Decizia nr. 2259/2019 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Acțiune în anularea unui contract de vânzare

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoșani, la data de 16 iunie 2014, sub dosarul nr. x/193/2014, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând instanței, în principal, anularea contractului de vânzare nr. SRQ/AO/205 din 14 martie 2012, iar, în subsidiar, anularea clauzei din Anexa B art. 2.8 din contract și obligarea pârâtei la restituirea diferenței de avans în sumă de 110.000 lei și a folosului de care reclamanta a fost lipsită prin neutilizarea acestei sume, constând din dobânda legală practicată de BNR, până în momentul efectiv al plații, precum și a cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 148 și urm. C. proc. civ., art. 1179 alin. 1 pct. 1 și 2, art. 1204 și 1205, art. 1246 și urm., art. 1540, 1546 și 1554 alin. 1 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 15187 din 13 noiembrie 2014, Judecătoria Botoșani a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 28 noiembrie 2014, sub dosarul nr. x/193/2014. Prin sentința civilă nr. 408 din 7 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul Botoșani, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București.

Pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București cauza a fost înregistrată la data de 27 aprilie 2015, sub dosarul nr. x/193/2014. Prin sentința civilă nr. 4326 din 5 iunie 2015, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la data de 26 iunie 2015, sub dosarul nr. x/3/2015.

Prin sentința civilă nr. 3267 din 26 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. În argumentarea acestei soluții, prima instanță a reținut că între reclamant în calitate de vânzător și pârâtă în calitate de cumpărător a intervenit contractul de vânzare SRO/AO/205/14.03.2012, în temeiul căruia pârâta se obliga să vândă 5 autocare X, Y HD pentru care urma a se achita contravaloarea în condițiile convenite, pârâta urmând a plăti un avans de rezervare, plătind 10% din valoarea autocarelor cumpărate, așa cum rezultă din clauza 2.8 din contract, în caz contrar vânzătorul fiind îndreptățit a reține avansul. În ceea ce privește lipsa capacității de exercițiu și lipsa discernământului administratorului societății cumpărătoare la momentul încheierii contractului, prima instanță a reținut că acestea nu sunt susținute cu probe concludente, nu s-au dovedit cazuri de incapacitate prevăzute de lege, cum ar fi, de pildă, instituirea măsurii punerii sub interdicție a acesteia, astfel că nu a putut fi reținută lipsa de discernământ pentru persoana cu deplină capacitate de exercițiu, făcând trimitere la art. 37 C.civ. De asemenea, mai reține prima instanță, față de actele medicale prezentate de reclamantă, diagnosticul menționat pentru administrator „tulburare anxioasă” a fost stabilit de un medic generalist, și nu de un medic de specialitate, așa cum obiectează pârâta, aspect necontestat de reclamantă. În aceeași ordine de idei, certificatele medicale (24.10.2011, 21.11.2011) sunt anterioare încheierii contractului (14.03.2012), ori reclamanta trebuia să dovedească starea de sănătate a administratorului cu înscrisuri medicale relevante emise de un medic de specialitate privind un diagnostic final, evoluția acestuia, până la data încheierii contractului și dacă administratorul a continuat să sufere tulburări ale stării de sănătate în continuare, eventuale reevaluări ale stării de sănătate a acestuia. În acest context s-a apreciat că o expertiză medico-legală în prezent nu ar fi fost de natură a lămuri retroactiv starea de sănătate a administratorului la momentul contractării, reclamanta având posibilitatea de a prezenta înscrisuri medicale în acest sens, probă ce a fost încuviințată. De asemenea, nu s-a reținut ca dovedită folosirea de către reclamantă a unor manopere dolosive pentru a-l determina pe administratorul reclamantei să încheie contractul, contract derulat între doi profesioniști, astfel că s-a apreciat ca nefiind dovedite condițiile pentru anularea contractului dintre părți. Referitor la clauza 2.8 din anexa B a contractului de vânzare-cumpărare, s-a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile legale invocate, respectiv Legea nr. 193/2000, deoarece contractul este încheiat între profesioniști, reclamanta nu poate pretinde că este consumator, în sensul art. 2 