ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2271/2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la 05.12.2022, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să constate că pârâta a încălcat obligația de informare a reclamanților și să adapteze convenția de credit nr. x/FRA/02.11.2007, ca urmare a impreviziunii intervenite în raportul contractual, cu consecința restituirii sumei de 451.919,58 RON, reprezentând diferența încasată de pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, precum și obligarea pârâtei la plata unui prejudiciu în valoare de 451.919,58 RON.

La 20.04.2023, reclamanții au formulat o cerere precizatoare, prin care au redus câtimea pretențiilor cu 50%, în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, respectiv de la 451.919,58 RON la 225.959 RON.

Prin sentința civilă nr. 1629/2023 din 24.10.2023, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanții au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 239/2024 din 27.05.2024, Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă a respins apelul.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel avea obligația de a examina și răspunde în concret motivelor de apel, respectiv să verifice care sunt textele de lege incidente din care rezultă ilicitul contractual ca temei al acțiunii pendinte, să stabilească dacă susținerile apelanților privind încălcarea sunt întemeiate și să stabilească prejudiciul.

Potrivit recurenților, motivarea hotărârii recurate este una de tip copy-paste din alte hotărâri judecătorești privind raporturi similare, fără a reține complet situația de fapt și a răspunde motivelor de apel ori, dacă răspunde, se prezintă explicații cu caracter general, fapt care nu corespunde exigențelor prevăzute de art. 482 rap. la art. 425 alin. (1) C. proc. civ., respectiv art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, nu a fost reținută și expusă corect și complet situația de fapt, în sensul că respectiva convenție de credit a avut ca obiect suma de 200.000 franci elvețieni acordată pentru 360 de luni, că cererea de creditare a fost formulată inițial în euro ca monedă și că fără nicio informare a recurenților, la solicitarea băncii, a fost modificată în franci elvețieni, iar creditul transformat în RON, banca neavând disponibilul necesar în moneda contractului.

De asemenea, recurenții au făcut trimitere la notificarea băncii care a recunoscut dezechilibrul contractual legat de prestația reclamanților care, pe lângă creditul de 200.000 franci elvețieni, au achitat excedentar suma de 88.679 franci elvețieni, pentru ca în final să propună o reechilibrare a prestațiilor prin restituirea sumei de 480 franci elvețieni, în condițiile în care aceștia mai aveau de achitat doar trei rate.

Au mai afirmat că instanța de apel nu a examinat în concret dispozițiile în vigoare la data creditării, respectiv art. 1, art. 8, art. 44 și art. 56 din Legea nr. 296/2004, art. 6 din Legea nr. 289/2004, prin raportare la conduita băncii, evitând astfel să examineze aspectele esențiale și relevante ale cauzei. De altfel, nu a precizat în concret motivele pentru care susținerile recurenților au fost înlăturate.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., subliniind că în fața curții de apel au invocat faptul că tribunalul nu a examinat conduita ilicită a băncii în privința informării corecte împrumutaților, recurenții au afirmat că instanța de apel în loc să se pronunțe asupra acestei chestiuni, a examinat cauza ca și cum ar fi fost învestită cu o cerere având ca obiect anulare clauze abuzive.

În continuare, făcând trimitere la temeiurile de drept evocate mai sus, recurenții au afirmat că intimata nu a realizat o informare asupra caracteristicilor esențiale ale creditării în franci elvețieni, neprezentând avantajele și dezavantajele asociate cu creditarea în franci elvețieni, astfel încât aceștia să facă o alegere rațională în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură.

Pornind de la aceste aspecte, au afirmat că instanța de apel a interpretat legea în defavoarea recurenților, invocând în mod surprinzător ca temei art. 249 C. proc. civ., care prevede obligația reclamantului de a face dovada pretențiilor sale.

În opinia acestora, este surprinzător faptul că instanța nu a reținut că dovada faptului negativ revine părții adverse prin prezentarea faptului pozitiv; recurenții au susținut, iar pârâta nu a contestat, faptul că nu au primit nicio informare despre eventualul risc de creditare într-o monedă necunoscută. În plus, banca a făcut o reclamă agresivă, insistând că dobânda este fixă pe durata creditului și că moneda este una sigură, fără a menționa despre dezavantajele esențiale pentru împrumutați – caracterul de monedă de siguranță al francului elvețian și stabilirea temporară de către D. a unui curs fix de schimb de 1,2 între francul elvețian și euro.

Recurenții au susținut că aveau pretenția de a fi informați asupra riscului de supravalorizare a monedei, risc despre care banca, în calitate de comerciant profesionist, avea cunoștință și despre care nu a menționat nimic la încheierea contractului de creditare, subliniind că faptul ilicit al neinformării lor a fost pe deplin dovedit.

