ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 795/2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 februarie 2021 pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. să se constate inexistența dreptului de creanță al pârâtei pentru suma de 248.400 RON, reprezentând 30% din valoarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.06.2020 și inexistența obligației reclamanților de a plăti suma de 248.400 RON. În subsidiar, au solicitat instanței să constate nevalabilitatea biletului la ordin seria x 3AF nr. x.

Tribunalul București – secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 3320/2021 din 24 decembrie 2021, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B., ca neîntemeiată; a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca neîntemeiată; reclamanții au fost obligați, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000 RON.

Prin decizia nr. 1039 A din 14 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca nefondat, apelul principal declarat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 3320 din 24 decembrie 2021 a Tribunalului București – secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L.; s-a admis apelul incident declarat de apelanta-pârâtă C. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B., instanța dispunând înlăturarea considerentelor greșite referitoare la inaplicabilitatea art. 1634 alin. (6) din C. civ. apelanții A. și B. au fost obligați la plata către apelanta C. S.R.L. a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 28 septembrie 2023.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Întemeindu-și calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenții au dezvoltat următoarele critici:

Sub un prim aspect, s-a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea, întrucât nu a respectat prevederile art. 1270 din C. civ. și pe cele ale art. 543 alin. (3) din C. civ.. În concret, recurenții susțin faptul că instanța nu a dat efectele stabilite de părți intervenirii cazului de forță majoră (corect reținut de instanța de apel ca incident în speță) și anume exonerarea de răspundere.

Din perspectiva incidenței motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., autorii căii de atac au arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel conține dispoziții contradictorii. Astfel, au apreciat că instanța de apel a dat efecte, în mod contradictoriu, dispozițiilor cuprinse la art. 12.7

1

și art. 8

2

din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți, înregistrat la cumpărătoare sub nr. x/04.06.2020.

Deși instanța de apel a apreciat ca întemeiat motivul de apel și a reținut, în mod corect, că seceta este un caz de forță majoră, în pofida susținerilor intimatei C. S.R.L., arătând că nu se impune ca notificarea cazului de forță majoră să se facă în scris, "aceasta cu atât mai mult cu cât între profesioniști comunicarea îmbracă de multe ori o modalitate lipsită de formalism. De asemenea, contrar celor învederate de intimata-cumpărătoare, apariția situației de forță majoră nu poate fi situată în luna iunie 2020 (când e perioada de creștere a plantelor), ci în luna august, când plantele ar trebui să fie dezvoltate, moment în care se poate stabili dacă a fost afectată cultura de condiții meteorologice sau climatologice adverse (ținând cont de faptul că seceta nu este precum o ploaie cu grindină sau în cantități extreme, când efectele se pot constata instantaneu)" și că avizul de forță majoră emis de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Giurgiu dovedește cazul de forță majoră și este un document solicitat de intimată prin contract, a respins apelul declarat de A. și a admis apelul incident pe motiv că ar fi incidentă excepția de la efectele imposibilității fortuite de executare reglementată de art. 1634 alin. (6) C. civ., obligația contractuală în opinia Curții de Apel București având ca obiect bunuri de gen (cantitatea de 1.380 tone de porumb), pentru care debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de vânzare.

Potrivit recurenților, instanța de apel a aplicat greșit legea, întrucât nu a ținut cont de prevederile art. 1270 din C. civ. și a ignorat dispozițiile contractuale, din care rezultă voința părților de a vinde, respectiv de a cumpăra producția proprie a A., precum și dispozițiile art. 543 alin. (3) din C. civ., potrivit cărora un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat (prin act juridic) ca nefungibil.

Consecința incidenței unui caz de forță majoră, conform voinței părților, reprezintă înlăturarea răspunderii contractuale.

În mod greșit a reținut instanța de apel că, în speță, obiectul obligației apelantei-vânzătoare era livrarea de porumb, care reprezintă un bun de gen, fiind fungibil, acesta putând fi înlocuit, în caz de pieire, întrucât din contract nu rezultă că vânzarea are loc exclusiv din recolta proprie a membrilor cooperatori, ci se menționează doar că este vorba despre porumb din recolta anului 2020.

