ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1209/2020

Ședința publică din data de 18 iunie 2020

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 961 din 20 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 24 A din 8 ianuarie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei menționate, pronunțate în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și C., Primăria Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar și Consiliul General al Municipiului București.

A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva aceleiași decizii. A casat, în parte, decizia recurată și, în rejudecare, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 04.11.2004 încheiat între CGMB-AFI și B.. A menținut, în rest, dispozițiile sentinței, precum și pe cele ale deciziei de respingere a apelurilor Municipiului București, prin primarul general.

Pentru a dispune astfel, Curtea a apreciat că instanța de apel a reținut, în mod nelegal, puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1842 din 25 octombrie 2012 a Curții de Apel București, ca argument în respingerea cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare a garajului, încheiat în baza Legii nr. 112/1996.

A apreciat că raționamentul instanței de apel s-a construit pe absența demersurilor reclamantei de solicitare a acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru garaj și a unei dispoziții de restituire în baza aceluiași act normativ, fără o analiză a valabilității contractului din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 112/1996, a căror încălcare se invocă în acțiune în susținerea nulității.

Curtea a considerat că omisiunea primei instanțe de a analiza valabilitatea contractului, prin prisma dispozițiilor legale ce reglementau vânzarea imobilelor deținute de chiriași, a constituit motiv de apel, dezvoltat la pct. II din cererea de apel depusă de reclamantă, care nu au fost analizate prin hotărârea dată în apel.

Față de lipsa motivării soluției în coordonatele stabilite prin cererea de apel, Curtea a reținut incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a admis recursul reclamantei, a casat decizia de apel și a reținut, spre rejudecare, apelul, conform art. 498 alin. (1) din același act normativ.

În rejudecare, apelul reclamantei a fost apreciat ca fiind fondat, reținându-se, în esență, că actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect apartamentul de la et. 1 al imobilului situat în București, str. x, a fost anulat prin sentința civilă nr. 3088 din 7 aprilie 1999 a Judecătoriei Galați.

Curtea a apreciat că vânzarea, în anul 2004, a garajului ce face parte din acest imobil a avut loc cu încălcarea art. 3 din Legea nr. 112/1995.

Ținând seama de domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995, Curtea a considerat că garajul a fost înstrăinat, deși, fiind anexă sau dependință a apartamentului, nu se putea vinde decât împreună cu acesta.

Instanța a reținut, de asemenea, că, în anul 2004, pârâții B., C. și Primăria Municipiului București aveau cunoștință despre anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului. Prin urmare, a apreciat că vânzarea garajului, în condițiile desființării contractului și derulării demersurilor reclamantei A. de restituire a imobilului din București, str. x, în temeiul Legii nr. 10/2001, constituie o eludare a prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, ce reglementează vânzarea-cumpărarea apartamentelor deținute de chiriașii titulari de contract.

Curtea a constatat incidența dispozițiilor art. 6 din H.G. nr. 20 din 17 ianuarie 1996, republicată, pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, conform căreia pârâții nu erau îndreptățiți la cumpărarea garajului, întrucât nu aveau calitatea de chiriași ai acestui spațiu, la intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, aceștia închiriind garajul în anul 2004.

A apreciat că încheierea contractului de închiriere pentru garaj nu justifică vânzarea acestuia separat de apartament, în condițiile în care, încă din anul 1999, vânzarea apartamentului a fost constată ca fiind lovită de nulitate. Aceasta întrucât garajul nu constituie unitate locativă de sine-stătătoare, în sensul art. 3 din Legea nr. 119/1995, vânzarea sa fiind dependentă de vânzarea apartamentului deținut de chiriași, care îl ocupau în temeiul unui contract de închiriere. Mai mult, cumpărătorii nu îndeplineau condiția de a fi avut un contract de închiriere anterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, în acord cu prevederile art. 6 din Normele metodologice de aplicare ale acestui act normativ.

Curtea a constatat că au fost încălcate prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, ce condiționează opțiunea de cumpărare de inexistența unei proceduri de restituire în natură către foști proprietari, imobilul făcând obiectul unei notificări în baza Legii nr. 10/2001. Chiar dacă notificarea a fost soluționată prin dispoziție de respingere, emisă la 31 mai 2004, procedura de restituire nu putea fi considerată finalizată, notificatorul având la dispoziție căile legale de contestare, astfel că vânzarea garajului, în baza Legii nr. 112/1995, a constituit un mijloc eludare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, privitoare la restituire.

