ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 229/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 229/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin încheierea din 20 mai 2021, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2021, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă, ca nefondată, și a fost încuviințat probatoriul.

Prin sentința arbitrală nr. 8 din 7 februarie 2023, pronunțată în dosarul arbitral nr. x/2021 de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României s-a admis în parte acțiunea, s-a constatat existența lucrărilor suplimentare efectuate de către reclamanta A. S.R.L. în vederea realizării obiectului contractului - necesare ca urmare a existenței unor erori semnificative în specificațiile furnizate de către pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A. Constanța, sub aspectul existenței unei deschideri suplimentare între punțile 5 și 6 și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.714.913,58 RON, reprezentând cost al activităților suplimentare realizate de către reclamantă și la plata sumei de 59.959,33 RON, reprezentând parte din cheltuielile de arbitrare.

Petenta COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A. Constanța a formulat acțiune în anulare împotriva încheierii pronunțate la data de 20 mai 2021 și a sentinței arbitrale nr. 8 din 7 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata A. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 71 din 27 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, a fost respinsă acțiunea în anulare formulată de petenta COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A. Constanța, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A. Constanța a declarat recurs.

În susținerea cererii de recurs, recurenta arată că prima instanță a stabilit în mod greșit că art. 2 alin. (2) și art. 57 din Legea nr. 101/2016 recunosc calitatea procesuală activă oricăruia din membrii asocierii.

Potrivit recurentei, faptul că intimata a depus la dosarul de arbitraj o împuternicire din partea B.. pentru susținerea acțiunii arbitrale în numele asocierii nu este de natură să complinească obligația părților asocierii de a modifica acordul de asociere prin act adițional.

Mai mult decât atât, recurenta susține că o atare "împuternicire" trebuia să existe la momentul introducerii acțiuni arbitrale și nu ulterior, în lipsa unui mandat expres acordat neputându-se pune problema unei ratificări ori a unei însușiri de către celălalt membru al asocierii.

Recurenta evocă prevederile art. 2 alin. (2) și art. 57 din Legea nr. 101/2016, apreciind că, odată stabilită convențional de către părți și aleasă calea arbitrajului - se derogă și se procedează atât la o modificare a competenței materiale de soluționare în favoarea instanței arbitrale, cât și a regulilor procedurale, în sensul neaplicării acestor dispoziții legale.

În acest sens, recurenta susține că dispozițiile Legii nr. 101/2016 conțin prevederi de procedură speciale, derogatorii, ce se completează cu prevederile Legii nr. 554/2004 și ale C. proc. civ., în măsura în care prevederile acestora din urmă nu sunt contrare.

Pe de altă parte, astfel cum arată recurenta, art. 52 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României dispune că acestea se completează cu prevederile C. proc. civ., așadar nu cu regulile speciale din Legea nr. 101/2016, cum greșit a reținut prima instanță.

Legea nr. 101/2016 conține prevederi ce instituie o procedură specială de judecată, inaplicabile în prezenta speță, supusă soluționării printr-o hotărâre arbitrală.

Un alt argument în susținerea recursului îl constituie și prevederile art. 550 alin. (3) C. proc. civ.. potrivit cu care, în caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care se referă.

Ca atare, apreciază că sunt aplicabile doar regulile de procedură instituite de Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și C. proc. civ., sens în care recurenta invocă prevederile art. 14 din contratul de asociere, art. 56 alin. (2) C. proc. civ. susținând că, raportat la dispozițiile legale incidente, față de contractul încheiat, asocierea fără personalitate juridică A. S.R.L – B. S.R.L. a fost constituită potrivit legii. Recurenta subliniază că cererea de arbitraj a fost promovată de către A.., în calitate de "reclamantă" și în nume propriu, iar acordul de asociere nu conferă A.. dreptul expres de a formula acțiuni arbitrale în numele Asocierii.

Ca atare, recurenta opinează că demersul judiciar trebuia promovat, fie de către Asocierea A. S.R.L. – B. S.R.L., prin lider sau, alternativ de către liderul asocierii, în numele și pentru Asociere.

În consecință, potrivit recurentei, demersul judiciar promovat de către un membru al Asocierii în nume propriu este unul promovat de către o persoană lipsită de calitate procesual activă.

În sprijinul acestei critici, recurenta face trimitere și la dispozițiile contractului sectorial de prestări servicii nr. x/14.01.2020.

În raport de aceste argumente, recurenta solicită instanței de recurs să constate că, prin hotărârea recurată, prima instanță a respins în mod nelegal acțiunea în anulare privind încheierea din data de 20 mai 2021 a Tribunalului arbitral, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 32, art. 36, art. 40 și art. 56 C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 2 alin. (2) și art. 57 din Legea nr. 101/2016.

