ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 716/2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș – secția a II-a Civilă la 22.09.2016, reclamantul Județul Timiș, prin Consiliul Județean Timiș a chemat în judecată pârâții Muzeul Satului Bănățean Timișoara și A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de asociere în participațiune nr. x/30.07.2014 încheiat între pârâți și să oblige pârâta A. S.R.L. la plata de despăgubiri în sumă de 562.860 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 28.02.2017, Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a trimis cauza spre competentă soluționare secției contencios administrativ și fiscal din cadrul aceluiași tribunal, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 1177/10.04.2017, Tribunalul Timiș – secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamantul a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 8094/10.11.2017, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul, a admis excepția de necompetență funcțională a Tribunalului Timiș – secția de contencios administrativ și fiscal, a anulat sentința recurată și a trimis cauza în vederea rejudecării la secția a II-a Civilă din cadrul aceluiași tribunal; cu opinia separată, în sensul respingerii recursului.

La 13.04.2018, reclamantul a precizat acțiunea, arătând că, în considerarea caracterului civil al contractului de asociere în participație nr. x/30.07.2014, temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă art. 1.247 alin. (1) C. civ.

Prin sentința nr. 462/PI/09.07.2021, Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă a redus onorariul expertului B. la suma de 5.000 RON și a obligat reclamanta și pârâta de rang 2 să achite diferența cu titlu de onorariu expert; a respins excepția inadmisibilității capetelor de cerere referitoare la răspunderea civilă delictuală, a respins acțiunea precizată și a obligat reclamantul la plata către A. S.R.L. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamantul a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 100/A/27.02.2023, Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă a respins apelul și a obligat apelantul la plata sumei de 1.000 RON către pârâta A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul a argumentat, în esență, că aprecierea instanței de apel, potrivit căreia reclamantul tinde să obțină o nouă hotărâre care să analizeze din nou aceeași stare de fapt și valabilitatea aceleiași convenții, pe motiv că anterior a existat un alt litigiu, respectiv dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, nu poate constitui un motiv de admitere a apelului. Acest lucru se datorează faptului că între cele două litigii nu există doar o diferență de părți, ci și de temeiuri juridice invocate, aspect reținut și prin decizia de casare nr. 8094/2017 pronunțată în recurs în primul ciclu procesual. Astfel, prin aducerea în discuție a dosarului nr. x/2015, instanța de apel nu s-a încadrat în limitele deciziei de casare, ci a adus în discuție aspecte tranșate definitiv în primul ciclu procesual, încălcând autoritatea de lucru judecat.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a evidențiat că instanța de apel a reținut că s-ar fi aprobat asocierea în participațiune, invocând adresa nr. x/21.07.2011; în acest context, a susținut că instanța de apel a încălcat art. 91 din Legea nr. 215/2001, în vigoare la momentul încheierii contractelor, și, totodată, că nu a ținut cont de prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, deoarece Consiliul Județean Timiș este singurul care are dreptul de decizie în privința dării în administrare, concesionării sau închirierii bunurilor proprietate publică a județului, iar aceste atribuții nu pot fi confundate cu cele ale președintelui consiliului, în sensul că permisiunea nu poate fi exprimată printr-un acord al președintelui, ci printr-o aprobare sub forma unei hotărâri a consiliului.

Potrivit recurentului, în speță, nu a existat o astfel de hotărâre a Consiliului Județean Timiș prin care să se fi aprobat asocierea în vederea folosinței terenului care aparține proprietății publice a județului; astfel, orice acord care s-ar fi exprimat în alte condiții decât cele prevăzute în dispozițiile legale menționate nu poate fi considerat ca fiind acordul de voință al Consiliului Județean.