Dacă părțile ar fi înțeles să restrângă drepturile vânzătorului în cazul incidenței forței majore ar fi menționat asta în mod expres. Instanța este cea care, peste voința părților, a restrâns drepturile stabilite contractual de părți în favoarea vânzătoarei recurente.

Totodată, contrar celor reținute de instanța de judecată, care a tratat-o ca pe un comerciant, A. este un producător agricol, iar contractul a fost încheiat între părți în considerarea acestei realități obiective, nefiind în măsură să se comporte ca un comerciant, în scopul cumpărării și revânzării către intimată a unei cantități de porumb, ca bun de gen.

Pe de altă parte, deși contractul de vânzare-cumpărare nr. x/04.06.2020 este, în înțelesul art. 1175 C. civ., un contract de adeziune (care instituie o prezumție de dezechilibru între părți), impus de cumpărătoare - un intermediar în vânzarea de cereale - și care nu a putut fi negociat de vânzătoare. Din cuprinsul acestui contract rezultă, fără dubiu, că societatea C. S.R.L. a intenționat să achiziționeze o cantitate de 1.380 de tone de porumb din recolta anului 2020 din producția proprie a membrilor A., porumbul respectiv nefiind însă un bun de gen, fungibil.

Prin prevederile art. 1 din contract părțile identifică și definesc obiectul contractului, în fapt obiectul obligației de livrare, identificând expres bunul obiect al vânzării ca un bun determinat, respectiv parte din recolta anului 2020 (anul încheierii contractului), corespunzător unor cerințe speciale de producție (boabe de porumb sustenabile, conform cerințelor ISCC EU, care impun condiții de realizare a producției în cauză) atestate prin declarația de răspundere a producătorului.

Identificând toate aceste criterii pe care trebuie să le îndeplinească bunul vândut, părțile au înțeles să tranzacționeze un bun individual determinat care, chiar dacă are potențial de generalitate prin modul în care este definit în întregul cuprins al art. 1 (obiectul contractului), devine un bun singular - recolta din anul 2020 a producătorului agricol având caracteristicile din declarația de producător dată pe proprie răspundere de recurentă.

De altfel, această declarație de conformitate, alături de declarația de suprafață cultivată cu porumb, reprezintă o condiție de valabilitate a contractului (art. 1.2. alineatul final "Contractul se consideră valabil doar cu condiția prezentării de către vânzător, în același moment cu transmiterea contractului semnat a următoarelor documente, care fac parte integrantă din contract: declarația pe proprie răspundere tip ISSC, declarația de suprafață - 2020, înregistrată la APIA").

Astfel, existența acestor declarații - condiții ale valabilității contractului -împiedica debitorul să aleagă bunurile care vor fi predate, așa cum s-ar întâmpla potrivit legii (art. 1486 C. civ.) în cazul în care obligația de a da ar avea ca obiect bunuri de gen.

În situația în care a considerat că porumbul care a făcut obiectul vânzării este un bun de gen, instanța de apel trebuia să analizeze și incidența dispozițiilor art. 1658 alin. (2) și (3) din C. civ., care reglementează situația vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat, care nu exista la data încheierii contractului (recolta de porumb din luna septembrie a anului 2020) și care precizează că (i) atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu produce niciun efect, cu excepția situației în care nerealizarea se produce din culpa vânzătorului (și nu suntem în prezența unei culpe a vânzătorului, ci într-o situație de forță majoră), respectiv că (ii) atunci când genul limitat s-a realizat numai parțial, cumpărătorul poate alege fie desființarea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a prețului.

Potrivit dispozițiilor alin. (3) al art. 543 din C. civ., caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun poate fi stabilit nu numai prin natura determinării acestuia (generice ori individuale), ci și prin voința părților unui act juridic.