În acest sens, recurenta reia argumentele expuse anterior, respectiv că din examinarea contractului sectorial de prestări servicii nr. x/14.01.2020 reiese că acesta a fost încheiat de către Companie cu Asocierea A. S.R.L – B. S.R.L., că cererea de arbitraj a fost promovată de către A.., în nume propriu, că a invocat în litigiul arbitral excepția lipsei calității procesuale active a A.., aceasta fiind respinsă în mod nelegal prin încheierea din data de 20 mai 2021, că la caseta 13 pct. (c) din contract se menționează că orice litigiu din sau în legătură cu contractul de dezeșuare și ranfluare a navei C. și scoaterea și neutralizarea încărcăturii din interiorul navei (cu excepția procedurilor speciale) va fi soluționat de Curtea de Arbitraj Comercial International București, iar la art. 4.2.4 se menționează că dacă părțile nu pot ajunge la un acord cu privire la costurile suplimentare, acestea pot sesiza aceeași instanță de arbitraj pentru stabilirea eventualelor costuri suplimentare, aspect ce nu echivalează cu faptul că se acordă legitimitate procesuală doar unuia din membrii asocierii.

Recurenta reia, de asemenea, argumentele referitoare la inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 2 alin. (2) și art. 57 din Legea nr. 101/2016.

Sub un alt aspect, în susținerea aceluiași motiv de casare, recurenta arată că instanța i-a încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, arătând că acele considerente ale instanței privind caracterul de norme dispozitive a prevederilor legale invocate în acțiunea în anulare nu au fost evocate de intimată prin întâmpinare, dimpotrivă, intimata a considerat că acestea sunt norme imperative, nu au fost evocate de către instanță, în condițiile permise de lege, pe calea unei excepții și/sau cu punerea lor în dezbaterea contradictorie a părților; au fost evocate pentru prima dată de către prima instanță prin motivarea hotărârii recurate.

Recurenta susține că, procedând astfel, instanța a pus părțile în situația de a nu cunoaște riscul constatării (greșite în opinia sa) caracterului de norme dispozitive a articolelor 1.233, 1.266, 1.267, 1.270, 1.272, 1.350, 1.351,1.480, 1.481, 1.664 C. civ. și a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Astfel, recurenta arată că a fost în imposibilitatea de a invoca apărările în fața primei instanțe, pe care le consideră relevante în combaterea acestor considerații greșite privind pretinsul caracter dispozitiv al normelor, apărări de natura celor ce sunt arătate prin prezentul memoriu de recurs.

Potrivit recurentei, consecința directă a invocării de către prima instanță a caracterului de norme dispozitive a fost tocmai aceea de respingere a motivelor de anulare evocate pe larg în acțiunea în anulare, fără ca acestea să mai fie analizate.

În dezacord cu instanța, care a reținut că prevederile art. 608 lit. h) C. proc. civ.. nu permit instanței învestite cu o acțiune în anulare să facă o analiză proprie a clauzelor contractuale, ci doar să verifice dacă anumite norme imperative au fost încălcate de instanța arbitrală, recurenta consideră că instanța avea obligația să analizeze, prin raportare la motivele cu care a fost învestită, dacă dispozițiile legale imperative evocate prin acțiunea în anulare au fost sau nu corect analizate și aplicate de instanța arbitrală.

Cum instanța s-a pronunțat asupra aspectelor privind caracterul de norme dispozitive direct în cuprinsul hotărârii recurate, fără o dezbatere contradictorie, recurenta susține că i s-a produs o vătămare a dreptului la apărare (constând in imposibilitatea obiectivă a formulării apărărilor), vătămare ce nu poate fi remediată decât prin trimiterea cauzei spre rejudecare în condiții de dezbatere contradictorie în ceea ce privește caracterul imperativ al normelor și principiilor invocate în acțiunea în anulare.

Ca atare, recurenta susține că instanța a încălcat dispozițiile art. 245-246, coroborate cu prevederile art. 22 alin. (2), precum și art. 6 din C. proc. civ., respectiv i-a încălcat dreptul la un proces echitabil.

O altă critică vizează faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 6, 7, 20 și 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța stabilind că normele invocate la punctul III din acțiunea în anulare au caracter dispozitiv, respectiv fără să observe aspectul esențial că pentru instanță toate aceste norme au caracter imperativ.

Recurenta consideră că în mod eronat prima instanță a stabilit că articolele 1.233, 1.266, 1.267, 1.270, 1.272, 1.350, 1.351, 1.480, 1.481, 1.664 C. civ. și principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans au caracter de norme dispozitive, recurenta considerând că toate prevederile C. civ. indicate au caracter de norme imperative ce au fost încălcate de instanța arbitrală.

