ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 863/2024

Ședința publică din data de 17 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Jibou la 04.02.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea acesteia la predarea în original a tuturor actelor societății, deținute fără drept, la plata sumei de 100 RON/zi cu titlu de daune cominatorii, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la aducerea la îndeplinire a obligației de a face, precum și a cheltuielilor de judecată.

La 05.01.2021, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtei la predarea în original a unor înscrisuri suplimentare, la plata sumei de 166.000 RON și a dobânzii legale aferente - remuneratorie și penalizatoare, de la momentul încasării până la momentul plății integrale - cu titlu de daune materiale pentru repararea prejudiciului cauzat prin retragerea, fără drept, a sumei de 166.000 RON din contul societății.

Ca urmare a declinărilor reciproce de competență între Judecătoria Jibou, prin sentința civilă nr. 378/23.04.2021, și Tribunalul Specializat Cluj, prin sentința civilă nr. 1711/21.09.2021 - prin sentința civilă nr. 79/25.10.2021, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 1912/27.09.2022, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte cererea, a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 50.000 RON și dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la 16.01.2019 și până la restituirea integrală, suma de 100.000 RON și dobânda legală penalizatoare calculată de la 01.08.2019 și până la restituirea integrală, suma de 8.000 RON și dobânda legală penalizatoare de la 14.10.2019 și până la restituirea integrală, precum și suma de 8.000 RON și dobânda legală penalizatoare, calculată de la 16.10.2019 și până la restituirea integrală. Totodată, a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect obligația de a face, precum și cererea accesorie având ca obiect plata daunelor cominatorii și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 11.425 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. a declarat apel principal și reclamanta S.C. A. S.R.L. a promovat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 327/29.05.2023, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul incident declarat de reclamantă, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor de 50.000 RON, cu dobândă legală penalizatoare, de 100.000 RON, cu dobândă legală penalizatoare, de 8.000 RON, achitată în 14.10.2019, și de 8.000 RON, achitată în 16.10.2019; a menținut restul dispozițiilor sentinței civile atacate și a obligat S.C. A. S.R.L. să achite pârâtei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 22.338,99 RON în fond și de 11.446 RON în apel.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivare, autoarea căii de atac a afirmat că instanța a încălcat prin hotărârea dată regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Un prim set de critici a vizat soluția admiterii apelului pârâtei, iar în primul rând, recurenta s-a referit la aplicarea greșită de către instanța de prim control judiciar a dispozițiilor legale care reglementează exercitarea mandatului administratorului unei societăți cu răspundere limitată.

Autoarea recursului a combătut statuarea curții de apel potrivit căreia lipsa caracterului exigibil al împrumutului nu determină inexistența interesului intimatei de a obține restituirea sumelor, anterior unei scadențe nedeterminate.

A apreciat că art. 72 din Legea nr. 31/1990, coroborat cu art. 2.018 C. civ., cu art. 70

1

din Legea nr. 31/1990 și cu art. 215 C. civ. - care reglementează conflictul de interese - impuneau administratorului care are un interes personal să se abțină de la orice deliberare în legătură cu o decizie pe care trebuia să o adopte în numele societății și să îi aducă acesteia la cunoștință situația creată.

A arătat că, încălcând obligația de loialitate și de bună-credință, pârâta nu numai că nu a notificat conflictul, dar a și dispus restituirea către sine a sumelor cu nesocotirea interesului societății, deși era necesară convocarea unei adunări a asociaților societății, a cărei activitate a fost astfel împiedicată.

Recurenta a susținut că argumentele privind consecințele produse de retragerea intempestivă a sumelor din cont asupra derulării acordului de finanțare nr. x/21.09.2017 au fost greșit înlăturate în apel; a evidențiat că, la momentul restituirii sumelor - la care curtea de apel trebuia să se raporteze -, acordul se afla în intervalul de monitorizare de 3 ani, în care administratorul programului avea dreptul de a efectua controale și a dispune rambursarea sumelor primite.

Prin a doua critică, autoarea căii de atac a vizat dezlegarea cererii de obligare a intimatei la plata sumei de 16.000 RON, ca urmare a restituirii efectuate ulterior revocării din funcția de administrator.