Or, în cazul de față porumbul vândut are calitatea de bun nefungibil, individual și determinat, deoarece cantitatea de porumb vândută de recurentă nu poate fi înlocuită cu altă cantitate, din clauzele contractului încheiat de părți rezultând că recurenta vânzător al cantității de 1.380 tone de porumb trebuia să fie producătorul mărfii contractate conform O.U.G. nr. 12/2006, sens în care a indicat art. 1.2 și art. 5.1 din contract (potrivit cărora vânzătorul este obligat să își declare suprafața de teren deținută în anul 2020 și înregistrată la APIA), art. 3.1 din contract (potrivit căruia livrarea porumbului se face la locul de recoltare, pe zile, în funcție de momentul recoltării) și art. 7.1 din contract (potrivit căruia vânzătorul trebuie să declare că are capacitatea de a vinde marfa cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 12/2006 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieței pe filiera cerealelor și a produselor procesate din cereale, unde se specifică condițiile de vânzare a cerealelor de către producătorii agricoli.

Contractul a fost întocmit în considerarea dispozițiilor și a formei (contractul cadru) prevăzute de Ordinul MADR nr. 590/2018. Recurenta A. este producător agricol/cultivator, iar nu un intermediar, potrivit actului constitutiv al acesteia. Faptul că în obiectul de activitate se regăsește codul CAEN destinat intermedierii privește numai intermedierea de cereale dintre cooperativa agricolă și membrii acesteia, societăți cu răspundere limitată.

În aceste condiții, instanța de apel a reținut greșit că recurenta-reclamantă A. putea să achiziționeze cantitatea de porumb lipsă din alte surse și să o revândă intimatei motivat de faptul că "în obiectul de activitate al reclamantei A., se regăsește intermedierea în comerțul specializat în vânzarea produselor cu caracter specific (cod 4618) și comerț cu ridicata al cerealelor, semințelor, furajelor, tutunului neprelucrat (cod 4621)", câtă vreme contractul privește exclusiv producția proprie de porumb (a membrilor cooperativei recurente) și reglementează posibilitatea numai a cumpărătorului de a achiziționa același tip de marfă de pe piață, din alte surse, dacă vânzătorul nu-și respectă obligația de livrare a mărfii în perioada și în condițiile stabilite (art. 12.7 din contract).

Așadar, instanța de apel, înlăturând voința părților, a denaturat obiectul contractului, raportându-se la obiectul de activitate al reclamantei, părțile încheind un contract de vânzare, iar nu de intermediere.

În plus, cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 12.7 din contract, este evident faptul că acesta, întrucât vizează executarea silită a obligațiilor de predare, are în vedere neexecutarea culpabilă a obligației de către vânzător, în condițiile în care are valența unei adevărate clauze penale, corespunzător art. 1538 din C. civ., iar nu valența unei obligații alternative, a cărei executare să libereze debitorul. Astfel, argumentele reținute de Curtea de Apel București sunt total străine înțelegerii părților, iar utilizarea lor este forțată și în completă contradicție atât cu contractul analizat, cât și cu prevederile legale invocate.

În mod contradictoriu, deși instanța a admis în fapt apelul, considerând în mod greșit că prima instanță a înlăturat aplicabilitatea clauzei referitoare la forța majoră, Curtea de Apel București a reținut totuși răspunderea contractuală (pe care forța majoră o excludea contractual), justificând aceasta prin prevederile art. 12.7 din contract, care reprezintă o veritabilă clauză penală ce intervine, ca urmare a existenței unei culpe contractuale (nu aceasta este situația în prezenta speță).

