ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2312/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2312/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial și Maritim de pe lângă Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța la 15 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta arbitrală A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei arbitrale Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. la încheierea unui act adițional la contractul de închiriere nr. x din 17 decembrie 2004 prin punerea sa în acord cu caietul de sarcini, în sensul modificării termenului inițial de valabilitate a contractului din 30 iunie 2021 cu cel din 16 decembrie 2024.

Prin sentința arbitrală nr. 1 din 11 mai 2021, Curtea de Arbitraj Comercial și Maritim de pe lângă Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța a admis acțiunea arbitrală și a obligat-o pe pârâta arbitrală Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. să încheie cu reclamanta arbitrală A. S.R.L. un act adițional la contractul de închiriere prin punerea sa în acord cu caietul de sarcini, în sensul modificării termenului inițial de valabilitate a contractului cu cel din 16 decembrie 2024 și să plătească reclamantei cheltuielile de judecată în cuantum de 48.588,73 RON.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2021, reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a solicitat anularea sentinței arbitrale și, în urma rejudecării, respingerea acțiunii ca nefondată, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) raportat la art. 613 C. proc. civ.

Municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța au formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime S.A., care a fost admisă în principiu la termenul de la 27 octombrie 2021.

Prin sentința civilă nr. 4 din 3 noiembrie 2021, Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea în anulare și cererea de intervenție accesorie, a anulat sentința arbitrală și, în urma rejudecării, a respins acțiunea ca nefondată și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.R.L. a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 1755 din 27 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul declarat de A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 4 din 3 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut, în esență, caracterul nefondat al criticilor subsumate pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că a fost respectat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 din același cod. S-a constatat că autoarea acțiunii în anulare a invocat motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. inclusiv din perspectiva încălcării art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999, susținând că A. S.R.L. nu putea subcontracta, nici măcar retroactiv, un dezmembrământ al drepturilor sale izvorâte dintr-un contract de concesiune pe o perioadă mai lungă decât permitea concesiunea la momentul subcontractării inițiale.

Înalta Curte a mai reținut că nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deoarece considerentele expuse în motivarea soluției de anulare a sentinței arbitrale prin prisma art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999 au legătură cu cauza dedusă judecății.

Referitor la criticile subsumate pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă a constatat că instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare s-a rezumat la fundamentarea soluției sale pe o dispoziție legală inaplicabilă raportului juridic dedus judecății. Față de faptul că la data perfectării actului juridic dedus judecății erau aplicabile dispozițiile relevante cuprinse în Legea nr. 219/1998 și H.G. nr. 216/1998, împreună cu prevederile legale tranzitorii cuprinse în art. II alin. (5) și 10 din O.U.G. nr. 86/2007, complet ignorate de instanța învestită cu acțiunea în anulare hotărâre arbitrală, Înalta Curte a admis recursul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2021*.

La 12 aprilie 2023 au formulat cerere de intervenție accesorie în temeiul art. 70 și art. 71 alin. (1) lit. a) si lit. g) și alin. (3) din Legea nr. 367/2022, B. în numele și pentru: C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L., L. S.R.L., M. S.R.L., N. S.R.L., O. S.R.L., P. S.R.L., în nume personal împreună și cu Q. S.R.L., în interesul pârâtei A. S.R.L. Aceste societăți au menționat că dețin calitatea de chiriași ai pârâtei A. S.R.L. pentru locațiile din Portul Tomis, locații deținute de pârâtă în baza contractului de închiriere nr. x din 17 decembrie 2004.

Cererea de intervenție accesorie a fost încuviințată în principiu la termenul de la 14 iunie 2023.

