat prin antecontractul de vânzare cumpărare încheiat cu reclamanta și actele adiționale la acesta, obligația de a devia caseta de canalizare aflată pe terenul situat în Iași, str. x. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanțele sunt în drept să aplice regulile generale de interpretare prevăzute de art. 1266 - 1268 din C. civ. și să atribuie clauzelor unei convenții înțelesul ce rezultă din intenția reală a părților, în cazul când termenii utilizați în redactarea acestora sunt susceptibili de interpretări diferite, iar înțelesul contractului este neclar. În alți termeni, prin operațiunea de interpretare a unei convenții nu se poate ajunge la o modificare sau o complinire a conținutului drepturilor și obligațiilor asumate de părțile contractate, ci se urmărește doar determinarea și identificarea voinței reale și concordante a acestora. Deși recurenta pretinde că, în speță, s-ar fi ignorat faptul că pârâta s-a obligat ca la data vânzării să predea folosința imobilului liber de chiriași și de ocupanți, respectiv de a evacua chiriașii și ocupanții existenți, pe cheltuiala sa, trebuie observat că potrivit art. 1268 alin. (4) din C. civ., contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiți. Or, raportat la natura esențială a obligației pretinse de reclamantă a fi fost asumată contractual de către pârâtă (potrivit propriilor susțineri din cererea de chemare în judecată în sensul că numai sub condiția relocării casetei și, implicit, a rețelei de canalizare aferente acesteia, aceasta a încheiat promisiunea de vânzare) și la calitatea de profesionist a părților contractante, este corect raționamentul instanțelor de fond care au constatat că, de vreme ce nici în antecontractul încheiat de părțile litigante și nici în cuprinsul actelor adiționale ulterioare, nu au fost stabilite obligații în sarcina pârâtei cu referire la această casetă și conductă de canalizare, nu se poate aprecia că o rețea de canalizare, care servește realizării unei servituți de utilitate publică, poate fi asimilată noțiunii de chiriaș sau ocupant, așa cum pretinde nefondat recurenta. În acest sens, este real că interpretarea contractului se poate dovedi necesară în situații determinate fie de o folosire improprie, greșită a terminologiei juridice sau a vocabularului uzual, fie de contradicția dintre manifestarea expresă de voință și voința internă, reală a părților, însă, nu aceasta este ipoteza în speță. Astfel, nu pot fi ignorate caracteristicile obiectului obligației pretinse a fi fost asumată de către pârâtă- o rețea de canalizare și o casetă de canalizare, cu rolul de a prelua apele pluviale/meteorice, așadar - lucrări de utilitate publică, care nu presupun o simplă exercitare a posesiei asupra imobilului, fie în temeiul unui titlu, fie abuziv (specific noțiunilor uzuale de chiriaș sau ocupant al unui imobil de natura celui care constituie obiect al antecontractului) - ci o grevare a imobilului cu o servitute publică, care afectează acest bun în temeiul legii. Așa fiind este eronată susținerea din recurs în sensul că D., care exercită această servitute legală reprezintă un ocupant în sensul clauzelor antecontractului, în realitate, acesta fiind beneficiarul unei servituți legale, în sensul art. 621 din C. civ., așadar titularul unui drept real imobiliar. De altfel, susținerea recurentei în sensul că la momentul încheierii antecontractului, a avut în vedere calitatea D. de ocupant al imobilului, raportându-se la construcția aferentă rețelei de canalizare existente în subsolul terenului reprezentată de caseta de canalizare apare ca fiind și contradictorie, în contextul în care, așa cum se arată neechivoc în cererea de recurs, scopul urmărit de aceasta nu este exclusiv desființarea acestei casete, ci relocarea conductei de canalizare în așa fel încât să nu mai greveze imobilul ce face obiect al antecontractului, așadar, pe o altă proprietate. Recurenta pretinde, totodată, că instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 1650, art. 1672, art. 1673 din C. civ., în sensul că, de vreme ce, terenul trebuia predat liber de chiriași și ocupanți, înseamnă că acesta trebuie predat liber, astfel încât reclamanta să poată exercita toate prerogativele dreptului de proprietate, așadar fără caseta și conducta aferentă de canalizare, care împiedică folosirea în totalitate a terenului. Nici această susținere nu poate fi primită, recurenta ignorând nepermis faptul că nu a încheiat cu pârâta un contract de vânzare, ci un antecontract care dă naștere obligației de a face - de a încheia contractul de vânzare în viitor, iar nu unei obligații de predare a imobilului, după cum, nepermis pretinde aceasta că obiect al antecontractului de vânzare l-ar putea reprezenta doar un teren liber de sarcini, în realitate, neexistând nicio interdicție legală în privința transferului de proprietate asupra unui bun afectat de o servitute legală. Invocarea în acest context a clauzelor potrivit cu care, în cuprinsul antecontractului pârâta a declarat că imobilul ce a constituit obiect al antecontractului nu ar fi grevat de sarcini cu excepția ipotecii și interdicțiilor aferente notate în favoarea E. S.A. și nici de servituți, respectiv că nu există nicio persoană care dețină vreun drept asupra imobilului ce face obiect al antecontractului a fost corect înlăturată de către instanțele devolutive, întrucât o eventuală omisiune a cocontractantului de a aduce la cunoștința reclamantei situația juridică reală și completă a imobilului nu are valența asumării unei obligații de a face, de natura celei pretinse de recurentă, ci eventual poate atrage răspunderea contractuală a pârâtei, în condițiile legii. Astfel, contrar aserțiunilor