Astfel, în dezacord cu considerentele instanței, potrivit cărora prevederile art. 608 lit. h) Cod procedură civilă nu permit instanței învestite cu o acțiune în anulare să facă o analiză proprie a clauzelor contractuale, ci doar să verifice dacă anumite norme imperative au fost încălcate de instanța arbitrată, recurenta consideră că instanța avea obligația să analizeze, prin raportare la motivele cu care a fost învestită, subsumate celor prevăzute de art. 608 Cod procedură civilă, dacă dispozițiile legale imperative evocate prin acțiunea în anulare au fost sau nu corect analizate și aplicate de instanța arbitrală.

Potrivit recurentei, interpretarea greșită a normelor civile invocate ca fiind dispozitive de către instanța de fond poate fi rezonabil asociată unei denegări de dreptate, încălcării dreptului la un proces echitabil la nivelul căii de atac a acțiunii în anulare.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că respingerea tuturor argumentelor acțiunii în anulare pe motiv că acestea privesc fondul cauzei sau numai norme dispozitive, nu reprezintă în fapt o motivare, ci o veritabilă sustragere a instanței de la obligația ce-i incumba, de a analiza cererea prin raportare la toate textele legale incidente, mai ales că acestea priveau instituții de drept diferite.

În consecință, recurenta arată că instanța nu poate refuza soluționarea cauzei, invocând lipsa textului legal, în baza căruia poate judeca, ceea ce reprezintă în fapt o denegare de dreptate și că ar fi trebuit să soluționeze pricina în baza normelor legale invocate (cu caracter imperativ) și a principiilor de drept.

În măsura în care instanța de recurs va constata că normele invocate la punctul III din acțiunea în anulare au caracter imperativ, solicită să se constate că hotărârea recurată este în fapt nemotivată, iar în consecință să fie admis recursul și să se dispună casarea sentinței civile recurate, iar în temeiul art. 497 Cod procedură civilă să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecarea acțiunii în anulare.

Din perspectiva incidenței motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică soluția instanței de respingere a acțiunii în anulare, ca fiind dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor materiale incidente.

Apreciază recurenta că, pronunțându-se în sensul caracterului dispozitiv al normelor invocate în susținerea motivelor acțiunii în anulare - încălcarea unor dispoziții imperative ale legii - instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului și a încălcat/aplicat greșit normele de drept material prezentate de în susținerea acțiunii, norme ce au un caracter imperativ.

Recurenta apreciază că dispozițiile art. 1.270, art. 1.272 alin. (1), art. 1.266 C. civ. au caracter imperativ.

În acest sens, recurenta arată că, în doctrină, cu referire la caracterul de normă imperativă a art. 1.270 C. civ., s-a opinat că, în enunțarea principiului forței obligatorii a contractului, art. 1.270 noul C. civ. reia în alin. (1) formularea din art. 969 din vechiul C. civ. și asimilează, expressis verbis, forța contractului, forței legii, principiul forței obligatorii a contractului fiind consacrat printr-o normă juridică imperativă.

Și cu privire la dispozițiile art. 1.266 C. civ., recurenta apreciază că acestea au caracter imperativ și nu dispozitiv, întrucât constituie reguli de la care nu se poate deroga, în determinarea înțelesului clauzelor stabilite de părți ce constituie aspect fundamental în stabilirea modului lor de aplicare, cu consecințe directe asupra drepturilor și obligațiilor contractuale asumate de părțile semnatare.

În opinia recurentei, faptul că legiuitorul a reglementat prin dispozițiile art. 1.267 și urm. C. civ. și alte reguli de interpretare, nu le conferă normelor de la 1.266-1.269 C. civ. un caracter dispozitiv, chiar dacă regulile sunt complementare și pot fi aplicate simultan, ci își păstrează caracterul imperativ, întrucât acestea reglementează un cadru de la care nu se poate deroga, respectiv nu pot fi aplicate ale modalități de interpretarea a contractului și a clauzelor decât cele prevăzute de lege. În acest sens, recurenta face trimitere la jurisprudență.

De asemenea, recurenta arată că și prevederile art. 1.272 alin. (1) C. civ. sunt imperative, consecință directă și firească a principiului forței obligatorii a contractului, legiuitorul impunând părților nu doar executarea strictă a obligațiilor asumate expres contractual, cât și a celor stabilite de practici, uzanțe ori de echitate, raportat la natura contractului.