Prin sentința civilă nr. 1 din 12 iulie 2023, Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de reclamanta Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime S.A., a respins cererea de intervenție accesorie în interes alăturat reclamantei, formulată de intervenienții Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, a admis cererea de intervenție accesorie în interes alăturat pârâtei A. S.R.L., formulată de intervenientele C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L., L. S.R.L., M. S.R.L., N. S.R.L., O. S.R.L., P. S.R.L., personal și prin reprezentant B., conform Legii nr. 367/2022, precum și de intervenienta Q. S.R.L. și a obligat reclamanta la plata către pârâta A. S.R.L. a sumei de 5.950 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, precum și la plata sumei de 5.950 RON către intervenienții accesorii în interesul pârâtei, reprezentând onorariu avocațial redus.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs recurenta-reclamantă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime ("CNAPM") S.A. și recurenții-intervenienți Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac arată că instanța învestită cu soluționare acțiunii în anulare a încălcat prevederile art. 501 C. proc. civ. în sensul că nu a ținut cont de statuările din decizia instanței supreme nr. 1755/2022 referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor tranzitorii edictate de art. II alin. (5) și 10 din O.U.G. nr. 86/2007. Potrivit acestor texte de lege, durata închirierii nu putea depăși perioada pentru care administrația a primit în concesiune respectivul teren, conform art. II alin. (5) coroborat cu art. 27

6

din O.U.G. nr. 86/2007. În opinia autoarei căii de atac, curtea de apel ar fi trebuit să constate că hotărârea arbitrală a încalcat ordinea publică, bunele moravuri și dispozițiile imperative ale legii, conform art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține că nu au fost respctate dispozițiile art. 969 C. civ. din 1864, art. 1270 coroborat cu art. 17 C. civ. și art. II alin. (5) și 10 din O.U.G. nr. 86/2007, precum și principiul de drept "nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși". Precizează că durata concesiunii reclamantei asupra Portului Tomis expira la 30 iunie 2021, conform contractului de concesiune nr. x/2001 încheiat cu Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, cu posibilitate de prelungire până în 2024 (conform caietului de sarcini - 20 de ani de la încheierea contractului în 2004), sub condiția prelungirii concesiunii CNAPM S.A. și că durata acestei concesiuni nu a fost prelungită, ci s-a încheiat un nou contract de concesiune cu nr. x din 31 octombrie 2008. În această situație, contractul încheiat cu pârâta nu mai putea fi prelungit.

Aceeași parte arată că, în mod greșit, curtea de apel a considerat că durata contractului poate continua până la termenul de 20 de ani prevăzut în caietul de sarcini, conform art. 44 alin. (1) și (2) din contract, fără ca aceasta să însemne o modificare, respectiv o prelungire în temeiul art. 3 alin. (2) din contract.

Recurenta-reclamantă invocă și intepretarea și aplicarea greșită dispozițiilor art. 969 C. civ. din 1864, art. II alin. (5) din O.U.G. nr. 86/2007 coroborat cu art. 27

6

din O.G. nr. 22/1999 (forma aplicabilă la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 86/2007) și încălcarea principiului "nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși". Contrar celor reținute de curtea de apel, afirmă că prevederile art. 969 sunt imperative deoarece stabilesc forța obligatorie a contractelor și că prin hotărârea arbitrală a fost modificat în mod nepermis termenul contractual. Susține că este eronată și statuarea instanței în sensul că prevederile art. 1270 și ale art. 17 C. civ. nu erau aplicabile în cauză.

Autoarea căii de atac consideră că au fost interpretate și greșit aplicate prevederile art. 106 lit. a) și b) și art. 109 din Legea nr. 100/2016. Aceeași parte apreciază că se aplică normele în vigoare de la momentul acordării prelungirii și nu cele de la data încheierii actului, iar contractul are ca obiect o concesiune de servicii întrucât este vorba de punerea la dispoziția chiriașului a întregului Port Tomis, în vederea exploatării, terenul având doar o utilizare conexă. Susține că Legea nr. 100/2016 prevalează față de O.G. nr. 22/1999 și față de Legea nr. 219/1998 și că durata contractului nu putea fi prelungită decât în urma unei noi proceduri de atribuire.

