HAROVSCHI v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIUNEA A PATRA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

Cererii nr.

33852/04

depusă de Victor HAROVSCHI

împotriva Moldovei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Patra), întrunită la 18

noiembrie 2008, în cadrul unei camere compuse din:

Nicolas Bratza,

Președinte,

Lech Garlicki,

Giovanni Bonello,

Ljiljana Mijović,

David Thór Björgvinsson,

Ledi Bianku,

Mihai Poalelungi,

judecători,

și Lawrence Early,

Grefier al Secțiunii

,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 19 iulie 2004,

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile prezentate ca răspuns de către reclamant,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamantul, dl Victor Harovschi, este un cetățean al Republicii Moldova care s-a născut în anul 1969 și care locuiește în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.

Reclamantul a lucrat în cadrul unei organizații non-guvernamentale în anii 2002 și 2003. În mai 2003, el a fost concediat pe motiv că nu și-a exercitat corespunzător atribuțiile și a încălcat disciplina muncii. El a pretins că nu i s-a plătit compensația pentru concediul anual nefolosit și salariul pentru septembrie 2002.

1.

Procedurile inițiale

Reclamantul a inițiat proceduri judiciare, solicitând restabilirea sa la locul de muncă, eliberarea carnetului de muncă, achitarea salariului pentru întreaga perioadă de reținere a carnetului de muncă, constatarea faptului că contractul său cu angajatorul a fost încheiat pentru o perioadă nedeterminată și că contractul său pe termen de un an a fost încheiat ilegal, achitarea salariului pentru întreaga perioadă de absență forțată de la muncă și plata compensației pentru concediul anual nefolosit.

La 30 octombrie 2003, Judecătoria Rîșcani a respins pretențiile reclamantului, constatând că el a fost concediat în mod legal pe motiv că nu și-a exercitat corespunzător atribuțiile de serviciu, fapt confirmat de materialele relevante și declarațiile martorilor. Martorii au depus mărturii în instanță despre utilizarea de către acesta a internetului cu scopul de a se amuza în timpul orelor de lucru și despre conflictele sale personale cu administrația ca urmare a unor chestiuni ce țin de utilizarea în scop necorespunzător a internetului, modul său de a se îmbrăca și atitudinea sa față de colegi. Mai mult, concedierea reclamantului s-a bazat în mod expres pe o prevedere din contractul său. De asemenea, instanța a constatat că reclamantul nu a prezentat carnetul său de muncă la angajare și, astfel, el nu putea cere eliberarea acestuia la concedierea sa. În final, instanța a constatat că întreaga sumă care trebuia să fie plătită reclamantului la concediere i-a fost plătită.

Reclamantul a depus apel. El a susținut,

inter alia

, că instanța ierarhic inferioară a încălcat prevederile procedurale atunci când a refuzat să solicite documente care se aflau la cealaltă parte în proces, relevanța cărora el a explicat-o în cererea sa. Mai mult, contractul său trebuia considerat ca fiind încheiat pentru o perioadă nedeterminată de timp. De asemenea, instanța judecătorească a refuzat să-i acorde salariul pentru luna septembrie 2002, deși el nu l-a primit. Pretenția sa privind plata compensației pentru concediul său anual nefolosit a fost, de asemenea, respinsă în mod ilegal. El a contestat atât competența directorului executiv al angajatorului de a-l concedia, cât și temeiul concedierii sale, deoarece legea cere existența a cel puțin două avertismente disciplinare înainte de concediere, fapt care nu a fost respectat, iar comportamentul său nu putea să contravină unor reguli interne, deoarece acestea nu existau. În final, el a contestat constatările instanței privind neeliberarea carnetului de muncă, bazându-se pe faptul că una din fostele sale colege a declarat în instanță că nici ei nu i s-a cerut să prezinte carnetul de muncă și, prin urmare, ea nu l-a prezentat la angajare, și că angajatorii erau obligați prin lege să păstreze carnetele de muncă ale angajaților săi. El a cerut din nou instanței să solicite de la fostul său angajator o listă de documente și a explicat ce chestiuni puteau fi demonstrate prin examinarea acestor documente.

La 24 decembrie 2003, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul. Instanța a constatat că concedierea reclamantului a fost legală, deoarece el în mod sistematic nu îndeplinea atribuțiile sale de serviciu. Mai mult, contractul său a expirat la 1 noiembrie 2003.