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției nulității recursului în privința motivului din cererea de recurs referitor la faptul că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, cu consecința anulării acestuia; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată. La termenul din 11 aprilie 2024 reprezentantul convențional al intimatei-pârâte, domnul avocat D., a depus la dosarul cauzei înscrisuri care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în sumă de 17.778,60 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 C. proc. civ.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Primul motiv de recurs invocat de către recurenții-reclamanți din prezenta cauză, respectiv cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Înalta Curte reține că încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

Potrivit recurenților, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât nu a fost respectat principiul forței obligatorii a contractului prin faptul că s-a reținut că obiectul convenției îl reprezintă bunuri de gen care sunt fungibile. Prin recursul formulat, autorii căii extraordinare de atac au mai arătat că instanța de apel a ignorat dispozițiile contractuale din conținutul cărora rezultă voința părților de a vinde, respectiv de a cumpăra producția proprie a reclamantei A., precum și dispozițiile art. 543 alin. (3) din C. civ. care stabilesc că un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat (prin act juridic) ca nefungibil.

Înalta Curte reține că verificarea respectării normelor legale de interpretare a contractelor poate face obiectul unei critici de nelegalitate din moment ce, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Este adevărat că înscrisul ce constată convenția este o probă în procesul civil și că interpretarea probelor este apanajul stabilirii elementelor de fapt ale cauzei și intră în domeniul rezervat exclusiv instanțelor devolutive. Însă regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 – 1269 C. civ., sunt norme de drept material și se adresează organelor de jurisdicție, atunci când interpretarea formează obiect al unei dispute litigioase, astfel că verificarea aplicării lor, în raport cu o convenție, privite în sens de negotium, iar nu de instrumentum, poate constitui o critică de nelegalitate.

Instanța supremă constată că instanța de apel a aplicat în mod corect regulile instituite de art. 1266 și art. 1267 C. civ., statuând că interpretarea contractului se face după voința concordantă a părților și aplicând, deopotrivă, principiul interpretării sistematice.

Apelanta-pârâtă C. S.R.L., pe calea apelului incident, a susținut caracterul greșit al considerentelor referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 1634 alin. (6) C. civ., învederându-se că porumbul reprezintă un bun de gen, fungibil, astfel încât nu este incidentă imposibilitatea fortuită de executare.

Sub acest aspect, Curtea de Apel București a avut în vedere că, potrivit dispozițiilor legale precitate, dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.

Acest text instituie o excepție de la exonerarea de răspundere în cazul intervenirii unui caz de forță majoră/fortuit, singura cerință impusă de norma legală fiind ca obligația să vizeze bunuri de gen.

Instanța de prim control judiciar a reținut că prin bunuri de gen sau determinate generic se înțelege, conform prevederilor art. 543 C. civ., bunurile fungibile, respectiv cele determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligații.

Așadar, bunul fungibil este acela care, în executarea unei obligații, poate fi înlocuit cu altul, fără ca aceasta să afecteze valabilitatea plății. Bunurile fungibile fac parte dintr-o serie nedefinită numeric de bunuri identice, ceea ce le și face interschimbabile (spre exemplu, banii, cerealele, lemnul pentru construcții, etc).

În speță, obiectul obligației apelantei-vânzătoare era livrarea de porumb, care reprezintă un bun de gen, fungibil, acesta putând fi înlocuit, în caz de pieire.

Contrar celor susținute de reclamanți, instanța de apel a constatat că în contractul încheiat între părți nu se prevede că vânzarea are loc exclusiv din recolta proprie a membrilor cooperatori, ci se menționează doar că este vorba despre porumb din recolta anului 2020. Totodată, în obiectul de activitate al reclamantei A., se regăsește intermedierea în comerțul specializat în vânzarea produselor cu caracter specific (cod 4618) și comerț cu ridicata al cerealelor, semințelor, furajelor, tutunului neprelucrat (cod 4621), ceea ce implică posibilitatea de a achiziționa cereale de la alt furnizor și revânzarea acestora.

De altfel, conform art. 12.7 din contract, se prevede că, în caz de nelivrare a bunurilor în perioada și condițiile stabilite de către vânzător, cumpărătorul are dreptul de a achiziționa aceeași marfă de pe piață, urmând ca vânzătorul să suporte diferența dintre prețul plătit și cel convenit prin prezentul contract, la care se adaugă o penalitate de 50% din valoare mărfii nelivrate. Clauza de mai sus nu distinge în funcție de motivul pentru care nu are loc livrarea. Ca atare, chiar și în situația în care nepredarea cantității de porumb are loc din cauza secetei, această clauză are aplicabilitate, având în vedere dispozițiile imperative ale art. 1634 alin. (6) C. civ.