Conchizând, au evidențiat că motivarea hotărârii este contradictorie, în raport cu dispozițiile legale incidente în cauză.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut că în privința soluției date asupra celui de-al doilea capăt de cerere instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor privind impreviziunea din vechiul C. civ., art. 969 și 970, și că nelegal a reținut că adaptarea contractului de credit nu poate avea loc decât pentru viitor și că această adaptare nu poate avea loc întrucât raportul contractual a încetat.

În continuare, au subliniat că hotărârea dată de curtea de apel se raportează eronat la o serie de decizii ale Curții Constituționale care nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu examinează neconstituționalitatea legii contractului, ci a unor dispoziții legale care au intervenit în timpul derulării contractului de creditare și care nu sunt incidente în cauză.

Potrivit recurenților, contrar celor reținute de curtea de apel, reechilibrarea prestațiilor părților vizează toate prestațiile părților executate în temeiul convenției de creditare, întrucât aceasta are drept temei dispozițiile art. 969 și art. 970 C. civ., care au fost în vigoare pe tot parcursul derulării contractului; scopul reechilibrării prestațiilor este evitarea îmbogățirii fără măsură a băncii pe seama împrumutaților, motiv pentru care reechilibrarea poate avea loc oricând după momentul în care dezechilibrul a devenit deosebit de păgubitor pentru împrumutați.

Totodată, au evidențiat că la 15.01.2015, D. a emis un comunicat prin care a anunțat că renunță la plafonul de curs euro-franc elvețian de 1,2 impus, astfel că în decurs de o săptămână moneda elvețiană se vindea cu 6 RON, creditul având o creștere de peste 250% a valorii brute.

Subliniind că banca s-a îmbogățit pe seama recurenților și că instanța de apel a reținut că reclamanții nu mai pot contesta și nici revendica sumele respective, aceasta reprezintă o încălcare a principiului bunei-credințe în contracte și a dreptului de proprietate și de acțiune ale recurenților.

Or, având în vedere că cererea a fost introdusă la instanță anterior achitării integrale a creditului, recurenții au afirmat că au dreptul la echilibrarea prestațiilor financiare aferente contractului de credit prin reașezarea acestora în raport de cursul franc elvețian-leu și restituirea sumelor încasate în plus.

În final, au afirmat că principiul nominalismului monetar nu este incident în cauză, întrucât francul elvețian a fost doar moneda de creditare de referință, de vreme ce recurenții nu au încasat vreo sumă în franci elvețieni.

La 23.09.2024, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte urmează să o respingă, întrucât obiectul acțiunii nu privește apărarea drepturilor conferite consumatorilor prin legislația specială în domeniu, ci stabilirea întinderii obligațiilor părților în temeiul raportului juridic civil dedus judecății. Astfel, hotărârea pronunțată în apel este susceptibilă de recurs în condițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții au invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată este nemotivată sau că motivarea este insuficientă și că aceasta nu corespunde exigențelor prevăzute de art. 482 rap. la art. 425 alin. (1) C. proc. civ., respectiv art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De altfel, suma criticilor formulate vizează, în esență, și pretinse omisiuni în analiza făcută de instanța de apel, ceea ce le situează, în realitate, în sfera ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că se evocă eventuale vicii ale motivării hotărârii recurate.

Prin urmare, criticile încadrate de recurenți în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. urmează a fi examinate împreună cu celelalte susțineri subsumate motivului de nelegalitate de la pct. 6 al aceluiași articol.

Instanța supremă subliniază că, în acord cu dispozițiile constituționale și rigorile impuse unui proces echitabil regăsite expres și în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea instanței trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată în cauză, într-o manieră care să creeze transparență asupra raționamentului judiciar care o fundamentează.

Invocând o motivare deficitară a hotărârii atacate, recurenții susțin că instanța de apel a făcut o preluare copy-paste din alte hotărâri pronunțate în materia consumatorului, fără a reține complet situația de fapt și a răspunde motivelor de apel.

Totodată, au mai susținut că instanța de apel, în loc să se pronunțe asupra conduitei ilicite a băncii în privința informării corecte a împrumutaților, a analizat pricina ca și cum ar fi fost învestită cu o acțiune având ca obiect anularea clauzelor abuzive; în acest context, expunând pe larg argumentele referitoare la faptul că a dovedit faptul ilicit al neinformării, recurenții au concluzionat că motivarea hotărârii este contradictorie, în raport cu normele legale incidente.