În continuare, a arătat că, deși bunul adus ca aport la asociere de către Muzeul Satului Bănățean este un bun proprietate publică, totuși instanța de apel a considerat că la încheierea contractelor de asociere în participațiune nu era necesar să fie respectate prevederile legale care reglementează regimul juridic al bunurilor proprietate publică. În acest context, recurentul a susținut că instanța nu a luat în considerare normele de drept material care ocrotesc un interes public și a pronunțat o hotărâre fără a respecta dispozițiile C. civ. și ale altor acte normative care reglementează regimul juridic al bunurilor proprietate publică.

A subliniat că între pârâți s-au încheiat trei contracte de asociere în participațiune, având ca obiect desfășurarea în comun a unor activități în vederea obținerii de beneficii, în care bunul adus ca aport la asociere de către Muzeul Satului Bănățean este un bun proprietate publică ce aparține domeniului public al județului Timiș, supus dispozițiilor care reglementează regimul bunurilor proprietate publică.

Astfel, evocând definiția proprietății publice așa cum este reglementată în art. 858 C. civ. și art. 861 alin. (1) și (3) din Legea nr. 287/2009, republicată, recurentul a susținut că bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate și nici supuse oricăror raporturi juridice, acestea putând fi date în administrare sau în folosință și pot fi concesionate sau închiriate în condițiile prevăzute de lege. Prin urmare, întrucât modul de exercitare a dreptului de proprietate publică este stabilit prin lege, nu este posibilă încheierea unui contract de asociere în participațiune utilizând un bun din domeniul public, fiind posibilă doar concesionarea sau închirierea acestuia, prin licitație publică.

Evidențiind că instanțele de fond au apreciat în sensul că respectivul contract de asociere în participațiune în care se aduce un bun proprietate publică ca aport este distinct de contractele de concesionare sau închiriere și că dispozițiile legale menționate anterior și cele ale art. 15 din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile, recurentul a susținut că aceste concluzii sunt în contradicție cu prevederile legale menționate anterior, care reglementează regimul bunurilor proprietate publică, având în vedere că prin încheierea contractelor de asociere în participațiune s-a transferat dreptul de folosință asupra unui bun aflat în domeniul public.

În continuare, recurentul a făcut referire la contractele de asociere în participațiune nr. x/29.05.2009 și nr. y/25.07.2011, încheiate anterior contractului nr. x/2014, și la dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, precum și la art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, afirmând că aceste dispoziții nu au fost respectate, deoarece s-a transferat dreptul de folosință asupra unui teren care făcea parte din domeniul public în baza contractelor de asociere în loc să fie utilizat un contract de administrare, concesiune sau închiriere, așa acum prevede legea. Astfel, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 1.225, art. 1.229 și art. 861 alin. (1) C. civ., evidențiind că pentru protecția bunurilor proprietate publică transmiterea dreptului de folosință trebuie să se facă în modalitățile prevăzute de lege, respectiv prin încheierea unor contracte de administrare, concesiune sau închiriere, atribuite în urma unei licitații publice.

Totodată, recurentul a mai afirmat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 1.179, art. 1.236 alin. (2) și art. 237 C. civ., referitoare la nulitatea absolută a contractului ca urmare a unei cauze ilicite.

Sub acest aspect, a precizat că, prin încheierea contractului de asociere în participațiune, părțile au urmărit eludarea dispozițiilor imperative ale art. 14 din Legea nr. 213/1998 și ale art. 123 din Legea nr. 215/2001, iar o dovadă în acest sens este faptul că în realitate s-a încheiat un contract de închiriere sau concesiune disimulat sub forma unui contract de asociere în participațiune, aspect ce rezultă din clauzele contractului și plățile efectuate, cu referire la art. 6.1 din contractul de asociere în participațiune nr. x/2014.

Referitor la petitul vizând obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata despăgubirilor, recurentul a susținut că instanța a interpretat greșit art. 1.357 și urm. C. civ., precum și prevederile din Legea nr. 273/2006, care stabilesc modul de finanțare a instituțiilor publice subordonate autorităților publice locale.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel a reținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât nu s-a făcut dovada unor fapte ilicite și a existenței prejudiciului.