din legea menționată pentru a beneficia de dispozițiile acesteia, astfel că susținerile privind caracterul abuziv al clauzei nu au fost reținute. S-a mai observat că obligația instituită prin art. 2.8 are în vedere ipoteza neexecutării culpabile a obligației asumate de cumpărător, de natură a permite vânzătorului să rețină suma avansată cu titlu de garanție de producție per rezervare, obligație instituită pentru asigurarea îndeplinirii corecte a obligațiilor părților. Pe de altă parte, în lipsa unor dovezi concludente privind starea de sănătate precară a administratorului reclamantei de natură a-i afecta discernământul la momentul încheierii contractului, s-a constatat că între părți a intervenit și o tranzacție materializată în procesul-verbal de conciliere din 20.12.2012 prin care pârâta a acceptat să restituie o parte din suma 60.000 RON, restul fiind reținut cu titlu de penalitate, iar reclamanta a menționat că renunță la orice pretenție prezentă și viitoare ce ar rezulta din respectivul contract. De asemenea, prima instanță a apreciat că nu s-a dovedit că această poziție a reclamantei ar fi fost exprimată de reprezentantul acesteia aflat într-o stare precară de sănătate care i-ar fi influențat capacitatea de decizie. Pentru aceste motive, față de art. 1179 alin. 1, art. 1204, art. 1205, art. 1246, art. 1403, art. 1540, art. 1554, art. 1546 NCC, Tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3267 din 26 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 1527 din 12 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, fiind obligată reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata către pârâta S.C. B. S.R.L. a sumei de 14.077,15 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța decizia, instanța de apel a apreciat ca nefondate criticile invocate de către apelanta-reclamantă, relativ la caracterul abuziv al clauzei 2.8 din Anexa B a Contractului de vânzare. Astfel, reține instanța de apel, în conformitate cu această clauză, ’’Cumpărătorul va plăti o sumă reprezentând Garanție de Producție/Rezervare în cuantum de 5% din valoarea contractului pentru produsele standard și 10% din valoarea produsului pentru produsele speciale. Vânzătorul este îndreptățit să rețină suma avansată cu titlu de Garanție de Producție/Rezervare în cazul în care cumpărătorul încalcă oricare dintre obligațiile sale privitoare la achiziție produsului. Reținerea sumei avansate drept garanție de producție/rezervare se face de vânzător cu titlu de clauză penală [ ..]. În acest caz, vânzătorul va proceda la stornarea facturii de avans și va emite o nouă factură fiscală pentru întreaga factură constituită inițial cu titlu de garanție de producție/rezervare sub denumirea de penalități contractuale’’. Astfel, potrivit convenției încheiate între părți, cumpărătorul A. s-a obligat să achite o sumă în cuantum de 10% din valoarea fiecărui produs achiziționat cu titlu de garanție de producție/avans de rezervare. De asemenea, potrivit prevederilor contractuale, vânzătorul era îndreptățit să rețină această sumă cu titlu de clauză penală dacă cumpărătorul nu își respectă obligațiile din contract, în special aceea de a plăti întregul preț de achiziție. În cauză, însă, reține instanța de apel, cumpărătorul A. nu a avut fondurile necesare pentru a plăti achiziția făcută în temeiul Contractului de vânzare, astfel că pârâta-intimată a reținut suma plătită în avans cu titlu de clauză penală, pârâta-intimată acționând conform prevederilor contractuale. De aceea, instanța de apel a apreciat că în mod corect s-a reținut de prima instanță că dispozițiile legale invocate, Legea nr. 193/2000, nu sunt aplicabile în cauza de față întrucât apelanta-reclamantă nu se poate considera a face parte din categoria de consumatori, contractul de vânzare fiind încheiat între profesioniști în exercitarea activităților lor comerciale curente. În ceea ce privește critica apelantei-reclamante cu privire la omisiunea primei instanțe de a reduce suma aplicabilă cu titlu de clauză penală, Curtea a reținut că prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat de către apelanta-reclamantă reducerea clauzei penale. În această cerere s-a solicitat doar anularea clauzei penale pentru considerente ce țin de pretinsul său caracter abuziv. Curtea a mai reținut în apel și faptul că întrucât în cauză nu s-a dovedit starea precară de sănătate a numitului