În ceea ce îi privește pe chiriași, Curtea a menționat că scopul Legii nr. 112/1995 a fost în sensul de a le permite cumpărarea locuințelor deținute cu contract de închiriere, situate în imobilele preluate de stat, ce nu făceau obiectul unei proceduri de restituire. Or, garajul nu poate fi considerat unitate locativă, cu atât mai mult cu cât nu era deținut cu contract de închiriere la intrarea în vigoare a legii; prin urmare, cumpărarea acestuia de la primărie nu se încadrează în obiectivul Legii nr. 112/1996, părțile contractului de vânzare-cumpărare acționând în conivență, pentru eludarea prevederilor legale, ambele având cunoștință despre numeroasele demersuri efectuate de reclamantă pentru restituirea imobilului, chiar în situația existenței unor neclarități cu privire la compunerea acestuia.

Considerând ca fiind dovedită frauda la lege, ce sancționează cu nulitatea absolută actul juridic, Curtea a schimbat, în parte, sentința, admițând acțiunea civilă și constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 noiembrie 2004, încheiat între CGMB-AFI și B..

Referitor la recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, Curtea a apreciat că este nefondat, reținând că lipsa calității de parte în apel a Municipiul București, constatată de instanța de apel fiind justificată de admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia de către prima instanță, ce nu a constituit obiect de critică în apel.

Curtea a apreciat că nu pot face obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs criticile recurentului privind cheltuielile ocazionate de desfășurarea procesului, întrucât sunt aspecte de netemeinicie și de apreciere a probelor administrate.

Cu privire la excepția lipsei capacității de folosință a intimatei Primăria Municipiului București, invocată atât de recurentul-pârât Municipiul București, cât și de intimată, Curtea a reținut că, potrivit deciziei de apel, Primăria Municipiului București -Administrația Fondului Imobiliar a avut calitatea de intimată-pârâtă în calea de atac, aceasta din urmă având calitatea de parte în dosar.

Sentința nr. 15918 din 13 noiembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 4611 din 23 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost respinsă excepția inadmisibilității, invocată de intimatul Municipiul București, prin primarul general, ca neîntemeiată. Au fost respinse contestația la titlu și contestația la executare, formulate de contestatoarea A., în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului București, ca neîntemeiate. A fost admisă cererea de intervenție accesorie. A fost respinsă cererea de intervenție principală, formulata de intervenienții în nume propriu C. și B., ca neîntemeiată.

Sentința nr. 2241 din 28 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2011, definitivă prin decizia nr. 1842 din 25 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, prin primarul general, aceasta fiind obligată să restituie reclamantei, prin dispoziție motivată, imobilul din București, str. x, compus din teren în suprafață de 432 mp și construcție, respectiv două apartamente situate la parter și etaj.

Decizia nr. 1293 din 14 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2014, prin care a fost admis apelul pârâților B. și C. împotriva sentinței civile nr. 17587 din 16 octombrie 2014 a Judecătoriei Sectorului 1 București și a fost respinsă cererea de evacuare a acestora, formulată de reclamanta A..

Invocând incidența dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., la 17 ianuarie 2020, pârâții B. și C. au formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 961 din 20 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, susținând că aceasta încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor menționate anterior.

În motivarea cererii, revizuenții au susținut că dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt aplicabile și în ipoteza încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, independent de modificarea art. 513 din același Cod, prin Legea nr. 310/2008.

Au menționat că art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. face referire la încălcarea autorității de lucru judecat și la toate efectele pe care aceasta le produce, conform art. 431-432 din același act normativ, fără să distingă sau să limiteze aplicarea cazului de revizuire la consecințele juridice ale autorității de lucru judecat.

Respectarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat este o cerință a stabilității raporturilor juridice, ca și în cazul efectului negativ. Aplicată în planul procesual civil, această stabilitate presupune, ca o dimensiune a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, obligația judecătorului de a respecta statuările definitive anterioare, precum și mijloacele efective de remediere a încălcării acestei obligații.

Prin întâmpinarea formulată la 18 mai 2020, intimata A. a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, susținând că, prin decizia atacată, a fost înlăturată autoritatea de lucru judecat invocată de revizuenți prin raportare la considerentele deciziei nr. 1842 din 25 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2011.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține, contrar susținerilor revizuenților, că dispozițiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 130/2018, nu sunt incidente în cauză.

Legea nr. 130/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la 18 iulie 2014.

Or, potrivit art. 24 C. proc. civ., "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare."

În ceea ce privește cererea de revizuire, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat se grefează și considerentelor hotărârii, nu doar celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

Legiuitorul a consacrat explicit, in terminis, pe plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, are autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât se presupune că ceea ce s-a judecat exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

În acest context, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

În cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, ce au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere, în mod necesar, existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți).

