ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2367/2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 6 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care:

1) să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1. și 5.4. din Contractul de credit nr. x din 4 decembrie 2007 (partea referitoare la posibilitatea pârâtei de a modifica în mod unilateral marja, componentă a dobânzii) și să le înlăture din contract, cu consecințele:

a) stabilirii unui nivel fix, de 4,3%, al marjei băncii și restabilirii dobânzii la nivelul prevăzut inițial (formula indicele Libor 3M CHF + marja fixă de 4,3%), respectiv

b) obligării pârâtei la restituirea sumelor pe care le-au plătit peste acest nivel și la plata dobânzilor legale penalizatoare aferente acestor sume, calculate de la data transmiterii și până la momentul plății efective;

2) să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1. lit. h), m) și o) din contractul de credit sus-menționat și să dispună înlăturarea acestor clauze din acest contract;

3) să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2731 din 5 iulie 2017 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată și a obligat reclamanții la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.157,57 RON.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă prin Decizia civilă nr. 2082 din 28 noiembrie 2017 a admis apelul formulat de apelanții - reclamanți A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 2731 din 5 iulie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu în contradictoriu cu intimata - pârâta C. S.A.; a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea; a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5.1. și 5.4. (în partea referitoare la posibilitatea pârâtei de a modifica în mod unilateral marja componentă a dobânzii) și a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele încasate ca urmare a calculării dobânzii cu o marjă mai mare de 4,3% și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data efectuării fiecărei plăți și până la plata efectivă; a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 7.1. lit. h), m) și o) din contractul dintre părți; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva Deciziei civile nr. 2082 din 28 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă a declarat recurs pârâta D. S.A. (fostă C. SA).

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că soluția instanței de apel este greșită întrucât Legea nr. 193/2000 și jurisprudența C.J.U.E. în materie au fost aplicate greșit de către instanța de apel.

Criticile recurentei-pârâte au fost structurate pe trei aspecte, respectiv negocierea contractuală, dobânda variabilă și clauza prevăzută la art. 7 lit. h), m) și o) din contract.

În ceea ce privește aspectul privind negocierea contractuală, recurenta-pârâtă arată că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie să se raporteze la gradul de implicare activă a consumatorului în formarea clauzei, care presupune purtarea unor minime discuții între părți în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală pentru partea contractantă de a influența poziția celeilalte părți în scopul obținerii unor condiții contractuale mai avantajoase decât cele inițial prezentate.

Ori, o astfel de implicare a reclamanților a lipsit cu desăvârșire, aceștia acceptând oferta pârâtei în ansamblul său, fără a încerca să inițieze o negociere efectivă a acestor clauze, situație care nu poate fi apreciată ca o imposibilitate de negociere contractuală.

Față de această situație, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a normelor de drept material ce reglementează protecția consumatorului, respectiv nu a avut în vedere că prevederile Legii nr. 193/2000 nu au drept scop protejarea consumatorilor nediligenți, care au manifestat dezinteres la momentul încheierii contractului.

În ceea ce privește testul consumatorului mediu, Curtea Europeană a făcut o primă referire la acesta într-o cauză din 1996, iar instanța națională va trebui să aplice prin analogie, testul dezvoltat cu prilejul acestei jurisprudențe.

Recurenta-pârâtă arată în raport de aceste precizări că intimații nu pot fi asimilați unui consumator mediu, suficient de bine informat și atent pentru a înțelege conținutul clauzelor contractuale și efectele acestora, din moment ce nici anterior momentul semnării contractului și nici chiar în momentul în care au semnat contractul nu au considerat necesar să citească prevederile acestuia și eventual să ceară lămuriri suplimentare cu privire la anumite clauze contractuale.

În ceea ce privește clauza privind dobânda variabilă, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a ignorat prevederile exprese ale Legii nr. 193/2000 din moment ce art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impune comerciantului numai obligația de a preciza în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractului și nu a condițiilor în care acesta se realizează.

Aceste dispoziții reprezintă o aplicație a principiului de drept civil pacta sunt servanda, notificarea băncii reglementată de art. 5.4 din Contract, coroborat cu posibilitatea oferită reclamanților de a rambursa anticipat creditul, are natura juridică de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului.

Se mai arată că, clauza în litigiu permite schimbarea ratei dobânzii curente nu doar în detrimentul consumatorului, ci și în folosul acestuia, dacă piața financiară ar evolua astfel încât să permită reducerea ratei dobânzii.

În concluzie, interpretarea în sensul că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar constitui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului este total greșită, ignorând existența celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Se mai susține că în mod eronat a reținut instanța de apel că nu s-a realizat procedura de aliniere a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, deși a fost implementat Actul adițional de aliniere prin care s-a stabilit cuantumul ratei dobânzii în funcție de indicele de referință LIBOR CHF la 3 luni la care se adaugă marja fixă a băncii, respectiv 6,3%, nesemnat de către reclamanți.

Recurenta-pârâtă apreciază că soluția corectă este de a se stabili caracterul abuziv al acestor clauze până la modificarea lor prin Actul adițional de aliniere, consecința firească fiind a se restitui sumele încasate cu titlu de dobândă excedentară doar până la acel moment.

Sub un ultim aspect recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel sub aspectul clauzei prevăzută la art. 7.1 lit. h), m) și o) din contract.

Se arată că întreg art. 7.1 enumeră cu claritate fiecare dintre cazurile de neîndeplinire a obligațiilor asumate de reclamanți care ar putea conduce la rezilierea contractului, respectiv neachitarea ratelor lunare, starea de insolvență, furnizarea unor informații false, diminuarea garanțiilor aduse sau executarea acestora de către alți creditori.

