ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2168/2014

Asupra contestației

în anulare de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 5787 din data de 4 decembrie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul

nr. 49/99/2006 s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I.

împotriva Deciziei penale nr. 155 din data de 27 septembrie 2007 a Curții de

Apel Iași, secția penală.

S-a dedus din

pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive de la 13 ianuarie

2003 la 3 octombrie 2005 și de la 9 iunie 2007 la 4 decembrie 2007.

A fost obligat

recurentul inculpat la cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei

decizii, condamnatul P.I. a înregistrat pe rolul Tribunalului Iași, în data de

18 noiembrie 2013 contestație în anulare, care pin Sentința penală nr. 65 din

data de 30 ianuarie 2014 a declinat competența de soluționare a cauzei, în

favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În drept, nu a fost

invocat niciun caz de contestație prevăzut de dispozițiile art. 386 C. proc.

pen. iar hotărârea a cărei anulare se solicită a fost pronunțată și pusă în

executare la data de 4 decembrie 2007, contestația în anulare fiind formulată

la data de 18 noiembrie 2013.

Examinând contestația

în anulare formulată de conte statorul condamnat P.I., sub aspectul

admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă,

pentru considerentele ce vor urma.

Contestația în

anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori

de neînlăturat pe alte căi și anume anularea pentru vicii, nulități privind

actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul

cauzei.

Natura juridică a

acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea

contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare,

respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla

condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual.

În conformitate cu

dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a

contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a

cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea

procesual penată, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen.,

precum și invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac

exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.

Art. 386 C. proc.

pen. prevede cazurile în care se poate face contestație în anulare, însă numai

împotriva hotărârilor penale definitive, contestația în anulare putând fi

exercitată doar în cazurile și în condițiile prevăzute expres și limitativ de

lege.

Prin urmare,

examinarea temeiniciei contestației nu poate avea loc decât ulterior procedurii

admisibilității în principiu.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de

citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre

această împiedicare;

c) când instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre

cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - art. 11, cu privire la care

existau probe în dosar;

d) când împotriva

unei persoane s-au pronunțat două hotărâri diferite pentru aceeași faptă;

e) când la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul

prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit

art. 385

14

alin. (I

1

) ori art. 385

16

alin. (1)

C. proc. pen.

Așadar, legiuitorul a

prevăzut expres și limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi

atacată prin intermediul contestației în anulare, instituindu-se astfel o

garanție că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane și în orice

condiții de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătorești

definitive.

Potrivit

dispozițiilor art. 388 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare pentru

motivele arătate în art. 386 lit. a) - c) și e) poate fi introdusă de către

persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la

începerea executării, iar de către celelalte părți, în termen de 30 de zile de

la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se cere.

În prezenta cauză, se

constată că a fost promovată contestația în anulare fără invocarea vreunui caz

de contestație în anulare prev. de art. 386 C. proc. pen.

Din datele existente

la dosar rezultă că data începerii executării este 4 decembrie 2007, în vreme

ce calea de atac a contestației în anulare a fost exercitată la data de 18

noiembrie 2013, rezultând în aceste condiții depășirea termenului legal de 10

zile.

Instituția termenului

în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activități

judiciare și anume operativitatea și are ca scop, pe de o parte, limitarea în

timp a duratei unor măsuri procesuale și, pe de altă parte, împiedică

tergiversarea desfășurării procesului penal, asigurând operativitatea

acțiunilor cerute de justa soluționare a cauzelor penale.

Dispozițiile art. 185

alin. (1) C. proc. pen. reglementează consecințele nerespectării termenului

înăuntrul căruia inculpatul putea și trebuia să-și exercite dreptul procesual,

sancțiune ce constă în pierderea dreptului procesual care nu a fost exercitat

în termenul peremptoriu prevăzut de lege.

Astfel fiind,

contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat P.I. apare ca fiind

inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ cerințele care condiționează

admiterea în principiu a acesteia.

În plus, din analiza

actelor dosarului se reține că același contestator a mai formulat o contestație

în anulare împotriva aceleiași decizii penale, care a fost respinsă de Înalta

Curte de Casație și Justiție, ca inadmisibilă, tot pentru încălcarea termenului

prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel fiind,

contestația în anulare formulată de condamnatul P.I. împotriva Deciziei penale

nr. 5787 din data de 4 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 49/99/2006 apare ca fiind

inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ cerințele care condiționează

admiterea în principiu a acesteia.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că în cauză se impune adoptarea unei

soluții sprijinite pe dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat contestatorul la

cheltuieli judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de condamnatul P.I. împotriva

Deciziei penale nr. 5787 din 4 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 49/99/2006.

Obligă contestatorul

condamnat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 25 iunie 2014.

Procesat de GGC - CL