Or, potrivit recurentului, fapta ilicită a pârâților constă în încheierea nelegală a contractelor de asociere în participațiune, ceea ce a făcut posibilă compensarea sumei de 21.904 RON, reprezentând lucrări realizate de pârâta A. S.R.L. în folosul său și care nu au fost solicitate de Muzeul Satului Bănățean, plata sumei de 33.133 RON de către Muzeu, cu titlu de taxe pe clădiri și terenuri, ca urmare a nerecunoașterii construcțiilor de către societatea pârâtă, precum și la neîncasarea sumei de 507.823 RON, reprezentând venitul minim pe care l-ar fi obținut Județul Timiș, prin Muzeul Satului Bănățean prin închirierea sau concesionarea spațiului în conformitate cu prevederile legale.

Legat de existența unor pagube produse, recurentul a contestat aprecierea instanței de apel conform căreia doar pârâtul Muzeul Satului Bănățean ar fi avut dreptul să ceară despăgubiri de la cealaltă parte contractuală, societatea pârâtă, subliniind că a solicitat repararea prejudiciului suferit de Județul Timiș în temeiul răspunderii delictuale, iar nu celei contractuale.

Referitor la prejudiciile suferite, recurentul a susținut că, în conformitate cu modul de finanțare a instituțiilor publice aflate în subordinea autorităților publice, orice diminuare a veniturilor proprii afectează bugetul local, motiv pentru care este justificat interesul său în obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

La 19.06.2023, intimatul Muzeul Satului Bănățean Timișoara a depus o întâmpinare la dosar, prin care a menționat că își menține poziția exprimată anterior în fața instanțelor de fond și că nu se opune admiterii recursului, astfel că lăsă la aprecierea instanței soluționarea acestuia.

La 21.06.2023, intimata A. S.R.L. a depus o întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 12.07.2023, recurentul a răspuns la întâmpinări.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 14.12.2023, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul, stabilindu-se termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. vizează pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat, fundamentată pe faptul că instanța de apel a adus în discuție dosarul nr. x/2015 și aspecte tranșate definitiv în primul ciclu procesual prin decizia de casare; în argumentare, susține că aprecierea instanței de apel, potrivit căreia reclamantul tinde să obțină o nouă hotărâre care să analizeze din nou aceeași stare de fapt și valabilitatea aceleiași convenții, pe motiv că anterior a existat un alt litigiu, nu poate constitui un motiv de admitere a apelului.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că recurentul pornește de la o premisă eronată, considerând că unul din motivul admiterii apelului ar fi fost acela legat de existența litigiului purtat anterior între părți.

În realitate, instanța de apel a făcut referire la dosarul menționat mai sus pentru a evidenția existența litigiului anterior purtat doar între pârâtele din cauza de față, subliniind că se urmărește pronunțarea unei hotărâri care să analizeze din nou valabilitatea aceluiași contract și aceeași situație de fapt. Or, această referire a avut rolul de a sublinia contextul litigiului actual, fără a se invoca autoritatea de lucru judecat sau aborda aspecte deja soluționate definitiv.

Referitor la limitele deciziei de casare, instanța de rejudecare este ținută să respecte considerentele deciziei de casare, neputând depăși cadrul stabilit de instanța superioară. Cu toate acestea, menționarea unui dosar sau a unui context factual nu constituie, în sine, o depășire a acestor limite.

De aceea, critica recurentului nu poate fi primită.

În continuare, instanța supremă va analiza motivele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică vizează pretinsa încălcare de către instanța de apel a art. 91 din Legea nr. 215/2001, în vigoare la data încheierii contractului, care a reținut existența acordului asocierii în participațiune bazându-se pe adresa nr. x/21.07.2011 și, implicit, valabilitatea contractului de asociere în participațiune nr. x/30.07.2014; recurentul susține că, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, manifestarea acestui acord trebuia materializată prin adoptarea unei hotărâri de aprobare a Consiliului Județean Timiș și că orice altă formă de exprimare a voinței este, în opinia sa, insuficientă pentru a produce efecte.