Recurenta precizează că dispozițiile legale enunțate mai sus au fost invocate în cadrul acțiunii în anulare, prin raportare la prevederile contractuale, iar instanța, în soluționarea acțiunii în anulare, avea obligația de a analiza contractul din perspectiva acestor dispoziții legale imperative.

În aceeași ordine de idei, recurenta arată că și art. 1.267, art. 1.480, art. 1.481 C. civ., ce au fost încălcate de către instanța arbirală, aspecte invocate în susținerea acțiunii în anulare, au caracter imperativ.

Întrucât prevederile art. 1.267 C. civ., care reglementează interpretarea sistematică a contractului, sunt singurele reguli prevăzute de lege care pot fi urmate în interpretare, judecătorul neputând recurge sau crea alte reguli decât cele prescrise de lege, recurenta apreciază că și acestea au caracter imperativ.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 1.480 alin. (2) C. civ., care consacră diligența cerută în executarea obligațiilor de către profesioniști sub aspectul modului de apreciere și art. 1.481 C. civ., care clasifică obligațiile ca fiind de mijloace și de rezultat - în funcție de care judecătorul fondului trebuia să stabilească că recurenta avea o obligație de rezultat și nu de diligență – sunt, de asemenea, imperative pentru magistratul care trebuie să interpreteze sistematic contractul, sub aspectul faptului că tribunalul arbitral a apreciat greșit că mențiunea din contract "așa cum este acolo unde este" este o obligație de diligență și nu de rezultat și care a stabilit, de asemenea, dacă a fost sau nu îndeplinită diligența cerută în executarea obligațiilor.

În contextul efectuării de către judecător a operațiunii de interpretare a contractului în sensul determinării voinței părților, dispozițiile art. 1.480 alin. (2) și art. 1.481 C. civ. se configurează, în opinia recurentei, ca veritabile norme imperative pentru tribunalul arbitral, întrucât acesta este ținut strict de limitele stabilite prin normele antemenționate, neputând deroga de la acestea sau de a suplini judecata cu alte norme sau criterii.

Recurenta solicită a se observa că dispozițiile art. 1.267, art. 1.480 alin. (2) și art. 1.481 C. civ. au fost invocate în cadrul motivului prevăzut la punctul III (lit. A) din acțiunea în anulare, în context și prin raportare la împrejurarea că nu erau întrunite condițiile contractuale pentru ca tribunalul arbitral să stabilească eventuale costuri suplimentare, raportat la dispozițiile art. 5.4, 5.5, 12.4 și 12.6 din contract, partea a II-a.

Astfel, recurenta arată că instanța avea obligația de a analiza contractul din perspectiva acestor prevederi legale imperative, însă prin stabilirea faptului că dispozițiile art. 1.267, art. 1.480 alin. (2) și art. 1.481 C. civ. sunt dispozitive, instanța, în mod greșit s-a derobat de la efectuarea unei astfel de analize, încălcând și aplicând greșit normele de drept material prezentate în susținerea acțiunii în anulare.

Cu privire la principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans și a dispozițiilor art. 1.350 C. civ., privitoare la răspunderea contractuală, prin raportare la art. 1.351 C. civ., recurenta consideră că și acestea au fost apreciate în mod eronat de către instanță ca având caracter dispozitiv.

Principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans (în ipoteza unei obligații contractuale) își are fundamentul legal în dispozițiile art. 1.170 C. civ., fiind un principiu de drept aplicabil în vederea respectării ordinii publice și bunelor moravuri.

În acest sens, recurenta arată că principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate care sintetizează experiența socială și asigură echilibrul dintre respectarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor. Principiile generale ale dreptului sunt prescripțiile generatoare care stabilesc arhitectura dreptului și aplicarea sa, asigurând unitatea, omogenitatea, coerența și capacitatea de dezvoltare a unor relații asociative.

Un principiu de drept este rezultatul experienței sociale, iar utilitatea practică a cunoașterii principiilor generale constă în aceea că ele trasează liniile directoare pentru întregul sistem juridic și exercită o acțiune constructivă, orientând activitatea legiuitorului. Pe de altă parte, principiile generale au un important rol în administrarea justiției, deoarece cei abilitați cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască nu numai norma juridică, ci și spiritul său, iar principiile dreptului determină tocmai spiritul legilor.

În altă ordine de idei, recurenta arată că, în situații determinate, principiile de drept țin loc de normă de reglementare, în consecință, instanța nu putea refuza soluționarea cauzei, invocând lipsa textului legal, în baza căruia putea judeca, ceea ce reprezintă în fapt o denegare de dreptate, ci ar fi trebuit să soluționeze pricina în baza principiilor de drept.