În al doilea rând, se arată că, contractul de credit bancar reprezintă un contract civil de împrumut de natură specială, existând o diferență semnificativă între obligațiile consumatorului și obligațiile băncii. În perioada contractuală de lungă durată, pot interveni, în mod plauzibil schimbări economice care pot afecta în mod substanțial desfășurarea creditului, schimbări care nu pot fi anticipate în mod clar și precis de bancă la momentul încheierii contractului, însă nu se poate afirma că prin stabilirea cazurilor de neîndeplinire a obligațiilor contractuale s-ar crea un dezechilibru semnificativ.

În temeiul acestor critici de nelegalitate, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate admiterea recursului, casarea deciziei recurată și în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., acesta fiind comunicat părților la 13 septembrie 2018.

Prin încheierea de la 8 noiembrie 2018 pricina a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unor chestiuni de drept, înregistrată sub nr. x/2018.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 24 octombrie 2019, în raport de Decizia nr. 2/2019 din 14 ianuarie 2019 pricina a fost repusă pe rol, și în unanimitate, a fost respinsă excepția insuficientei timbrări a recursului, invocată de intimata-reclamantă, fiind admis în principiu recursul potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se reține că acestea vizează aplicarea/interpretarea greșită a Legii nr. 193/2000 și a jurisprudenței C.J.U.E. în ceea ce privește aspectul privind negocierea contractuală.

Din perspectiva normelor legale evocate, banca recurentă susține că în mod eronat a constatat instanța de apel ca fiind abuzivă clauza contractuală privind dobânda variabilă, întrucât aceasta nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Recurenta-pârâtă supune instanței de apel greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 s-a constatat că pentru a se putea reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie verificate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: 1. clauza nu a fost negociată; 2. prin ea însăși sau împreună cu alte clauze din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectate exigențele bunei-credințe.

Înalta Curte constată că s-a reținut în mod corect că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Atunci când legiuitorul a reglementat condiția ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul. Simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. În concluzie, problema clauzelor abuzive se pune cu privire la clauzele semnate și acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piață, ale aceleiași bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistența unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părțile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind și motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situație, băncii nu i se impun obligații excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligații concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credință, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de inițiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuși ținută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situație, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

În prezenta cauză, instanțele au constatat că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Faptul că clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamanți de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care reclamanții, neavând posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situație, de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionistul - instituție de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar), este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor.

În raport de clauza privind dobânda variabilă se critică decizia instanței de apel sub aspectul încălcării sau al aplicării greșite a normelor de drept material din cuprinsul Anexei nr. 1 la Legea nr. 193/2000, se reține că alin. (1) lit. a), din actul normativ evocat, stabilea la momentul încheierii contractului părților faptul că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Totodată, potrivit alin. (2) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000: dispozițiile alin. (1) lit. a) nu sunt aplicabile în cazul tranzacțiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare și altor produse sau servicii, în cazul în care prețul este legat de fluctuațiile cotației bursiere sau al indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piața financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla.

Din perspectiva normelor legale evocate, banca recurentă susține că în mod eronat instanța de apel a constatat ca fiind abuzivă clauza contractuală inserată de părți la art. 5.1., 5.4., privind dobânda variabilă, în speță nefiind întrunite condițiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze. S-a mai susținut și că pe fondul condițiilor precare ale pieței financiar-bancare, atât la nivel internațional, cât și la nivel național, recurenta a fost nevoită să majoreze dobânzile aferente creditelor acordate, cu respectarea contractului părților în care s-a stabilit o dobândă variabilă; creștere de dobândă permisă de convenția contestată (până la alinierea acesteia la prevederile O.U.G. nr. 50/2010) și operată de pârâtă cu scopul de a acoperi costurile de refinanțare de pe piața internațional-bancară.

Se observă că susținerile băncii pot reprezenta un criteriu ce ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile, iar nu însăși motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, în mod legal a reținut instanța de apel faptul că prin contractul părților nu s-a prevăzut niciun motiv pentru care variază una dintre componentele dobânzii, respectiv marja băncii și, pe cale de consecință, procentul de dobândă aplicabil, face referire strict la "decizia băncii".

Orice argumente ulterioare contractului contestat, prin care împrumutătorul vine să circumstanțieze înțelesul sintagmei "decizia băncii" se îndepărtează de scopul avut în vedere de legiuitor la alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000. Acestea nu pot suplini lipsa indicării, în concret, în contract, a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, într-o manieră clară și neechivocă, așa încât, în mod corect s-a stabilit de către instanța de apel, că această clauză referitoare la variabilitatea dobânzii creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În raport de criticile aduse clauzei prevăzute la art. 7 lit. h), m) și o) din Contractul de credit, recurenta-pârâtă susține că nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ, acest articol enumeră, cu claritate, fiecare dintre cazurile de neîndeplinire a obligațiilor asumate de reclamanți care ar putea conduce la rezilierea contractului.

Criticile recurentei-pârâte privind natura specială a contractului de împrumut nu vor fi reținute, având în vedere necesitatea formulării cu claritate a clauzelor de reziliere a contractului de către bancă, situație în care creditul devine exigibil.

În mod corect a reținut instanța de apel că aceste prevederi sunt importante și au caracter abuziv, și reflectă o rea-credință din partea băncii, existând posibilitatea declarării anticipate a creditului.

A accepta opinia contrară înseamnă a considera că prin contractul de credit se permite profesioniștilor să creeze situații oneroase pentru consumatori prin nespecificarea în mod clar a situațiilor pe care trebuie să le evite pentru a nu se supune riscului de reziliere a contractului.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În ceea ce privește cererea intimatei-reclamante A. privind acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de exercitarea prezentei căi de atac, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. urmează să o admită, având în vedere înscrisurile justificative anexate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 2082 din 28 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. și A..

Obligă recurenta D. S.A. la plata sumei de 3.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2019.

GGC - MM