Argumentele care au stat la baza adoptării acestei soluții au fost în sensul că revizuenții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, garajul aferent imobilului situat în București, str. x, fiind înstrăinat deși, ca anexă (dependință) a apartamentului, nu se putea vinde decât împreună cu acesta.

În contextul analizei criticilor din recursul declarat de recurenta A., s-a apreciat că efectul puterii de lucru judecat a deciziei nr. 1842 din 25 octombrie 2012 a fost reținut în mod eronat de instanța de apel, în argumentarea soluției de respingere a cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare a garajului, încheiat în baza Legii nr. 112/1996, întrucât, în litigiul finalizat prin această hotărâre, instanța nu a fost învestită cu analiza valabilității contractului de vânzare cumpărare a garajului. Constatând că în acel litigiu nu s-a statuat asupra legalității contractului de vânzare cumpărare a garajului, instanța a apreciat că are obligația verificării legalității contractului independent de aspectele reținute în litigiul menționat.

Revizuenții au susținut că aceste statuări contravin celor cuprinse în sentința nr. 2241 din 28 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, definitivă prin decizia nr. 1842 din 25 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conform cărora, garajul pe care revizuenții susțin că îl dețin în proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 noiembrie 2004, reprezintă o unitate distinctă, iar nu o anexă a imobilului, astfel cum eronat s-a reținut prin decizia a cărei retractare se solicită.

În sprijinul aceste afirmații, revizuenții au invocat dezlegările din aceste hotărâri, în considerente reținându-se că garajul cumpărat de revizuenți, conform contractului nr. x/04.11.2004, "este situat sub imobil, iar, potrivit contractului, terenul aferent la care face referire același act juridic este situat sub garaj, or, în cauză instanța de fond a dispus restituirea construcției compusă din 2 apartamente situate la parter și etaj." Prin decizia mai sus menționată s-a mai stabilit, că, de vreme ce reclamanta nu a făcut dovada anulării contractului nr. x/04.11.2004, în temeiul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, "dobânditorii drepturilor asupra garajului situat sub imobil și a terenului de sub acest garaj, rămân beneficiarii drepturilor astfel dobândite."

Înalta Curte constată că dezlegările date prin decizia nr. 1842/2012 au constituit obiect al analizei în decizia nr. 961/2019, astfel că nu se poate susține că există posibilitatea valorificării lor și prin intermediul revizuirii, decât ca o cenzură de legalitate împotriva soluției astfel pronunțate.

Cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat, izvorăște chiar din natura juridică a instituției revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanței de revizuire să se transforme în instanță de recurs și să cenzureze modalitatea în care, prin decizia atacată, s-a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, și nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 pct. 8 C. proc. civ. în care instanța este chemată să statueze ea însăși asupra incidenței acestei instituții și nu să cenzureze o judecată anterioară.

În cauză, Înalta Curte reține că nu a fost învestită cu verificarea aspectelor de contrarietate cuprinse în două hotărâri ce au statuat asupra aceleiași chestiuni, ci cu o solicitare de a cenzura modalitatea în care, prin decizia atacată, s-a soluționat problema contrarietății, ceea ce nu poate fi primit.

Astfel, considerentele sentinței civile nr. 15918 din 13 noiembrie 2015 prin care Judecătoria Sectorului 3 București a apreciat că garajul este o unitate distinctă de apartamentele restituite contestatoarei A., prin Dispoziția nr. 17639 din 3 decembrie 2014, vizează numai identificarea bunurilor care formau obiectul restituirii.

Această dezlegare jurisdicțională nu poate fi opusă părților în dosarul nr. x/2014, întrucât nu are legătură cu chestiunea de drept soluționată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă prin decizia nr. 961 din 20 decembrie 2019, anume stabilirea regimului juridic al garajului, din perspectiva respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.2004, prin care revizuenții au dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia și a cărui nulitate a fost constatată prin această hotărâre.

Având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte constată că revizuenții invocă, în mod neîntemeiat, incidența dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., prin prisma hotărârilor judecătorești evocate în cererea de revizuire, a căror autoritate de lucru judecat pretind că este încălcată prin decizia nr. 961/2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Constatând că efectul pozitiv al aspectelor dezlegate anterior nu este încălcat prin decizia a cărei anulare se solicită, nepunându-se problema soluționării unor chestiunii litigioase deja rezolvate, Înalta Curte reține că nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, astfel cum au susținut revizuenții.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenții B. și C. împotriva deciziei nr. 961 din 20 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenții B. și C. împotriva deciziei nr. 961 din 20 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2020.