În opinia recurentei, dispozițiile art. 1.350 C. civ. constituie o normă imperativă, impunând reguli cu caracter de principiu, de la care nu se poate deroga, respectiv interzicând refuzul/neexecutarea unei obligații asumate contractual, fără justificare, sub sancțiunea reparării prejudiciului produs prin neexecutare, consecință a prevederilor art. 1.270 C. civ.

Recurenta susține că invocarea principiului și a dispozițiilor art. 1.351 C. civ. a fost făcută în contextul existenței unei sarcini ce îi incumba A.., de îndeplinire a unei obligații contractuale asumate - dezeșuare așa cum este acolo unde este - fără existența unui caz justificat de înlăturare a răspunderii contractuale, întrucât demersurile așa-zis suplimentare s-au datorat tocmai culpei prestatorului, ce și-a îndeplinit defectuos activitățile specifice (respectiv, greșeli evidente de verticalizare a navei, nu astupase toate deschiderile identificate - poarta pilot - independent și indiferent de alte deschideri necunoscute și altele asemenea).

Astfel, recurenta susține că instanța avea obligația de a analiza contractul din perspectiva incidenței principiului de drept (întrucât nerespectarea acestuia încalcă ordinea publică și bunele moravuri) și a prevederilor legale imperative, însă prin stabilirea faptului că principul de drept nu poate fi analizat, iar prevederile art. 1.350 și art. 1.351 C. civ., sunt dispozitive, instanța, în mod greșit s-a derobat de la efectuarea unei astfel de analize, încălcând și aplicând greșit normele de drept material prezentate în susținerea acțiunii în anulare.

În opinia recurentei, au caracter imperativ și dispozițiile art. 1.233 și art. 1.644 alin. (2) C. civ., ce au fost încălcate de instanța arbitrală, în condițiile în care legiuitorul impune o conduită de la care nu se poate deroga.

Recurenta apreciază că și dispozițiile art. 1.233 C. civ., care reglementează modalitatea de stabilire a prețului contractului, inclusiv dar nu numai de către judecător, au caracter imperativ, întrucât acestea sunt regulile prevăzute de lege care pot fi urmate în interpretare, judecătorul neputând recurge sau crea alte reguli decât cele prescrise de lege.

Caracterul imperativ rezultă, în opinia recurentei, din faptul că, din moment ce părțile au dedus raportul contractual judecății - prețul pe zi pentru o parte din servicii nefiind clar determinat - tribunalul arbitral și prima instanță trebuia să respecte regulile C. civ. pentru stabilirea prețului. Astfel, instanța trebuia să observe că prețul evocat de tribunalul arbitral, de aproximativ 691.041 RON pe zi nu este prețul practicat în mod obișnuit în domeniu, ci un preț imaginat de Asociere și expertul său parte fără vreo justificare.

În acest sens, oferta financiară a Asocierii nu conține niciun deviz pe categorii de servicii sau costuri per zi/oră, ci este unul global, de 9.900.000 RON, pentru "prestarea serviciilor de dezeșuare și ranfluare a navei "așa cum este, acolo unde este", care constau în repunerea acesteia în poziție de plutire dreapta.

Recurenta consideră că devizul de calcul depus de A.. și prezentat de expertul parte al A.. în raportul său, nu întrunește condițiile necesare unui înscris sub semnătură privată ce poate fi considerat probă în dosar, întrucât nu se corelează cu nicio altă probă și nu este susținut de vreun document justificativ, modul de calcul reprezentând o simplă prezentare a unor sume a căror veridicitate nu poate fi examinată, sumele sunt arbitrare și stabilite de A.., nu există registre ale profesioniștilor, respectiv evidențe contabile ale reclamantelor care să susțină devizul general, iar expertul parte al A.. a înserat poza devizului de calcul la sfârșitul opiniei sale separate, fără să efectueze un calcul și o analiză proprie și fără să-l fi prezentat și celorlalți 2 experți.

În concluzie, dacă instanța ar fi făcut o corectă aplicare a normelor imperative evocate la punctul III, subpunctele de la A) la F) din acțiunea în anulare (articolele 1.233, 1.266, 1.267, 1.270, 1.272, 1.350, 1.351, 1.480, 1.481, 1.664 C. civ. și a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans) ar fi trebuit să concluzioneze că: nu a existat o schimbare substanțială a serviciilor sau a anexelor nr. 1 și nr. 2, deoarece nu au existat erori în specificațiile de la casetele 4, 5, 6 și 7 din partea I din contract, existența unor deschideri/modificări structurale interne/de aranjament al spațiilor, nu reprezintă o eroare în specificații, ci un risc asumat exclusiv de contractant, care are obligația ca singur să obțină toate datele și informațiile necesare efectuării operațiunii.