Recurenta a susținut că, dispunând compensația de drept între suma obiect al criticii și cea pe care i-ar datora-o intimatei în temeiul sentinței civile nr. 1906/07.04.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023 de Judecătoria Cluj-Napoca, instanța de apel a aplicat eronat art. 1.167 și 2.162 C. civ., precum și art. 478 C. proc. civ.

Argumentând aceast motiv, a arătat că numai în cazul său este îndeplinită condiția deținerii unui titlu executoriu - decizia instanței de apel - în timp ce creanța intimatei nu are caracter cert, prin sentința civilă nr. 1906/07.04.2023 nefiind dispusă restituirea sumei împrumutate, iar contractul de credit nr. x/20.04.2018 reprezentând un contract sub semnătură privată.

Printr-o altă critică, autoarea căii de atac a afirmat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, deoarece nu erau îndeplinite condițiile reglementate de art. 1.617 alin. (1) C. civ.

A susținut că, primind cererea de constatare a compensației direct în apel, curtea de apel a încălcat art. 209 și art. 478 C. proc. civ., împiedicând-o să propună probe, să formuleze apărări și lipsind-o de un grad de jurisdicție.

A mai arătat că instanța de prim control judiciar s-a îndepărtat de limitele devoluțiunii, întrucât pârâta nu a învestit-o prin memoriul de apel cu cererea de constatare a compensației, împrejurare ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin al doilea segment al recursului, recurenta a combătut respingerea apelului său incident, criticând considerentele prin care curtea de apel a reținut nedovedirea deținerii de către intimată a înscrisurilor obiect al acțiunii.

A susținut că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 2.019 C. civ., art. 177 și art. 185 din Legea nr. 31/1990, precum și clauzele acordului de finanțare nr. x/21.09.2017 din care putea fi prezumată atât existența înscrisurilor, cât și deținerea lor de către intimată.

Prin întâmpinarea înregistrată la 08.12.2023, intimata B. a solicitat anularea recursului, în privința motivelor invocate omisso medio, și respingerea căii de atac ca nefondate, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La 16.04.2024, recurenta a solicitat suspendarea judecării prezentei cauze - cerere respinsă de Înalta Curte la termenul de astăzi, potrivit considerentelor din practica prezentei decizii - și a depus la dosar înscrisuri.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanțele devolutive, relevă că, în configurația inițială a acțiunii, societatea reclamantă a cerut obligarea pârâtei, fostul său administrator, la restituirea unor documente, sub sancțiunea plății de daune cominatorii.

Prin cererea adițională din 16.01.2021, s-a adăugat un al treilea capăt de cerere, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 166.000 RON, daune-interese pentru repararea prejudiciului material cauzat prin retragerea fără drept a respectivei sume din conturile societății; s-a arătat că, în lipsa unei hotărâri a adunării generale a asociaților care să aprobe operațiunea, pârâta a încălcat limitele mandatului acordat.

Prima instanță a respins primele două capete de cerere, reținând că pârâta neagă deținerea actelor contabile a căror predare o solicită reclamanta, iar cea din urmă nu a făcut dovada faptului pozitiv contrar.

Al treilea capăt de cerere a fost admis și pârâta a fost obligată să restituie reclamantei suma de 166.000 RON, la care se adaugă dobânda legală; prima instanță a constatat că pârâta a împrumutat reclamanta, în intervalul 02.02-29.09.2018, cu o sumă totală de 197.200 RON, iar în anul 2019 a dispus restituirea către sine a creditării în patru tranșe.

Tribunalul a reținut că, în lipsa unui termen de restituire a împrumutului acordat prin contractul de creditare nr. x/30.04.2018 (în continuare, "contractul de creditare"), restituirile efectuate cât timp calitatea de administrator subzista reprezintă un act de gestiune contrar intereselor societății, în timp ce plățile dispuse după încetarea calității de administrator sunt efectuate fără drept și echivalează cu o faptă ilicită care a cauzat reclamantei prejudiciul de 16.000 RON.

Curtea de apel a admis apelul pârâtei și, reformând sentința primei instanțe, a respins acțiunea în privința sumei de 150.000 RON, statuând lipsa caracterului ilicit și nedovedirea prejudiciului cauzat prin restituirea acesteia, în lipsa căruia nu poate fi atrasă răspunderea, potrivit art. 2.018 C. civ.