C.,sub acest aspect fiind relevant și faptul că între intimata-pârâtă și apelanta-reclamantă s-a realizat în mod valabil o înțelegere, materializată prin Procesul verbal de conciliere din data de 20.12.2012. Prin această înțelegere, prin concesii reciproce, pârâta a renunțat în parte la dreptul de a reține întreaga sumă achitată cu titlu de avans, fiind de acord să restituie 60.000 RON, iar apelanta-reclamantă a renunțat la pretențiile prezente și viitoare ce ar fi putut rezulta din Contractul de vânzare, această renunțare având efect extinctiv în privința drepturilor sale, raportat și la probele administrate în apel. Mai mult, în fața instanței de apel a fost administrată proba cu expertiză medico-legală psihiatrică, având ca obiectiv: să se stabilească dacă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 14.03.2012, numitul C. avea sau nu avea discernământ, raportat la înscrisurile medicale depuse la dosarul cauzei, la diagnosticul care a fost menționat în aceste înscrisuri medicale și la tratamentul prescris, iar din concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, întocmit de către INML Mina Minovici București, a rezultat că acesta nu prezenta la momentul examinării tulburări psihice clinic manifeste. Pentru data semnării contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 14.03.2012, expertul a concluzionat că nu se reconstituie elemente cu valoare criteriologică medico-legală psihiatrică, de natură a indica afectarea capacității psihice de apreciere critică a conținutului și consecințelor social-juridice ce au decurs din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile, fiind competent psihic la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Comisia de expertizare a mai precizat și faptul că în conformitate cu art. 211 din Legea nr. 71/2011 privind Legea de punere în aplicare a noului Cod Civil, prin care s-a armonizat terminologia științifică actuală cu noțiuni perimate, cuprinse încă în unele articole, chiar și ale noului Cod Civil, expertiza medico-legală psihiatrică va opera cu noțiunea de competență psihică specifică fiecărui tip de cauză civilă, în sensul că prin competență psihică se înțelege capacitatea persoanei de a aprecia critic și predictiv consecințele social-juridice ce decurg din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile. Sintagma „de competență psihică” înlocuiește termenul „discernământ’’ ce este specific numai cauzelor penale și care reprezintă capacitatea persoanei de a aprecia critic conținutul și consecințele social-negative ale faptei comise. De aceea, instanța de apel a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, sub nr. x/3/2015. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă SC A. SRL a susținut că instanța de apel a realizat o aplicare greșită a normelor de drept material. În acest sens, a arătat că între părțile litigante a fost încheiat contractul de vânzare nr. SRO/AO/205 din 14 martie 2012 având ca obiect vânzarea a cinci (5) autocare X HD și că la momentul semnării contractului reprezentantul reclamantei, respectiv C., se afla sub tratament medicamentos cu substanțe psihotronice, stare de sănătate de care pârâta a profitat, determinându-l să încheie acest contract, inserând și o clauză abuzivă - art. 2.8 din Anexa B, sancționată conform Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European și Consiliului din 16 februarie 2011, care a fost transpusă ulterior în dreptul intern prin Legea nr. 72/2013, Capitolul V - Clauze contractuale și practici abuzive, aplicabile și în speță, conform art. 15 și 21 din lege. S-a mai arătat că pentru a constata caracterul abuziv al unei clauze sau practici contractuale, instanța trebuie să țină cont, așa cum rezultă din art. 13 din Legea nr. 72/2013, de toate circumstanțele cauzei, dar în special de abaterile grave de la practicile statornicite între părți sau de la uzanțele conform ordinii publice sau bunele moravuri, nerespectarea principiului bunei-credințe și a principiilor de diligență în executarea obligațiilor, natura bunurilor și serviciilor, neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata dobânzii, poziția dominantă a contractantului în raport cu o întreprindere mică sau mijlocie. Deși nu rezultă expres din lege, recurenta-reclamantă consideră că instanța va putea aplica o prezumție simplă de caracter abuziv al clauzelor sau practicilor contractuale, ceea