Din această perspectivă, Curtea de Apel București a apreciat că sunt greșite considerentele primei instanțe, motiv pentru care a admis apelul incident promovat în cauză și a dispus înlăturarea argumentelor eronate referitoare la inaplicabilitatea art. 1634 alin. (6) C. civ., ce au fost înlocuite cu motivarea de mai sus.

Prin cererea de recurs reclamanții se contrazic. Astfel, inițial afirmă că au doar calitatea de producători agricoli, iar mai apoi precizează că activitățile de intermediere privesc "numai intermedierea de cereale dintre cooperativa agricolă și membrii acesteia, societăți cu răspundere limitată" (pagina 5 din cererea de recurs).

Este lipsită de fundament susținerea recurentei-reclamante, în sensul că poate să facă comerț numai cu membrii cooperativei agricole, iar când vine vorba de executarea unor obligații contractuale să afirme că era imposibilă executarea acestora. În justificarea acestei afirmații, recurenții încearcă să aducă în discuție condițiile de vânzare a cerealelor de către producătorii agricoli, condiții ce trebuie îndeplinite, conform art. 10 din O.U.G. nr. 12/2006 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieței pe filiera cerealelor și a produselor procesate din cereale, prin raportare la prevederile contractuale existente la punctul 7.1 din contractul părților, anume ca produsele să fie achiziționate de la producători agricoli.

Or, în contractul încheiat de părți nu se stabilește că bunurile trebuie să provină exclusiv de la producătorul agricol cu care s-a încheiat contractul, ci doar că produsele trebuie achiziționate de la producători agricoli.

Așadar, exista posibilitatea ca reclamanții să găsească alți producători agricoli de la care să achiziționeze cantitatea de porumb necesară pentru a-și executa obligațiile asumate prin contract.

Se mai susține faptul că părțile au încheiat un contract, având natura juridică a unuia de adeziune, ceea ce înseamnă că vânzătorul nu a avut posibilitatea să negocieze clauzele inserate în acesta. În realitate, cele două părți, în calitate de profesioniști, aveau posibilitatea să negocieze asupra oricărei clauze din contract.

Recurenții-reclamanți, prin intermediul acestei critici, încearcă să convingă instanța de faptul că pârâta cumpărătoare ar fi dorit să achiziționeze cantitatea de porumb numai din producția proprie a reclamanților, lucru care nu se confirmă, fiind vorba de profesioniști care se ocupă de comerțul cu cereale.

Obiectul contractului este formulat în mod generic, astfel încât nu se poate concluziona că s-a intenționat ca porumbul să fie preluat din producția proprie a reclamanților.

În mod corect instanța de apel a reținut că reclamanții aveau posibilitatea să achiziționeze cantitatea de porumb din altă parte. Împrejurarea că în contractul încheiat între părți este specificat că boabele de porumb trebuie să respecte cerințele ISCC EU nu transformă bunurile de gen în bunuri individual determinate sau de gen limitat. Certificarea în sistemul ISCC constă în verificarea respectării permanente a cerințelor legislației europene, naționale, precum și demonstrarea sustenabilității materiilor prime și a produselor.

Recurenții au mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta conține dispoziții contradictorii. Astfel, au apreciat că instanța de apel a dat efecte, în mod contradictoriu, dispozițiilor cuprinse la art. 12.7

1

și art. 8

2

din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți.

Și această critică se cuvine înlăturată, Înalta Curte reținând că nu orice pretinsă inadvertență pe care părțile consideră că o identifică în cadrul considerentelor unei hotărâri judecătorești are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicție de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situației în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluții care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deși ele s-ar exclude reciproc.