A respins și cererea de restituire a sumei de 16.000 RON, confirmând că plata ei reprezintă o faptă ilicită, dar validând apărarea pârâtei referitoare la intervenția compensării de drept, dată fiind sentința nr. 1906/07.04.2023 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 1.617 alin. (1) C. civ. coroborat cu art. 478 alin. (5) C. proc. civ.

A respins și apelul incident promovat de reclamată, relevând că obligațiile legale ale administratorului referitoare la corecta întocmire a actelor contabile nu se confundă cu existența și deținerea lor de către acesta, aspecte care nu au fost probate.

Înalta Curte va încadra și va analiza criticile dezvoltate în secțiunile 1.3 și 1.4 din memoriul de recurs - care privesc admiterea apelului pârâtei cu consecința respingerii cererii de restituire a sumei de 16.000 RON -, în ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Aceasta, întrucât, pentru a dezlega criticile prin care autoarea căii de atac pretinde că, nefiind certă, creanța pârâtei putea fi stinsă numai prin compensație judiciară și nu legală, instanța de recurs este chemată să verifice aplicarea normelor de drept material; din perspectiva regulilor de procedură, se susține că decizia recurată permite greșit apelantei-pârâte să se prevaleze în apel de compensația judiciară, dar și că, independent de natura compensației, ea a fost invocată numai prin concluziile scrise și nu putea fi examinată de instanța de apel.

Din prima perspectivă, autoarea căii de atac, afirmând greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.617 și art. 2.162 C. civ., combate certitudinea creanței intimatei, susținând că ea derivă dintr-un contract de împrumut sub semnătură privată și că nu există o hotărâre judecătorească de obligare a sa la restituire.

Înalta Curte reține că art. 1.617 alin. (1) C. civ. reglementează condițiile în care operează compensația legală, impunând ca aceleași persoane să dețină, concomitent, calitatea de creditor și de debitor una față de cealaltă, iar creanțele să aibă ca obiect bunuri fungibile de aceeași natură și să fie certe, lichide și exigibile; altfel spus, este necesar ca datoriile să întrunească toate condițiile pentru ca dreptul de a cere executarea silită în natură sau prin echivalent să fie actual.

Critica recurentei este nefondată.

Instanța de apel a reținut în mod justificat îndeplinirea condiției certitudinii creanței, care nu echivalează cu constatarea ei printr-un titlu executoriu, ci cu calitatea acesteia de a rezulta dintr-un titlu necontestat de părți.

Astfel cum s-a evidențiat anterior, sentința tribunalului reține că pârâta a acordat autoarei demersului judiciar un împrumut în sumă de 197.200 RON, iar aceste considerente, neapelate de actuala recurentă, au dobândit autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, creanța pârâtei nu este una litigioasă, îndreptățind stingerea ei prin compensație legală, în condițiile art. 1.617 alin. (1) C. civ., astfel cum a stabilit corect instanța de apel, iar negarea existenței împrumutului în recurs este realizată de recurentă omisso medio, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., și nu poate conduce la o concluzie contrară.

Deși este adevărat că obiectul acțiunii reglementate de art. 2.162 C. civ. este stabilirea termenului, iar hotărârea astfel pronunțată completează convenția părților, fără a avea aptitudinea de a fi, ea însăși, pusă în executare, statuarea contrară a curții de apel, privind calitatea de titlu executoriu a sentinței civile nr. 1906/07.04.2023, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin decizia civilă nr. 793/30.06.2023 a Tribunalului Specializat Cluj, nu afectează legalitatea deciziei recurate, câtă vreme instanța supremă a reținut deja că, independent de această hotărâre, intimata deținea o creanță certă împotriva recurentei.

Corelativ, aserțiunile autoarei căii de atac care evocă necesitatea obținerii unei hotărâri condamnatorii împotriva sa nu interesează cauza, din moment ce analiza curții privind condițiile în care intimata poate opune compensația legală în apel este justă, astfel cum s-a arătat anterior.

Pășind la analiza argumentelor circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte înlătură susținerile privind încălcarea art. 478 alin. (5) C. proc. civ., constatând, contiguu dezlegării sale anterioare, că instanța de apel a circumscris în mod just apărarea formulată de pârâtă în apel compensației legale - și nu celei judiciare -, context în care era îndreptățită să o valorifice pentru respingerea pretenției de 16.000 RON, exhibată de reclamantă.