ce înseamnă ca profesionistul - pârâta - va fi nevoit să răstoarne caracterul abuziv, demonstrând inversul circumstanțelor enunțate de art. 13 din Legea nr. 72/2013, ceea ce pârâta pe parcursul procesului nu a demonstrat. Recurenta-reclamantă a mai susținut că în sistemul Legii nr. 193/2000, consumatorul beneficiază de o prezumție de lipsă a negocierii în contractele de adeziune, precum și de o prezumție de dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, iar cum Legea nr. 72/2013 evocă noțiunea de clauze sau practici contractuale stabilite în mod vădit inechitabil, sintagmă similară cu cea de dezechilibru semnificativ, înseamnă că sistemul de prezumții din art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și jurisprudența acumulată în aplicarea acestui text legal s-ar putea aplica, prin analogie, și în litigiile având ca obiect clauze sau practici abuzive în relațiile dintre profesioniști. În opinia recurentei-reclamante, prevederile art. 2.8 din contract, ca și prevederile obligaționale din întregul contract sunt abuzive și trebuie anulate, ținând seama și de starea de sănătate a reprezentantului legal al societății la data semnării contractului. De altfel, se arată, recurenta-reclamantă SC A. SRL a dat dovadă de bună-credință în raporturile contractuale, achitând suma de 170.000 lei reprezentând avansul convenit. Ulterior achitării avansului și urmare a ameliorării stării psihice, recurenta-reclamantă a încercat soluționarea amiabilă cu privire la restituirea avansului, delegând în acest sens un avocat în vederea reprezentării sale la negociere și semnarea procesului-verbal. Nu a fost întocmită nicio procură notarială specială privitor la renunțarea la vreun drept. După mai multe etape de negociere, intimata-pârâtă a acceptat restituirea sumei de 60.000 lei, fiind încheiat un proces-verbal de conciliere încheiat la data de 20 decembrie 2012, iar pentru diferența de 110.000 lei a înțeles să invoce prevederile art. 2.8 din Anexa B a convenției, prevedere considerată a fi abuzivă. În aceste condiții, mențiunea din procesul-verbal în sensul că renunță la orice pretenție prezentă și viitoare ce ar putea deriva din convenție este lovită de nulitate absolută. Renunțarea la un drept este un act procedural de dispoziție și trebuie să fie expresă și neechivocă, invocat personal sau prin mandatar cu procură specială, fiind un act unilateral de voință. În cauză, consideră recurenta-reclamantă, din probatoriul administrat rezultă fără niciun dubiu că, în luna martie 2012, cumpărătorul C. suferea de afecțiuni psihice de natură a-i afecta discernământul și, implicit, capacitatea de a încheia acte juridice civile. S-a mai arătat că art. 2.8 din contract, ca și prevederile obligaționale din întregul contract, sunt abuzive și trebuie anulate, ținând seama de starea de sănătate a reprezentantului legal, instanța urmând să țină cont de prevederile art. 13 din Legea nr. 72/2013, în contextul în care pârâta nu a demonstrat contrariul.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că în cererea de recurs au fost dezvoltate critici de netemeinicie, și nu de nelegalitate. Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia, deoarece hotărârea instanței de apel este temeinică și legală.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 15 mai 2018, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ., instanța supremă, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, punând în vedere părților că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au formulat punct de vedere la raport. Prin încheierea din 13 noiembrie 2018 s-a dispus suspendarea judecării pricinii, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept ce face obiectul dosarului nr. x/1/2018. Prin încheierea din 4 iunie 2019, cauza a fost repusă pe rol, a fost respinsă excepția nulității recursului și, totodată, admis în principiu recursul declarat și stabilit termen de judecată, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., la 3 decembrie 2019. 