În recursul său, reclamantul, în principiu, a repetat argumentele sale din cererea de apel, anexând o scrisoare de la Inspecția muncii prin care s-a constatat că, la 19 decembrie 2003, fostul său angajator nu respecta legislația muncii prin faptul că nu deținea carnetele de muncă ale tuturor angajaților săi, inclusiv carnetul reclamantului, nu emitea ordine de angajare a personalului și nu a adoptat reguli interne de comportament și planul de concediu anual. Inspecția muncii a constatat că reclamantului nu i-a fost plătită compensația pentru concediul său anual nefolosit în sumă de 930.88 lei moldovenești (MDL). De asemenea, el s-a bazat pe deciziile anterioare ale Curții Supreme de Justiție în care, în opinia sa, instanța a decis în favoarea persoanelor aflate în situații similare.

La 12 mai 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul, constatând că reclamantul a fost concediat în mod legal și ca rezultat al nerespectării sistematice a disciplinei muncii, fiind sancționat de trei ori înainte de concedierea sa. Reclamantul nu a prezentat probe privind caracterul pretins nelegitim al acestor sancțiuni. Mai mult, din dosar reieșea clar că lui i-au fost plătite toate plățile și că el nu a prezentat carnetul de muncă angajatorului.

2.

Procedurile care au urmat după comunicarea acestei cereri

La 6 octombrie 2006, această cerere a fost comunicată Guvernului pârât.

La 1 noiembrie 2006, reclamantul a depus la Curtea Supremă de Justiție o cerere de revizuire.

La 5 ianuarie 2007, Curtea Supremă de Justiție a admis această cerere și a dispus rejudecarea cauzei.

La 28 februarie 2008, Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea primei instanțe din 30 octombrie 2003 și a adoptat o nouă decizie, prin care a respins pretențiile reclamantului după ce a constatat că el a început să lucreze pentru angajatorul său la 1 octombrie 2002, că a încheiat un contract pentru un termen de un an de zile și că el a fost concediat pentru încălcarea repetată a disciplinei muncii și afectarea muncii în oficiu timp de o zi din cauza utilizării abuzive a internetului. Totuși, instanța a admis parțial pretențiile lui privind plata compensației pentru concediul nefolosit, acordându-i MDL 752.22 cu acest titlu. De asemenea, instanța a obligat angajatorul să-i elibereze un carnet de muncă de tip nou. Ea a respins pretenția reclamantului privind plata salariului acestuia pentru perioada în care angajatorul nu i-a eliberat carnetul de muncă, constatând că nu a fost prezentată nicio probă privind imposibilitatea acestuia de a-și găsi un alt loc de muncă în lipsa carnetului de muncă de tip nou, având în vedere că el avea carnetul de muncă de tip vechi, care putea fi folosit pentru obținerea unui nou loc de muncă.

La 6 iunie 2008, un complet de judecători de la Curtea Supremă de Justiție a declarat inadmisibil recursul reclamantului. Părțile nu au fost citate la ședință.

B.

Dreptul intern relevant

Articolul 440 al Codului de procedură civilă prevede următoarele:

Articolul 440. Procedura examinării admisibilității recursului

„... (2) Asupra admisibilității recursului se decide fără citarea părților.”

PRETENȚII

6 §

1 al Convenției,

de

diverse încălcări procedurale (omisiunea de a-l cita la ședința de judecată în fața Curții Supreme de Justiție din 12 mai 2004 și din 6 iunie 2008, omisiunea de a răspunde la pretenția sa privind recunoașterea contractului său ca fiind încheiat pe o perioadă nedeterminată, și omisiunea instanțelor judecătorești de a cere documente esențiale pentru examinarea cauzei de la cealaltă parte în proces și de a motiva suficient hotărârile judecătorești).

2.

De asemenea, el s-a plâns, în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, de faptul că nu i-au fost acordați banii la care el avea dreptul potrivit legii.

ÎN DREPT

1.