Recurenta-reclamantă a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat recurenții-intervenienți Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța au solicitat admiterea căii de atac formulate și casarea sentinței atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autorii căii de atac susțin că pretențiile pârâtei A. S.R.L. în sensul prelungirii termenului contractual până la 16 decembrie 2024 sunt neîntemeiate deoarece bunurile prevăzute la art. 35 lit. d) din O.G. nr. 22/1999 pot fi închiriate doar pe bază de licitație deschisă. Arată că în mod greșit curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 969 C. civ. din 1864 sunt norme supletive, care reglementează raporturi de drept privat, fără a ține seama de caracterul inalienabil al bunurilor din domeniul public, obiect al contractului de închiriere, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 213/1998. Aceeași parte apreciază că această inalienabilitate, coroborată cu principiul potrivit căruia "nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși", interzice ca durata contractului de închiriere să depășească durata de concesiune.

Recurenții-intervenienți au indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului recurenților-intervenienți și casarea sentinței atacate.

Prin întâmpinarea formulată, intimatele-interveniente au invocat excepția nulității recursurilor, iar în subsidiar au solicitat respingerea acestora.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenții-intervenienți Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, instanța supremă notează că motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Deși indică dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-intervenienți nu formulează critici propriu-zise de nelegalitate împotriva considerentelor hotărârii atacate. Autorii căii de atac invocă în mod formal dispozițiile O.G. nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, precum și desfășurarea activităților de transport naval în porturi și pe căi navigabile, însă nu arată în concret de ce curtea de apel a încălcat sau a aplicat eronat normele de drept material sau care sunt aceste norme.

Susținerile din memoriul de recurs relevă, în esență, aspectele de fapt legate de durata contractului de închiriere și a celui de concesiune, și încearcă să acrediteze teza caracterului imperativ al art. 969 C. civ. din 1864, pornind de la inalienalibilitatea bunurilor din domeniul public. Instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a reținut, pe de o parte, inaplicabilitatea în cauză a anumitor texte de lege, care nu erau în vigoare la momentul încheierii contractului de închiriere nr. x din 17 decembrie 2004, iar pe de altă parte a constatat că raporturile dintre părți sunt raporturi contractuale de drept privat, guvernate de convenția încheiată între ele, care se interpretează potrivit art. 969 C. civ. din 1864. Or, ceea ce contestă autorii căii de atac în realitate este modul în care curtea de apel a interpretat prevederile contractuale, ținând cont chiar de voința părților.

Instanța supremă a statuat, în jurisprudența sa, că, în conformitate cu dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare când aceasta încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii, subliniind că ipoteza reglementată de acest text de lege nu permite examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, întrucât competența arbitrajului exclude, pentru litigiul ce face obiectul convenției arbitrale, competența instanțelor judecătorești. Acțiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, controlul efectuat de instanțele judecătorești fiind unul de legalitate, nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurenții-intervenienți nu și-au respectat obligația impusă de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod, în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

Referitor la excepția nulității recursului formulat de recurenta-reclamantă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A., invocată de intimatele-interveniente prin întâmpinare, instanța supremă o va respinge întrucât din memoriul de recurs se desprind critici de nelegalitate care pot fi analizate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A., Înalta Curte va înlătura criticile prin care autoarea căii de atac invocă încălcarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. întrucât curtea de apel a respectat indicațiile de casare adresate prin decizia nr. 1755 din 27 septembrie 2022 în ceea ce privește analiza tuturor temeiurilor de drept indicate în acțiunea în anulare, "urmând a stabili dacă acestea erau aplicabile raportului juridic dedus judecății."

Contrar opiniei părții, în sensul că acțiunea în anulare ar fi trebuit admisă pe motivul încălcării normelor edictate de art. II alin. (5) și 10 din O.U.G. nr. 86/2007 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, precum și desfășurarea activităților de transport naval în porturi și pe căi navigabile, instanța supremă observă că în considerentele deciziei de casare, pe care o invocă recurenta-reclamantă, nu s-a reținut că aceste temeiuri de drept sunt incidente, ci s-a pus în vedere curții de apel să verifice tocmai acest aspect. Consecutiv, cu ocazia noii judecăți, instanța a concluzionat că dispozițiile art. 1270 coroborat cu art. 17 C. civ. nu sunt aplicabile în cauză deoarece contractul a fost încheiat sub imperiul C. civ. din 1864, că prevederile art. 106 și art. 109 din Legea nr. 100/2016 nu erau în vigoare la data încheierii contractului, că forma art. 35 din O.G. nr. 22/1999 indicată de parte a intrat în vigoare abia în anul 2017, conform modificărilor aduse prin Legea nr. 235/2017 și că prevederile art. II alin. (5) și 10 din O.U.G. nr. 86/2007 sunt străine de obiectul cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când au fost încălcate sau greșit aplicate normele de drept material.