Este nefondată și critica privind încălcarea efectului devolutiv, care afirmă că s-ar fi impus sancționarea invocării compensației legale prin concluziile scrise și nu prin memoriul de apel.

Ea este construită pe o premisă factuală incorectă, dat fiind că cererea căreia i-a fost atașată hotărârea din care rezulta fixarea termenului de restituire, a fost formulată la 19.05, anterior ședinței din 22.05.2023, când curtea de apel a pus în discuție probele și au avut loc dezbaterile.

Apelanta-pârâtă a învestit procedural instanța de prim control judiciar, de vreme ce compensația legală poate fi invocată fie ca mijloc de apărare nou, prin motivele de apel, în temeiul art. 478 alin. (2) C. proc. civ., fie sub forma unei cereri noi, formulată direct în apel, potrivit alin. (5) al aceleiași dispoziții, așa cum s-a procedat în cauza de față.

Modalitatea concretă în care curtea de apel a procedat în ședința din 22.05.2023 nu confirmă vătămările procesuale pe care actuala recurentă afirmă că le-a suferit prin soluționarea cererii apelantei-pârâte.

Dimpotrivă, încheierea de dezbateri reflectă că apelanta-reclamantă a combătut cererea de constatare a compensației legale prin concluziile orale, fără a formula o solicitare neglijată de instanța de apel.

Tot astfel, în condițiile în care este prevăzută de lege și reprezintă o simplă consecință în plan procesual a prevederilor art. 1.617 alin. (1) C. civ., fiind o derogare sub raport obiectiv de la limitele efectului devolutiv al apelului, prevalarea în apel de compensația legală nu are aptitudinea de a produce o vătămare prin suprimarea unui grad de jurisdicție, astfel cum afirmă recurenta.

Critica circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apare invocată formal în finalul secțiunii 1.4 din recurs și va fi înlăturată, deoarece nu se precizează motivele contradictorii contestate, opus obligațiilor prescrise de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. de asemenea, ipoteza motivării străine - care presupune că integralitatea considerentelor hotărârii este lipsită de legătură cu cauza -, este nu doar neargumentată, ci contrară însăși motivelor de recurs expuse de recurentă în susținerea celorlalte ipoteze de casare.

Criticile care combat soluția admiterii apelului pârâtei și respingerea cererii de restituire a sumei de 150.000 RON, expuse în secțiunea 1.2 a memoriului de recurs, vor fi încadrate și analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia recurată, curtea de apel a reținut inexistența caracterului ilicit și a prejudiciului cauzat prin restituirea sumei de 150.000 RON; autoarea căii de atac susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 70

1

și art. 72 din Legea nr. 31/1990 și art. 2.018 C. civ. și invocă nesocotirea de către intimată a obligațiilor prescrise de art. 215 C. civ. membrului organului de administrare care s-ar plasa într-o situație de contrarietate de interese prin încheierea unui act cu persoana juridică.

Contrar susținerilor intimatei, motivul analizat rămâne circumscris cauzei inițiale a acțiunii, întrucât particularizează o pretinsă faptă ilicită, săvârșită de intimată și, chiar dacă adaugă o nuanță distinctă față de etapele procesuale anterioare, nu încălcă principiul non omisso medio; va fi, așadar, analizat din perspectiva art. 72 din Legea nr. 31/1990.

Aceste dispoziții, potrivit cărora "Administratorii răspund personal față de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societății", coroborate cu cele ale art. 1.887 și art. 1.915 C. civ., conturează activarea răspunderii administratorilor în cazul încălcării legii, a mandatului sau culpei în administrare.

Sancționarea încălcării mandatului presupune întrunirea condițiilor răspunderii: existența unui contract, a unei fapte ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției.

Din perspectiva faptei ilicite, prin argumentele expuse în secțiunile 1.2.2-1.2.4 ale memoriului de recurs, construite pe dispozițiile art. 215 C. civ., autoarea căii de atac susține că intimata și-a încălcat obligația de îndeplinire a mandatului cu diligența specifică unui bun proprietar, întrucât nu numai că nu a adus la cunoștința asociaților conflictul de interese în care se găsea, dar a și dispus restituirea către sine a sumelor, cu nesocotirea interesului societății.