din recurs, o obligație esențială, cum este cea a relocării conductei de canalizare pe o altă proprietate, (în lipsa căreia terenul nu poate fi utilizat în scopul urmărit de reclamantă, în tot sau în parte), nu poate fi dedusă, implicit, din interpretarea acestor clauze, care cuprind declarații ale pârâtei relative la situația de fapt și juridică a imobilului promis a fi înstrăinat, întrucât, procedându-se astfel, s-ar ajunge la o completare a clauzelor și obligațiilor asumate de părți. O altă critică vizează încălcarea prevederilor art. 1266 din C. civ., în opinia recurentei, fiind ignorat comportamentul pârâtei ulterior încheierii antecontractului, care ar confirma voința concordantă a părților în sensul asumării de către pârâtă a obligației de a reloca conducta de canalizare. În acest sens, Înalta Curte reține că, deși conduita părților ulterioară încheierii contractului reprezintă un criteriu legal prin valorificarea căruia instanța poate determina sensul corespunzător voinței reale a părților, nu se poate fi validat punctul de vedere al recurentei care ignoră, împrejurarea că, în cauză, instanțele de fond, care au analizat această conduită, s-au raportat atât la natura convenției încheiate, scopul acestor demersuri, la conținutul clauzelor antecontractului și al actelor adiționale pe care părțile le-au încheiat și prin care au reformulat conținutul contractului, dar și la caracterul oneros al acestei obligații invocate de reclamantă ca fiind asumată de către pârâtă, nespecifică unui antecontract de vânzare cumpărare. În contextul în care, potrivit situației de fapt a cauzei, stabilită în prima fază procesuală și menținută în apel, pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, identificarea conductei de canalizare s-a realizat doar ulterior demarării demersurilor întreprinse de pârâtă, care în calitate de proprietar al terenului și-a asumat, prin antecontract, obligația de a colabora cu reclamanta pentru obținerea unui PUZ care să prevadă un coeficient de utilizare a terenului de minimum 3,5, părțile convenind amânarea momentului perfectării contractului până la obținerea unei hotărâri a Consiliului Local de aprobare a PUZ, iar nu pentru îndeplinirea obligației de mutare a conductei, nu se poate reține o aplicare greșită în speță a prevederilor art. 1266 din C. civ. Aceasta întrucât voința reală a părților nu poate fi determinată prin luarea în considerare a unor demersuri care au în vedere împrejurări care nu au fost cunoscute la momentul încheierii contractului, chiar dacă ulterior acestui moment s-au dovedit a constitui un obstacol în realizarea scopului urmărit de reclamantă la momentul încheierii antecontractului - acela al obținerii unui PUZ minim de 3,5% . În aceste circumstanțe factuale, dat fiind că forța obligatorie a contractului și implicit obligația de acționa cu bună credință, în executarea convenției trebuie raportate la obligațiile și drepturile convenite real de către părți, câtă vreme, în speță, inserarea unei clauze prin care s-a prevăzut obligația de colaborare a pârâtei cu reclamanta, pentru obținerea unui anumit PUZ, justifică demersurile ulterioare realizate de pârâtă, solicitarea ulterioară a reclamantei, întemeiată pe aceste demersuri, de a se constata asumarea de către pârâtă a obligației de relocare a conductei de canalizare care străbate terenul ce constituie obiect al antecontractului, pe cheltuiala sa, ar însemna o modificare a convenției în ce privește un element esențial al acesteia, respectiv obiectul, modificare în afara voinței exprimate de părți, și deci încălcarea principiului consensualității convenției de vânzare-cumpărare. De altfel, susținând că a avansat pârâtei sumele necesare relocării conductei, recurenta nu face decât să își contrazică întreaga construcție juridică care a justificat demersul său procesual- potrivit cu care pârâta are a suporta atât costul acestei operațiuni, cât și de a întreprinde toate demersurile administrative necesare, pe cheltuiala sa, ceea ce nu face decât să confirme lipsa de suport a criticilor din recurs. În considerarea argumentelor anterior prezentate este nefondată și susținerea din recurs vizând încălcarea dispozițiilor legale care reglementează forța obligatorie a contractului, respectiv, a art. 1270, art. 1350 alin. (1), art. 1492, art. 1516, art. 1527, art. 1530, art. 1555, art. 1557, art. 1556. Astfel, principiul forței obligatorii a contractului presupune că părțile sunt obligate să execute întocmai toate prestațiile la care s-au îndatorat prin contract, iar executarea trebuie să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite, creditorul având dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obține executarea în natură a prestațiilor ce i se datorează de către debitor. Or, nu se poate reține o încălcare a principiului forței obligatorii a antecontractului, câtă vreme, ceea ce susține recurenta este o pretinsă neexecutare a unei obligații neasumate de către pârâtă prin convenția invocată. O atare concluzie face de prisos, în speță, analiza argumentelor recurentei relative la condițiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei. Totodată, în ceea ce privește cererea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare, Înalta Curte constată că recurenta invocă incidența în cauză a prevederilor art. 1279 alin. (3), art. 1699 din C. civ. Or, în privința acestui capăt de cerere instanțele anterioare au reținut că se impune respingerea sa, întrucât a fost formulat de reclamantă în strânsă dependență cu primele două capete de cerere, sub condiția admiterii acestora. Totodată, această statuare nu constituie obiect de critică în recurs ci, dimpotrivă este susținu