8. Pe fondul recursului, Înalta Curte, în raport cu criticile de nelegalitate invocate de recurentă, subsumate formal de către aceasta dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 din C. proc. civ., a apreciat că recursul este nefondat. În raport cu criticile detaliate mai sus, Înalta Curte constată că, deși recurenta nu a arătat în ce fel ar fi fost încălcate anumite dispoziții de drept material, prin indicarea textelor de lege, se poate considera că o atare încălcare face obiectul criticilor de nelegalitate. Astfel, în ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor din Legea nr. 193/2000, așa cum corect a reținut instanța de apel, domeniul de aplicare a acestui act normativ este limitat la raporturile juridice dintre profesioniști, pe de o parte, și consumatori, pe de altă parte. Or, așa cum s-a reținut, reclamanta are calitatea de profesionist, fiind o societate comercială cu răspundere limitată, neputând fi asimilată în nicio împrejurare cu un consumator, astfel încât activitatea sa concretizată în acte juridice încheiate cu alți profesioniști excede domeniului de reglementare limitat al acestei legi. De asemenea, referirea recurentei-reclamante la dispozițiile art. 13 din Legea nr. 72/2013, ca o premisă în aplicarea aceleiași Legi nr. 193/2000, este incompatibilă cu o critică de nelegalitate, de vreme ce, pe de o parte, reclamanta nu a invocat drept temei juridic în cererea de chemare în judecată aceste dispoziții (a se vedea filele 3-4 din dosarul nr. x/193/2014 al Judecătoriei Botoșani), iar prima instanță a soluționat litigiul în raport cu dispozițiile din Codul civil, invocate de aceasta. În acest context, instanța de apel, în mod legal, a verificat, conform art. 479 alin. 1 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. În ceea ce privește critica referitoare la soluția instanței de apel în raport cu invocarea stării de sănătate a reprezentantului legal al societății, ca motiv de nulitate a contractului, de asemenea, aceasta este nefondată. După cum corect a reținut instanța de apel, din probele administrate în cauză nu a rezultat existența vreunui motiv de nulitate a contractului, cu referire la exprimarea unui ”consimțământ nevalabil”, iar instanța de apel a făcut în acest sens o corectă aplicare a dispozițiilor art. 37, art. 1179 și art. 1182-art. 1205 C. civ. Deși recurenta-reclamantă nu indică expres modul cum ar fi fost încălcate aceste dispoziții legale, ce reglementează condițiile de fond pentru încheierea contractului, în special condiția privind discernământul pentru exprimarea valabilă a consimțământului, implicit pare să susțină astfel de încălcări, prin afirmarea contrariului. Astfel, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a textelor de lege incidente în cauza de față, reținând, în esență, că în condițiile în care reprezentantul reclamantei - societate comercială, era o persoană fizică majoră, fără vreo interdicție judecătorească ce ar fi putut restrânge, într-o primă etapă, capacitatea acestuia de a încheia acte juridice ( art. 37 C. civ., art. 1179 alin. 1 pct. 1 C. civ. și art. 1180 C. civ.), iar, pe de altă parte, nu există dovezi din care să rezulte că la data exprimării consimțământului pentru încheierea contractului a cărui nulitate se solicită acesta ar fi fost lipsit de discernământ (a se vedea concluziile raportului de expertiză medico-legală - filele 109-110 din dosarul Curții de Apel București), dispozițiile legale de drept material au fost în mod judicios interpretate și aplicate în cauza de față. Susținerile de fapt, contrare celor reținute de către instanța de apel, nu vor putea fi analizate de către instanța de recurs, deoarece calea de atac a recursului se limitează exclusiv la critici de nelegalitate ce vor face obiectul judecății, astfel încât, în condițiile art. 488 alin. 1 C. proc. civ., care exclude caracterul devolutiv al recursului, numai asupra acestora s-a efectuat judecata. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, reținând că nu s-au încălcat de către instanța de apel dispoziții de drept material, în sensul art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat. De asemenea, constatând că intimata a fost nevoită să avanseze plata unor sume de bani, pentru a formula apărări în prezentul recurs, precum și pentru a le susține, constând în onorariu de avocat, dovedite în limita sumei de 3.866,38 lei, iar recurenta-reclamantă a formulat o cale de atac nefondată, în acest fel dovedind o culpă procesuală care a produs prejudiciu intimatei constând tocmai în cheltuielile de judecată pe care aceasta le-a efectuat, în temeiul art. 494 raportat la art. 453 alin. 1 și la art.451 C. proc. civ., Înalta Curte a obligat pe recurenta-reclamantă la plata acestor cheltuieli de judecată.