În aceeași ordine de idei, recurenta susține că Asocierea și-a asumat obligația de rezultat fără a se baza pe documentația înaintată de Companie, că au existat erori ale Asocierii, consemnate prin rapoartele de expertiză în cadrul litigiului arbitral (culpa proprie), ce au condus la necesitatea repetării unor operațiuni sau noi activități, că devizul de lucrări este un document fictiv, că nu există nicio probă la dosarul arbitral din care să reiasă numărul de ore de prestare pentru fiecare echipament/navă sau tariful orar pentru o oră de prestare și nici înregistrarea în evidențele contabile ale reclamantelor a costurilor pretins suplimentare.

Mai susține recurenta că reclamantele din litigiul arbitral nu au făcut în vreun fel dovada prestării serviciilor și evidențierii lor în registrele profesionistului, în condițiile în care nu au înțeles să emită cel puțin o factură formală, care să evidențieze astfel de valori, iar rapoartele zilnice de activitate (anexa 3 la contract), preluate în procesul-verbal de stabilire a duratei executate - istoricul operațiunilor înregistrat la C.N.A.P.M. sub nr. x/23.04.2020, semnat și însușit de ambele părți, atestă împrejurarea că prestarea serviciilor de către reclamante a durat timp de 32 zile și 16 ore, rămânând un excedent de 2 zile și 8 ore din durata contractuală a prestării serviciilor - astfel că nu se poate concluziona în vreun fel că asocierea ar fi prestat suplimentar.

Sub un ultim aspect, recurenta arată că reclamantele din litigiul arbitral nu au demonstrat în vreun fel costurile efective cu o navă determinată sau un echipament determinat sau cu o anumită categorie de personal.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenta a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând hotărîrea atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil trebuie precizat, cu referire la cadrul judecății, că obiectul prezentului recurs îl constituie sentința prin care a fost respinsă acțiunea recurentei în anularea unei hotărâri arbitrale, cale de atac supusă unei duble limitări.

Pe de o parte, rămâne supusă exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același act normativ și obligă recurentul să prezinte critici concrete împotriva sentinței, obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile și având vocația de a fi examinate de instanța de recurs, în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, motivele care pot întemeia o acțiune în anulare conform art. 608 Cod procedură civilă sunt expres și limitativ prevăzute de lege, fiind, ca atare, de strictă interpretare și vizează condiții de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înțelegerea părților concretizată în convenția arbitrală, precum și cauze de nelegalitate expres stabilite, fără să poată fi valorificate motive referitoare la situația de fapt, probele administrate, aspecte de temeinicie.

În mod corespunzător, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.

Consecutiv acestor statuări, Înalta Curte subliniază că vor fi analizate numai criticile care sunt îndreptate împotriva sentinței recurate, nu și acelea care se raportează la sentința arbitrală și a celor referitoare la fondul litigiului.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. instituie condiția existenței unei neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea, potrivit art. 174 din Codul de procedură civilă. Nulitatea reprezintă principala sancțiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Înalta Curte observă că, în susținerea acestui motiv de casare, recurenta a invocat, sub un prim aspect, greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active în raport de prevederile art. 2 alin. (2) și ale art. 57 din Legea nr. 101/2016.

Argumentele recurentei nu pot fi, însă, reținute, câtă vreme instanța, în soluționarea acțiunii în anulare formulate împotriva sentinței arbitrale a precizat că prevederile art. 2 alin. (2) și art. 57 din Legea nr. 101/2016 permit soluționarea prin arbitraj a litigiilor în legătură cu interpretarea, încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractelor de achiziție publică (art. 57) și recunosc calitate procesuală activă oricăruia dintre membrii unei asocieri a unor operatori economici, fără personalitate juridică, pentru a formula orice cale de atac reglementată de prezenta lege (art. 2 alin. (2).

De asemenea, a mai arătat instanța că dispozițiile citate nu pot fi calificate ca impunând subiectelor de drept o anumită conduită de la care nu pot deroga, ci din contră permit acestora, dacă doresc, să apeleze la procedura arbitrală pentru soluționarea litigiilor și recunosc calitatea procesuală și a unuia dintre membrii asocierii, fiind norme dispozitive, motiv pentru care aplicarea acestora nu poate fi verificată pe calea prevăzută de art. 608 lit. h) Cod procedură civilă.

Ca atare, contrar argumentelor recurentei, nu se poate reține greșita aplicare de către instanță a dispozițiilor legale arătate mai sus.

Înalta Curte arată că nu poate analiza critica de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 550 alin. (3) C. proc. civ., câtă vreme aceasta a fost invocată omisso medio.