Înalta Curte va înlătura și criticile subsumate de recurenta-reclamantă acestui motiv de casare întrucât în mod corect a constatat curtea de apel că art. 1270 coroborat cu art. 17 C. civ. nu sunt incidente în cauză, raportat la data încheierii contractului (17 decembrie 2004). Noul C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, urmând a se aplica actelor și faptelor juridice săvârșite după intrarea sa în vigoare, astfel cum prevede art. 6 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 15 alin. (2) din Constituție.

Pentru identitate de rațiune vor fi înlăturate criticile privind nerespectarea art. 106 și art. 109 din Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări și concesiunile de servicii, în vigoare de la 26 mai 2016, precum și cele privind prevalența acestei legi, ca lege specială, întrucât potrivit art. 116 din Capitolul VII – Dispoziții tranzitorii și finale, "se aplică procedurilor de atribuire a concesiunilor de lucrări sau a concesiunilor de servicii inițiate după data intrării în vigoare a acesteia." și "contractelor de concesiune încheiate după data intrării în vigoare a acesteia."

Instanța supremă nu va avea în vedere nici criticile referitoare la greșita aplicare a art. 31 coroborat cu art. 35 și II pct. 10 din O.G. nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, precum și desfășurarea activităților de transport naval în porturi și pe căi navigabile deoarece norma indicată de recurenta-reclamantă nu este cea în vigoare la data încheierii contractului, ci a dobândit această formă în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 235/2017.

De asemenea, vor fi înlăturate criticile prin care se susține că art. 969 C. civ. din 1864 este o normă imperativă care a fost încălcată de tribunalul arbitral și că acțiunea în anulare ar fi trebuit admisă în temeiul dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Conform art. 969 C. civ. din 1864, "conventiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante." Acest text de lege reglementează forța obligatorie a convențiilor între părțile care le-au încheiat, iar curtea de apel a validat voința părților pentru că a ținut cont de prevederile contractului pe care le-a interpretat coroborat atunci când a analizat acțiunea în anulare. Rolul său era de a stabili dacă au fost sau nu respectate dispozițiile imperative ale legii, iar instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a considerat că sentința arbitrală nu contravine dispozițiilor legale care impun o anumită conduită subiectelor de drept.

Vor fi înlăturate și criticile privind încălcarea principiului "nimeni nu poate transmite mai mult decât are" întrucât, cu ocazia stabilirii situației de fapt, curtea de apel a constatat că la 31 octombrie 2008 s-a încheiat un nou contract de concesiune între reclamantă și Ministerul Transporturilor, pe o durată de 49 de ani, care expiră la 31 octombrie 2057 și a apreciat, în mod corect, că, ulterior acestui moment, a devenit posibilă materializarea voinței părților privind acordarea dreptului de folosință pe o perioadă de 20 de ani de la data încheierii contractului de închiriere.

Referitor la nerespectarea dispozițiilor art. II alin. (5) O.U.G. nr. 86/2007, se constată că acestea se aplică "pentru terenurile aparținând domeniului public, care, la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, sunt utilizate de către operatorii economici pe baza unor contracte care nu sunt de închiriere sau de subconcesiune a terenurilor aparținând domeniului public și unde suprastructura aparține respectivilor operatori economici" și se referă încheierea unor contracte de închiriere/subconcesiune pentru terenurile respective între administrațiile portuare și respectivii operatori economici, cu respectarea condițiilor minime prevăzute de art. 27

6

din O.G. nr. 22/1999, republicată, cu modificările și completările aduse prin O.U.G. nr. 86/2007.