Înalta Curte constată că întreaga argumentație a recurentului gravitează în jurul probatoriului și a modului în care acesta a fost valorificat de instanța de apel, îndeosebi cu privire la adresa nr. x/21.07.2011, document emis chiar de recurent; aceasta pentru a contesta concluzia instanței conform căreia acordul de asociere în participațiune a fost exprimat în mod valabil, recurentul susținând că de fapt ar fi trebuit materializat prin adoptarea unei hotărâri.

În acest context, recurentul se prevalează de o normă juridică inaplicabilă în cauză, respectiv art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care reglementează procedura de închiriere a bunurilor proprietate publică. Or, contractul de închiriere și contractul de asociere în participațiune au obiecte și naturi juridice distincte, motiv pentru care nu se poate reține o eventuală încălcare a normelor indicate sub aspectul lipsei unei hotărâri referitoare la darea în administrare a bunurilor proprietate publică și lipsa unui acord al asocierii în participațiune valabil.

De aceea, critica recurentului nu poate fi primită.

Prin cel de-al doilea set de critici, recurentul susține că instanța de apel a ignorat normele de drept material care ocrotesc un interes public, pronunțând o hotărâre cu nerespectarea normelor legale care reglementează regimul juridic al bunurilor proprietate publică; în acest sens, invocă art. 1.247 alin. (1), art. 858 și art. 861 alin. (1) și (3) C. civ. și argumentează că încheierea unui contract de asociere în participațiune utilizând un bun din domeniul public nu este posibilă, și, totodată, contestă aprecierea instanței de apel cu privire la neaplicarea art. 15 din Legea nr. 213/1998 în cazul unui astfel de contract, subliniind că transmiterea dreptului de folosință asupra unui bun proprietate publică ar fi trebuit realizată printr-un contract de administrare, concesiune sau închiriere, în conformitate cu art. 11 din Legea nr. 213/1998 și art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.

Prin cererea introductivă, reclamantul, actualul recurent, a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de asociere în participațiune nr. x/30.07.2014, invocând încălcarea legislației care ocrotește un interes general, cu referire la caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al dreptului de proprietate, și eludarea dispozițiilor referitoare la necesitatea organizării unei licitații publice.

În cauză, raporturile contractuale dintre pârâți au debutat în 2009, prin încheierea a două contracte de asociere în participațiune, nr. 522/29.05.2009 și nr. 863/25.07.2011, succedat de un al treilea contract, nr. x/30.07.2014, a cărui anulare se solicită. Prin acest contract din urmă, Muzeul Satului Bănățean a contribuit cu dreptul de folosință asupra unui teren, proprietate ce aparține domeniului public al Consiliului Județean Timiș, în schimbul unei cote de 30% din beneficiile obținute.

Înalta Curte notează că acest tip de contract nu implică transferul dreptului de proprietate asupra bunului public, ci doar al dreptului de folosință, păstrând astfel caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al proprietății publice.

Recurentul susține că transmiterea dreptului de folosință asupra unui bun proprietate publică ar fi trebuit realizată prin concesiune sau închiriere, conform art. 15 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia "concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitație publică". Totuși, textul de lege evocat se referă strict la contractele de concesiune și închiriere, fără a exclude alte forme de valorificare a dreptului de folosință, precum asocierea în participațiune.

Asocierea în participațiune este reglementată de C. civ., la art. 1.949-1.954 C. civ., și reprezintă o formă de contract prin care se poate exercita dreptul de folosință asupra bunurilor ce fac parte din domeniul public prin intermediul căruia se obțin beneficii din valorificarea dreptului de folosință. Ca urmare, această modalitate de colaborare nu contravine prevederilor legale invocate de recurent, deoarece nu se realizează un transfer de proprietate și nu se eludează procedura licitației publice, aplicabilă în cazul concesionării sau închirierii.