Însă, sancționarea încălcării art. 215 alin. (1) C. civ. nu poate fi concepută în lipsa unei hotărâri judecătorești care să statueze în sensul că administratorul a încheiat în frauda societății un act juridic cu un terț care cunoștea sau avea obligația de a cunoaște interesul semnatarului și fraudarea intereselor persoanei juridice. Alineatul (2) al dispoziției analizate poate fi activat numai dacă, fără votul membrului organului de administrare, majoritatea necesară încheierii actului juridic nu era atinsă; în acest caz, răspunderea este limitată la daunele pricinuite persoanei juridice.

Or, în cauza de față, cadrul procesual nu reflectă învestirea instanțelor cu o cerere în anularea contractului de împrumut sau a plății prin care a fost stinsă obligația de restituire.

Mai mult, situația de fapt definitiv stabilită de instanțele devolutive nu reflectă un conflict de interese a cărui gravitate să atingă pragul fraudei; altfel spus, în cauză nu s-a probat faptul că intimata, în calitate de administrator, a încheiat cu rea-credință acte păgubitoare persoanei juridice, în scopul obținerii de foloase, pentru a prefigura posibilitatea atragerii răspunderii acesteia în baza art. 215 alin. (2) C. civ.

Pentru aceste motive, argumentul analizat este înlăturat.

O altă critică afirmă, opus curții de apel, că fapta ilicită a intimatei constă în restituirea împrumutului în lipsa unei scadențe a acestuia și materializează încălcarea obligațiilor de loialitate și de bună-credință ce revin administratorilor.

Motivul va fi înlăturat, câtă vreme termenul de restituire stabilit judiciar, potrivit art. 2.162 C. civ., se împlinise la momentul pronunțării deciziei recurate, care marchează definitivarea situației de fapt.

Combătând statuările curții de apel în privința prejudiciului produs, prin susținerile expuse în secțiunile 1.2.6-1.2.11 ale memoriului de recurs, autoarea căii de atac afirmă că restituirea creditului a pus-o în imposibilitate de a funcționa și contestă dezlegarea dată de instanța de apel aserțiunilor privind impactul negativ al prelevării disponibilităților bănești asupra acordului de finanțare nr. x/21.09.2017.

Susținerile, formulate cu nesocotirea art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., vor fi înlăturate.

Statuările curții de apel vizate de critică nu reflectă aplicarea unor reguli de drept, ci constată insuccesul autoarei demersului judiciar în dovedirea rezultatului vătămător pe care faptele reclamate i le-au pricinuit în raport cu derularea acordului de finanțare; ele sunt constatări în fapt, circumscrise temeiniciei și nu legalității deciziei recurate.

Nu mai puțin, afirmând că prin restituirea împrumutului a fost periclitată exploatarea resurselor financiare pentru obținerea de profit, autoarea căii de atac antamează aspecte de oportunitate cu care analiza jurisdicțională de legalitate a conduitei administratorilor, circumstanțiată art. 72 din Legea nr. 31/1990, nu poate interfera; recurenta nu invocă încălcarea unei limitări legale sau convenționale configurate de mandatul administratorului și, astfel cum s-a reținut definitiv în etapele devolutive, nu a administrat dovezi din care să rezulte că intimata, acționând contrar interesului societății, i-a cauzat o pierdere.

Prin motivele expuse în secțiunea 2 a memoriului, care combat soluția dată apelului incident al reclamantei, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este vizată statuarea curții de apel potrivit căreia această apelantă nu a dovedit că pârâta deține documentele la restituirea cărora a solicitat să fie obligată.

Deși invocă în combaterea acestor considerente dispozițiile art. 2.019 C. civ., art. 177 și 185 din Legea nr. 31/1990, art. 6 din Legea nr. 82/1991 și art. 1 din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2634/2015, autoarea căii de atac nu argumentează în ce mod aceste dispoziții au fost aplicate greșit de instanța de apel.

În realitate, statuarea curții de apel nu reflectă refuzul de aplicare a dispozițiilor legale indicate sau aplicarea lor greșită, ci este una subsumată exclusiv probațiunii și ca urmare, ea nu poate fi reanalizată în recurs; în consecință, critica este înlăturată.

Față de ansamblul considerentelor expuse, reținând că motivele de nelegalitate invocate nu atrag casarea hotărârii, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul și, reținând culpa sa procesuală, în condițiile art. 452-453 C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată angajate și dovedite în prezenta fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 327/29.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 16.284 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 aprilie 2024.