Examinarea considerentelor deciziei recurate nu confirmă însă ipoteza de nelegalitate pe care o descrie art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din contră, relevă că instanța de prim control judiciar a răspuns, într-o modalitate chiar amplă, tuturor chestiunilor care ar fi putut influența soluția.

Astfel, în decizia atacată pot fi în mod facil identificate argumentele pentru care curtea de apel a primit sau înlăturat diversele apărări prezentate, iar întregul raționament judiciar a fost explicat de o manieră care permite realizarea controlului judiciar, stabilind că nu a fost demonstrată încălcarea obligației legale de informare a băncii pentru a se putea identifica un prejudiciu în patrimoniul recurenților.

De asemenea, Înalta Curte constată că în hotărârea atacată, instanța de apel a analizat natura raporturilor juridice dintre părți, conținutul obligației de informare în sarcina băncii și limitele acestei obligații, raportat la riscul valutar, de la momentul încheierii convenției de credit. În acest sens, a arătat că nu poate fi imputată băncii omisiunea de a informa clienții cu privire la o creștere concretă a francului elvețian, în condițiile în care aprecierea monedei străine ține de o multitudine de factori aflați în afara sferei controlului unității bancare, intimata neavând posibilitatea concretă de a prevede cu certitudine evoluțiile pieței valutare, determinate de factori economici globali și imprevizibili.

În plus, curtea de apel a subliniat că obligația de informare este dublată de obligația corelativă de diligență a împrumutaților, care, în calitate de cocontractanți, aveau posibilitatea și sarcina să se informeze asupra implicațiilor asumării unui credit în valută. Astfel, a apreciat că invocarea existenței unui risc valutar nu poate fundamenta, în lipsa altor dovezi, o concluzie privind existența unei conduite culpabile în sarcina instituției bancare.

Prin urmare, afirmația făcută de recurenți în legătură cu insuficienta motivare a hotărârii nu poate fi reținută, iar folosirea unor argumente standardizate este admisibilă atunci când situația de fapt și de drept se regăsește într-un cadru repetitiv și bine conturat.

De altfel, recurenții nu indică în mod concret care ar fi acele motive de apel la care instanța de apel nu ar fi răspuns și nici nu evidențiază în ce constă pretinsa motivare contradictorie din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În realitate, criticile aduse deciziei recurate sub acest aspect, înglobează, de fapt, o nemulțumire a recurenților cu privire la modul în care instanța de apel a statuat asupra disputei aflate în litigiu, nicidecum o nemotivare ori motivarea contradictorie a deciziei atacate, chestiune care excedează cazului de casare analizat.

Prin urmare, hotărârea atacată cuprinde considerentele care fundamentează soluția pronunțată, chiar dacă acestea nu sunt conforme cu propriile convingeri ale recurenților, astfel cum au fost expuse și în memoriul de recurs.

Ca atare, criticile recurenților nu pot fi primite.

În continuare, instanța supremă va analiza motivul circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă greșita aplicare a dispozițiilor privind impreviziunea, respectiv art. 969 și art. 970 C. civ.

Instanța supremă constată că întreaga argumentație a recurenților gravitează în jurul adaptării contractului de credit în varianta stabilizării cursului valutar a francului elvețian de la data încheierii convenției de credit corelativ cu restituirea sumei achitate excedentar; aceștia susțin că reechilibrarea poate avea loc oricând după momentul în care dezechilibrul a devenit deosebit de păgubitor pentru împrumutați și că au dreptul la o astfel de adaptare, având în vedere că cererea a fost introdusă pe rolul instanței anterior încetării contractului.

Înalta Curte respinge această critică, întrucât, pe de-o parte, nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor legale enunțate de vreme ce nu a fost analizată îndeplinirea condițiilor pentru aplicarea impreviziunii; pe de altă parte, considerentele deciziei recurate relevă că incidența teoriei impreviziunii a fost înlăturată motivat de faptul că aceasta are efecte doar pentru viitor, iar contractul de credit a încetat, ca urmare a rambursării integrale a creditului la data de 06.02.2023, context în care instanța de apel a constatat că adaptarea pentru viitor a convenției nu mai este posibilă.

Răspunzând criticilor din recursul reclamanților, Înalta Curte reține că a admite contrariul ar însemna să se intervină retroactiv asupra unor prestații deja executate în mod voluntar de ambele părți, cu efectul de a rescrie contractul și de a ignora principiul forței obligatorii a convențiilor, ceea ce ar aduce o atingere a securității raporturilor juridice.

Întrucât aplicarea teoriei impreviziunii în acest context este lipsită de temei legal, criticile recurenților nu pot fi primite.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 239/2024 din 27.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2024.