În ceea ce privește pretenția reclamantului referitor la violarea articolului 6 al Convenției, Curtea notează că toate hotărârile judecătorești din procedura inițială au fost casate și cauza a fost reexaminată în întregime în cadrul unor proceduri noi. Ea consideră că, oricare ar fi fost neajunsurile procedurii inițiale, acestea au fost remediate, în măsura în care acestea nu s-au repetat în cadrul noilor proceduri. În această privință, Curtea notează, în special, că, în cadrul noilor proceduri, instanțele judecătorești au examinat toate pretențiile reclamantului. Acestea au constatat că reclamantul a încheiat un contract cu angajatorul său și că el a început să lucreze la 1 octombrie 2002, ceea ce coincide cu pretențiile reclamantului, potrivit cărora el a lucrat fără contract din septembrie 2002 și nu a primit salariu pentru acea lună, și că el a încheiat un contract cu angajatorul său pentru o perioadă nedeterminată. De asemenea, instanțele judecătorești au constatat că, din cauza mai multor încălcări serioase ale disciplinei muncii, el a fost concediat până la expirarea contractului și că, prin urmare, pretenția lui de a fi reintegrat în funcția sa anterioară și de a primi salariu pentru perioada de absență forțată de la lucru a fost nefondată. În final, spre deosebire de primele proceduri, instanțele judecătorești au examinat pretenția reclamantului privind plata compensației pentru concediul nefolosit și i-a acordat o astfel de compensație, în același timp instanțele judecătorești motivând respingerea pretenției sale privind compensația suplimentară pentru întârzierea în eliberarea carnetului de muncă de nou tip.

Prin urmare, Curtea consideră că, în cadrul noilor proceduri, instanțele judecătorești naționale au examinat pe deplin toate pretențiile reclamantului și au motivat suficient hotărârile lor.

Referitor la pretenția privind omisiunea Curții Supreme de Justiție de a cita părțile la ședința de judecată din 6 iunie 2008, Curtea notează că legislația națională (articolul 440 al Codului de procedură civilă, citat mai sus) prevede expres că examinarea admisibilității cererii de recurs se face fără citarea părților. Deoarece decizia de admisibilitate nu se referă la fondul cauzei și este limitată la stabilirea faptului dacă recursul corespunde criteriilor formale prevăzute de lege, și în absența în această cauză a vreunui element care ar cere în mod expres Curții Supreme de Justiție să audieze reclamantul în persoană înainte de a decide asupra admisibilității recursului, Curtea consideră că necitarea părților înainte de declararea recursului ca inadmisibil nu ridică o chestiune în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției.

Curtea notează că reclamantul s-a plâns în mod efectiv de aplicarea incorectă a legii de către instanțele judecătorești naționale. În această privință, Curtea reiterează că le revine, în primul rând, autorităților naționale, mai cu seamă instanțelor judecătorești, să interpreteze și să aplice legislația națională (a se vedea

Jahn and Others v.

Germany

[GC] nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, § 86, ECHR 2005-VI, și

Bimer S.A. v. Moldova

, nr.

15084/03, §

58, 10

iulie 2007). În dosar nu există indicii care ar sugera că hotărârile judecătorești au fost în mod vădit arbitrare sau insuficient motivate, astfel încât să ridice o chestiune în temeiul articolului 6 al Convenției și, prin urmare, Curtea nu are motive în această cauză să pună la îndoială hotărârile adoptate de către instanțele judecătorești naționale.

Prin urmare, această pretenție urmează a fi respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

2.

Curtea reiterează că „un reclamant poate pretinde o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție doar dacă și în măsura în care deciziile contestate se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. „Bunurile” pot fi fie „bunuri existente”, fie bunuri, inclusiv pretenții, în privința cărora reclamantul poate susține că are cel puțin o „speranță legitimă” că va obține dobândirea efectivă a unui drept de proprietate.

Per a contrario

, speranța că va fi recunoscut un drept de proprietate care nu a putut fi exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, la fel ca și în cazul unei pretenții condiționate care poate apărea ca rezultat al neîndeplinirii unei condiții” (a se vedea

Prince Hans-Adam II of Liechtenstein v. Germany

[GC], nr. 42527/98, §§

82-83, ECHR 2001-VIII;

Gratzinger and Gratzingerova v. the Czech Republic

(dec.) [GC], nr.

39794/98, § 69, ECHR 2002-VII; și

Kopecký v.

Slovakia

[GC], nr.

44912/98, §

35, ECHR 2004

‑

IX).

În această cauză, pretenția reclamantului privind plata salariului său ca urmare a concedierii sale depindea de constatarea de către instanțele judecătorești naționale a ilegalității concedierii sale. Deoarece instanțele judecătorești au constatat că concedierea sa a fost legală, reclamantul nu avea un „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, și nici o „așteptare legitimă” că salariul și alte compensații legate de acesta îi vor fi plătite.

Prin urmare, această pretenție urmează a fi respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului

35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Lawrence Early

Nicolas Bratza

Grefier

Președinte