În cauza de față, se invocă un raționament greșit din partea instanței de apel, recurenții susținând faptul că articolele din contract anterior enunțate sunt diferite, în considerarea ideii că, așa cum a statuat instanța de apel, seceta pedologică și meteorologică reprezintă un caz de forță majoră. Titularii demersului judiciar omit însă să se raporteze la dispozițiile imperative cuprinse în C. civ.

Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat un raționament în care, prima dată, a analizat, în mod individual, dispozițiile art. 1634 alin. (6) C. civ. prin raportare la obiectul obligației vânzătorului prevăzute în contract, iar ulterior, a comparat aceste dispoziții cu modul în care ar trebui să fie interpretată o clauză contractuală. Curtea de Apel București a apreciat că nu se poate constata exonerarea de răspundere a reclamantei A., ca urmare a incidenței unei excepții de la efectele imposibilității fortuite de executare reglementate de art. 1634 alin. (6) C. civ.

Așadar, ceea ce a reținut instanța de apel este faptul că nu prezintă importanță motivul pentru care nu a avut loc livrarea. Relevante sunt dispozițiile imperative cuprinse în art. 1634 alin. (6) C. civ., care se aplică, indiferent de motivul pentru care nu a avut loc executarea obligațiilor asumate prin contract de către vânzător.

Întrucât este vorba de bunuri de gen, acestea puteau fi livrate în continuare prin achiziționarea de la alți producători agricoli a cantității de porumb rămase.

Este neîntemeiată și susținerea recurenților-reclamanți, potrivit căreia din interpretarea dispozițiilor contractuale, ar rezulta că erau împiedicați să aleagă bunurile care vor fi predate, concluzionând astfel că porumbul ar fi un bun determinat (pagina 4 din cererea de recurs).

În acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că părțile din prezenta cauză au inserat în contract o clauză penală pentru protejarea intereselor legitime ale cumpărătoarei, în ipoteza în care vânzătorii nu livrează întreaga cantitate de cereale contractată, în termenul și în condițiile convenției de vânzare.

Într-adevăr, orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu-și îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii (art. 1350 din C. civ.).

În sinteză, aceasta este premisa răspunderii contractuale, și anume neîndeplinirea obligației contractuale și, deci, înfrângerea principiului forței obligatorii a contractului legal încheiat (art. 1270 C. civ.) sau a adagiului pacta sunt servanda, cu alte cuvinte, o încălcare a convenției părților, care, odată încheiată cu respectarea tuturor condițiilor de formă și de fond, "are putere de lege între părțile contractante".

În cazul în care se încalcă acest principiu, legiuitorul stabilește condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale, respectiv: a) neîndeplinirea nejustificată a obligației contractuale; b) partea care nu are o justificare pentru neîndeplinirea obligației asumate prin contract este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți prin neexecutare; c) partea care nu și-a executat obligația este ținută să repare prejudiciul cauzat celeilalte părți "în condițiile legii", adică cele cuprinse în C. civ., în Titlul V – Executarea obligațiilor, Capitolului II, Secțiunea a 4-a – Executarea prin echivalent.

Potrivit art. 1530 din C. civ., "creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației".

În cadrul răspunderii contractuale, obiectul probei îl reprezintă stabilirea culpei și întinderea prejudiciului, întrucât contractul dovedește preexistența obligației, iar legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultă prin simplul fapt al neexecutării.

În speță, valoarea daunelor-interese pentru neexecutare a fost stabilită anticipat de părți conform clauzei penale inserate la art. 12.7 din contract.

Existența unei clauze penale scutește pe creditor de a mai face dovada prejudiciului încercat tocmai pentru motivul că aceasta reprezintă o convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său, alin. (4) al art. 1538 din C. civ. statuând expres că se poate cere executarea clauzei penale de către creditor, fără ca acesta să fie ținut să dovedească vreun prejudiciu.

Față de ansamblul considerentelor expuse, Înalta Curte va înlătura motivele de casare examinate și, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 453, raportat la art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 17.778,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 1039 A din 14 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 17.778,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2024.