Din acest punct de vedere, prin decizia dată în apel, instanța de apel a interpretat corect dispozițiile legale incidente, iar critica recurentului, bazată pe o confuzie între diferitele modalități de valorificare a bunurilor proprietate publică, este neîntemeiată.

În continuare, recurentul invocă o pretinsă aplicare greșită a prevederilor art. 1.179, art. 1.236 alin. (2) și art. 237 C. civ., referitoarea la nulitatea absolută a contractului ca urmare a unei cauze ilicite, susținând că, prin încheierea contractului de asociere în participațiune, părțile ar fi urmărit eludarea dispozițiilor imperative ale art. 14 din Legea nr. 213/1998 și ale art. 123 din Legea nr. 215/2001, făcând referire la art. 6.1 din contract. Cu toate acestea, recurentul nu a dezvoltat argumente concrete care să susțină această afirmație, limitându-se la enunțarea unor dispoziții legale fără a arăta modul în care instanța de apel ar fi aplicat greșit prevederile legale evocate.

Așadar, lipsa unei argumentații detaliate face imposibilă exercitarea controlului de legalitate de către instanța supremă, care nu poate suplini lipsa motivelor prin formularea propriilor critici.

Ultimul set de critici formulate de recurent vizează interpretarea greșită a art. 1.357 și urm. C. civ., referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, precum și a prevederilor din Legea nr. 273/2006, care reglementează modul de finanțare a instituțiilor publice subordonate autorităților publice locale.

Aspectele invocate în dezvoltarea acestui motiv de recurs reproduc împrejurările de fapt invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, care au primit o dezlegare din partea instanțelor devolutive, recurentul dezvoltând un raționament paralel celui pe care s-a întemeiat soluția din apel.

Astfel, invocând încheierea nelegală a contractului de asociere în participațiune ca faptă ilicită, dublată de generarea unor prejudicii materiale, precum: compensarea unor lucrări în valoare de 21.904 RON executate de societatea pârâtă în folosul său și fără ca pârâtul Muzeul Satului Bănățean să le solicite, impozitarea Muzeului cu suma de 33.133 RON, ca urmare a nerecunoașterii unor construcții de către cealaltă parte contractantă și neîncasarea sumei de 507.823 RON, reprezentând venitul minim estimat în cazul în care spațiul în cauză ar fi fost închiriat sau concesionat, recurentul contestă concluzia instanței de apel, conform căreia doar Muzeul Satului Bănățean, în calitate de parte contractuală, ar avea dreptul de a formula pretenții împotriva celeilalte părți contractante.

În acest context factual, în care prejudiciile invocate ar afecta patrimoniul pârâtului Muzeul Satului Bănățean, parte contractuală în asocierea în participațiune și care nu a formulat pretenții împotriva celeilalte pârâte, precum și în lipsa unor dovezi cu privire la pagubele cauzate direct în patrimoniul recurentului, instanța de apel a respins cererea reclamantului de acordare de despăgubiri.

Afirmațiile prin care se contestă această dezlegare nu antamează încălcarea dispozițiilor art. 1.357 și urm. C. civ. și a celor din Legea nr. 273/2006, recurentul limitându-se la o negare a interpretări date de curtea de apel asupra cererii de despăgubiri, evidențiind că a solicitat atragerea răspunderii delictuale, nu contractuale, fără a fi însoțită de argumentația aplicată prin care să dovedească lipsa de validitate a raționamentului instanței de control judiciar devolutiv.

Prin urmare, nici această critică nu poate fi primită.

În concluzie, Înalta Curte va înlătura motivele de casare examinate și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge și, potrivit art. 453 C. proc. civ., va obliga recurentul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata A. S.R.L. în recurs, astfel cum acestea au fost dovedite în cauză în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Județul Timiș, prin Consiliul Județean Timiș împotriva deciziei civile nr. 100/A/27.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Muzeul Satului Bănățean Timișoara și A. S.R.L.

Obligă recurentul la plata către intimata A. S.R.L. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2024.