A mai invocat recurenta, în susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcarea de către instanță a regulilor de procedură prevăzute de art. 32, art. 36, art. 40 și art. 56 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, în susținerea acestei critici, recurenta reia întocmai argumentele expuse în acțiunea în anulare, argumente care au fost analizate de către instanță și cu privire la care Curtea a concluzionat în sensul că în mod corect a fost soluționată de către tribunalul arbitral excepția lipsei calității procesuale active.

Înalta Curtea arată că, prin simpla reiterare în recurs a argumentelor expuse în cadrul acțiunii în anulare valorificate la prima instanță nu se respectă exigențele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale la adresa sentinței atacate, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În susținerea aceluiași motiv de casare, recurenta a mai susținut că instanța a apreciat că normele invocate de parte au caracter dispozitiv și nu imperativ, acest aspect fiind evocat pentru prima dată în motivarea hotărârii, fără a fi pus în discuția contradictorie a părților și cu încălcarea dispozițiilor art. 245-246, coroborate cu art. 22 alin. (2) și a art. 6 C. proc. civ., fiind încălcat dreptul la un proces echitabil.

Analizând această critică, se impune a se arăta cu prioritate că hotărârea arbitrală are o natură mixtă, fiind un act jurisdicțional cu o pronunțată componentă contractuală, nereprezentând o hotărâre judecătorească, ci un act jurisdicțional asimilat hotărârilor judecătorești. Chiar dacă, în limbajul curent, se poate spune că hotărârea arbitrală este supusă "căii de atac" a acțiunii în anulare, aceasta nu înseamnă că sunt împrumutate regulile căilor de atac, cât timp legiuitorul a prevăzut expres cazurile în care se poate introduce acțiunea în anulare, termenul, instanța competentă, modul de judecată și regimul hotărârii pronunțate asupra acțiunii în anulare.

Instanța de judecată nu poate interveni în judecata arbitrală, afară dacă s-au încălcat garanțiile procesuale ori dacă, prin hotărârea pronunțată, tribunalul arbitral a acceptat o cerere contrară ordinii publice, bunelor moravuri ori dispozițiilor imperative ale legii.

Pe calea acțiunii în anulare se poate cerceta respectarea condițiilor de formă ale arbitrajului, existența unei convenții arbitrale legale și posibilitatea ca litigiul să fie soluționat pe această cale, constituirea tribunalului arbitral, asigurarea dreptului la apărare a părților, redactarea hotărârii arbitrale și respectarea dispozițiilor imperative ale legii și a normelor care asigură ordinea publică și bunele moravuri.

Notează Înalta Curte că instanța învestită în acțiunea în anulare nu este o instanță de control judiciar în sensul dispozițiilor procedurale aplicabile unui litigiu dedus spre soluționare instanței de judecată; soluționând acțiunea în anulare, curtea de apel nu este îndreptățită a proceda precum o instanță de apel, devoluând litigiul, ci este obligată să se rezume la verificarea desfășurării procedurii arbitrale prin prisma motivelor limitativ prevăzute de dispozițiile art. 608 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că temeiul de drept al acțiunii în anulare îl constituie dispozițiile art. 608 lit. h) C. proc. civ., care statuează în sensul că hotărârea arbitrală va fi desființată atunci când încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

Așadar, în raport de temeiul de drept invocat, instanța avea obligația de a analiza dacă dispozițiile indicate de parte sunt imperative sau dispozitive, fapt ce nu poate fi circumscris unei încălcări a dreptului la apărare al părții sau a obligațiilor ce revin judecătorului în raport de dispozițiile art. 6 și art. 22 alin. (2) Cod procedură civilă, astfel cum susține recurenta.

De altfel, aprecierea instanței în sensul că dispozițiile invocate de parte în susținerea acțiunii în anulare au caracter dispozitiv și nu imperativ nu poate constitui o încălcare a prevederilor art. 6, art. 7, art. 20 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în realitate recurenta fiind nemulțumită de concluzia instanței, care este în dezacord cu susținerile acestei părți.

Prin urmare, faptul că recurenta nu este de acord cu considerentele instanței nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.

Instanța de recurs va înlătura și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., excluderea de la analiză a dispozițiilor legale invocate de parte, întrucât instanța a reținut că acestea sunt norme dispozitive și nu imperative, neputând fi asimilată nemotivării hotărârii sau denegării de dreptate.

Nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Instanța supremă a statuat, în jurisprudența sa, că ipoteza reglementată de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu permite examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, întrucât competența arbitrajului exclude, pentru litigiul ce face obiectul convenției arbitrale, competența instanțelor judecătorești. Acțiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, astfel cum anterior s-a arătat, controlul efectuat de instanțele judecătorești fiind unul de legalitate, nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.