Astfel cum corect a reținut curtea de apel, prin acțiunea arbitrală, intimata A. S.R.L. a solicitat armonizarea, din punct de vedere al duratei, a contractului de închiriere cu caietul de sarcini, în temeiul dispozițiilor art. 1075 și art. 969 C. civ. din 1864, în interpretarea art. 44 din contract. Reclamanta arbitrală nu a solicitat nici prelungirea duratei contractului de închiriere dincolo de termenul stabilit de părți și nici încheierea unui nou contract, astfel încât să devină aplicabile alte temeiuri de drept decât cele indicate în cererea de arbitraj.

Pe de altă parte, referitor la temeiurile de drept indicate în acțiunea în anulare, Înalta Curte reiterează că prin decizia pronunțată în soluționarea recursului din primul ciclu procesual, s-a pus în vedere curții de apel să verifice incidența art. II alin. (5) O.U.G. nr. 86/2007, iar nu să aplice acest text de lege. Or, instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a constatat că respectivele prevederi nu au legătură cu obiectul cauzei.

Recursul împotriva unei sentințe pronunțate în soluționarea unei acțiuni în anulare cunoaște un dublu filtru: pe de o parte, este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia, prin prisma motivelor limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot analiza aspecte de netemeinicie, care aduc în discuție situația de fapt, și, pe de altă parte, urmărește modul în care curtea de apel a soluționat acțiunea în anulare în raport de criticile de nelegalitate ale reclamantei formulate în limitele motivelor de anulare reglementate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

În esență, recurenta-reclamantă, sub aparența unei pretinse încălcări a nomelor imperative, critică modul în care au fost interpretate dispozițiile art. 44 din contractul de închiriere, din perspectiva principiului forței obligatorii edictat de art. 969 C. civ. din 1864. Procedând în acest fel, curtea de apel a dat deplină eficiență acestui principiu și a pus în aplicare contractul, care constituie "legea" părților. Stabilirea conținutului acestei voințe comune este rezultatul unui demers de apreciere și coroborare a probelor din dosar, care nu poate fi supus cenzurii instanței de recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ., va admite excepția invocată și va anula recursul declarat de recurenții-intervenienți Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, iar în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. împotriva sentinței civile nr. 1 din 12 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți .

Față de soluția de anulare a recursului declarat de recurenții-intervenienți Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, respectiv de respingere a recursului declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. și recurenții-intervenienți Municipiul Constanța Prin Primar și Primarul Municipiului Constanța la plata în solidar către intimata-pârâtă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.900 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, formulată de intimatele-interveniente. Instanța supremă reține că, în aplicarea art. 494 raportat la art. 452 C. proc. civ., pentru a se acorda cheltuielile de judecată, partea care le solicită trebuie să facă dovada existenței acestora. Față de faptul că partea a depus la dosar un extras de cont aferent lunii iulie 2024, conform înscrisului aflat la filele x, fără a avea indicat numărul dosarului în legătură cu care a fost acordată asistența juridică și fără a fi însoțit de facturi fiscale, instanța supremă constată că nu a fost făcută dovada cheltuielilor de judecată.

Cu privire la cheltuielile de judecată, instanța supremă apreciază că onorariul solicitat este proporțional cu munca depusă de avocatul intimatei-pârâte, că este justificat raportat la complexitatea cauzei și că nu se impune diminuarea acestuia, astfel că va respinge cererea de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului formulat de recurenții-intervenienți, invocată de intimatele-interveniente prin întâmpinare.

Anulează recursul formulat de recurenții-intervenienți MUNICIPIUL CONSTANȚA PRIN PRIMAR și PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANȚA împotriva sentinței civile nr. 1 din 12 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Respinge excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A., invocată de intimatele-interveniente prin întâmpinare.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A. împotriva sentinței civile nr. 1 din 12 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Obligă recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A. și recurenții-intervenienți MUNICIPIUL CONSTANȚA PRIN PRIMAR și PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANȚA la plata în solidar către intimata-pârâtă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.900 RON.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatele-interveniente L. S.R.L., P. S.R.L., D. S.R.L., B., G., K. S.R.L., O. S.R.L., F. S.R.L., J. S.R.L., N. S.R.L., C. S.R.L., E., I. S.R.L., M. S.R.L. și Q. S.R.L.

Respinge cererea de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 decembrie 2024.