La rândul său, recursul împotriva unei sentințe pronunțate în soluționarea unei acțiuni în anulare cunoaște un dublu filtru: pe de o parte, este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia, prin prisma motivelor limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot analiza aspecte de netemeinicie, care aduc în discuție situația de fapt, și, pe de altă parte, urmărește modul în care curtea de apel a soluționat acțiunea în anulare în raport de criticile de nelegalitate ale reclamantei formulate în limitele motivelor de anulare reglementate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte arată că, în privința noțiunii de lege imperativă, art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. are în vedere accepțiunea restrânsă a noțiunii de lege imperativă ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu și impersonal, care stabilesc modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul raporturilor juridice civile. Legea imperativă este, în acest sens, diferită de legea părților, care, deși prevede la rândul ei o conduită nederogatorie pentru părți, are în vedere doar cadrul contractual în limitele căruia părțile sunt obligate să se conformeze întocmai obligațiilor asumate.

Transpunând aceste considerații de principiu la recursul de față, Înalta Curte ia act că majoritatea criticilor recurentei supun analizei chestiuni de temeinicie, care excedează controlul de legalitate impus prin art. 608 Cod procedură civilă în acțiunea în anulare. Vor fi, deci, înlăturate, fără a fi analizate, criticile recurentei privind administrarea și evaluarea probatoriului, interpretarea contractului și conduita părților, acestea vizând motivele de fapt și de drept ce susțin soluția tribunalului arbitral și neputând fi reevaluate nici în acțiunea în anulare și, cu atât mai puțin, în recurs.

Înalta Curte arată că evaluarea modului defectuos de conformare a părților la conținutul unor clauze contractuale nu poate fi reținut ca o încălcare a unei norme imperative a legii, atunci când partea care o contestă face referire în acest sens la dispozițiile contractului, deoarece acest fapt se situează în afara domeniului încălcării legii imperative, prima instanță operând corect cu aceste distincții pentru a înlătura acest motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

Contrar susținerilor recurentei, instanța a făcut un judicios examen de legalitate din perspectiva criticilor ce vizau ipoteza de anulare reglementată de art. 608 lit. h) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, deși recurenta a susținut că prin hotărârea arbitrală au fost încălcate norme de ordine publică, aceasta critică în realitate modul de interpretare a unor dispoziții contractuale sub pretextul că acestea ar avea caracterul unor norme imperative.

Pentru a întări cele susținute în acțiunea în anulare recurenta face ample trimiteri la dispozițiile contractuale, precum și la mijloacele de probă.

Critica construită pe acest motiv de către recurentă reeditează în fapt fondul litigiului arbitral, ceea ce nu este permis prin exercițiul acțiunii în anulare, deoarece cazurile pentru care instanța de judecată poate dispune desființarea unei sentințe arbitrale sunt restrictiv prevăzute de lege.

Interpretarea proprie a contractului, natura obligațiilor asumate, îndeplinirea sau nu a obligațiilor părților nu se încadrează în motivul acțiunii în anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., deoarece nu vizează încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, ci dispozițiile contractuale.

Ca atare, critica recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 1.270, art. 1.350, art. 1.351, art. 1.233, art. 1.644 alin. (2) C. civ., întrucât instanța nu le-a calificat drept dispoziții imperative, este nefondată.

Constatările de fapt asupra acestor chestiuni litigioase sunt, de principiu, rezultat al evaluării probelor, operațiune care, în situația arbitrajului, se realizează numai în fața instanței arbitrale și nu poate fi cenzurată pe calea acțiunii în anulare.

Pe de altă parte, în privința contractelor, art. 1.266 și art. 1.267 din C. civ. stabilesc regulile de interpretare a acestora, iar a statua în privința aplicării lor presupune analiza convenției și a stării de fapt, pentru a se constata dacă interpretarea este necesară și pentru a se verifica dacă înțelesul rămâne neclar și după aplicarea regulilor principale de interpretare; cu alte cuvinte, presupune o analiză a probatoriului, și este incompatibilă cu controlul judiciar pe care instanțele judecătorești îl exercită asupra activității instanțelor arbitrale.

Pentru aceleași considerente, Înalta Curte arată că nici prevederile art. 1.481, art. 1.233 și a art. 1.664 alin. (2) C. civ., ca de altfel nici principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu pot face obiectul analizei din perspectiva dispozițiilor art. 608 lit. h) C. proc. civ., astfel cum în mod judicios a apreciat Curtea de Apel București.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A. CONSTANȚA împotriva sentinței civile nr. 71 din 27 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME S.A. CONSTANȚA împotriva sentinței civile nr. 71 din 27 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 februarie 2024.