CtEDO 18.11.2008 AI

TIMPANI c. ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
18.11.2008
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
TIMPANI c. ITALIE (CtEDO, 2008)
HUDOC · oficial

a cererii nr. 7732/02

prezentată de Santi TIMPANI

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședindu-se pe 18 noiembrie 2008 într-o cameră compusă din:

Françoise Tulkens,

președintă,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Nona Tsotsoria,

judecători,

și de

Sally Dollé,

grefieră de secțiune,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 28 ianuarie 2002,

Având în vedere decizia de a trata prioritar cererea în conformitate cu art. 41 din regulamentul Curții.

Având în vedere decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cazului,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și pe cele prezentate în răspuns de reclamant,

După ce au deliberat, pronunță următoarea decizie:

Reclamantul, dl Santi Timpani, este un cetățean italian, născut în 1972 și rezident la Palermo. El este reprezentat în fața Curții de Doamna A. de Luca, avocat la Messina. Guvernul italian ("Guvernul") a fost reprezentat succesiv de agenții săi, diii I.M. Braguglia și R. Adam și Doamna E. Spatafora, de coagentul său, dl F. Crisafulli, și de coagentul adjunct al acestuia, dl N. Lettieri.

A.

Circumstanțele cazului

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Procedură penală

Arestat pe 8 februarie 1991, reclamantul a fost condamnat pe 4 aprilie 1998 la 30 de ani de închisoare, precum și la o amendă de 8.400.000 de lire italiene (4.338,24 EUR). Pe 8 martie 2000, a fost condamnat la închisoare pe viață pentru omor.

Pe 23 iulie 2001, reclamantul a exercitat presiune asupra codetinuților săi pentru a-și impune propria voință și i-a încurajat să abandoneze munca din fabrica situată în interiorul instituției penitenciare.

Pe 28 iulie 2001, reclamantul a lovit un alt deținut.

Pe 11 octombrie 2001, Șeful Departamentului Administrației Penitenciare a considerat că comportamentul reclamantului, datorită poziției sale dominante asupra codetinuților săi, era dăunător pentru viața socială a instituției penitenciare. A decis să-l supună regimului de tratament special prevăzut la art. 14bis din legea nr. 354 din 26 iulie 1975 și să ia următoarele măsuri, pentru o perioadă de șase luni:

- interzicerea participării la tragerea lunară la sorți pentru desemnarea deținuților responsabili cu supravegherea pregătirii mâncării, gestionarea bibliotecii, organizarea activităților culturale, sportive și recreative;

- interzicerea convorbiri cu persoane altele decât soțul, copiii, părinții, frații și surorile și avocatul;

- interzicerea participării la educația școlară și profesională, activitățile de muncă și activitățile sportive și recreative;

- autorizarea plimbărilor în limitele autorizate de secțiune;

- atribuirea unei celule individuale cu mobilier redus la esențial, excludând o oglindă, o televiziune și orice mărunțiș, lăsând deținutului o radio portabilă și un aparat pentru încălzirea băuturilor doar dimineața timp de câteva minute.

Această decizie a fost notificată reclamantului pe 12 octombrie 2001.

La o dată necunoscută, reclamantul a contestat această decizie în fața tribunalului de aplicare a pedepselor din Reggio di Calabria care, pe 19 decembrie 2001, a confirmat aplicarea regimului special de supraveghere pronunțat la adresa reclamantului, cu excepția interzicerii de a folosi un televizor.

Această decizie a fost notificată reclamantului pe 31 decembrie 2001.

Procedură în fața tribunalului pentru copii

Fiica reclamantului, S., s-a născut pe 7 septembrie 1991.

Pe 29 aprilie 1998, un asistent social al serviciului de consultații familiale al comunei Milazzo a redactat o expertiză psihologică privitoare la fiica reclamantului. Acest raport indicase că era necesar să se garanteze minorei posibilitatea de a-și vedea tatăl mai des, nu doar pentru a ține seama de dorința copilului, ci și pentru că o asemenea frecvență, în lumina legăturii afective existente între ei, era considerată un element fundamental al dezvoltării minorei. Asistentul social a propus organizarea întâlnirilor între reclamant și fiica sa în afara instituției penitenciare.

Pe 9 noiembrie 1999, tribunalul pentru copii din Messina ("tribunalul pentru copii") a respins o cerere a reclamantului de a putea întâlni S., ținând seama de faptul că sentința comporta suspendarea exercițiului autorității parentale în perioada execuției pedepsei.

Pe 16 februarie 2000, reclamantul a cerut tribunalului pentru copii să poată întâlni fiica sa și să autorizeze pe aceasta să-și vadă bunica paternă.

Pe 14 martie 2000, tribunalul pentru copii a remarcat că aparținea directorului instituției penitenciare în care era deținut reclamantul să decidă privitoare la prima cerere. Privitoare la întâlnirile între S. și bunica sa paternă, tribunalul nu s-a pronunțat, ținând seama de faptul că cererea nu provenea de la bunica în sine, ci de la tatăl copilului.

Pe 21 martie 2000, reclamantul a reiterat ambele cereri și s-a plâns de faptul că copilul era victima tratamentelor psihologice inumane din cadrul familiei sale.

Pe 28 martie 2000, tribunalul pentru copii a confirmat decizia sa din 14 martie. Cu privire la suspiciunile de maltrare psihologică, tribunalul a pus sarcinile sociale ale comunei Milazzo să efectueze o cercetare psiho-socială asupra copilului.

La o dată neprecizată, bunica paternă a cerut tribunalului pentru copii din Messina să poată întâlni S.

Prin decret din 11 iulie 2000, tribunalul a admis cererea și a ordonat serviciilor sociale să organizeze întâlnirile.

Pe 5 septembrie 2000, o asistentă socială a comunei Milazzo a redactat un raport asupra S. în ocasionul întâlnirii sale cu bunica paternă. Ea a constatat că minora manifesta un sentiment de ranchună față de bunica sa. Ea a remarcat de asemenea că copilul refuza să vorbească cu tatăl său, apelat prin telefon în timpul întâlnirii.

Pe 6 februarie 2001, tribunalul a observat că minora, după prima întâlnire cu bunica paternă, refuzase orice alt contact. Referindu-se la expertiza psihologică efectuată asupra S., care remarcase că descoperirea infracțiunilor comise de tatăl ei provocase copilului o mare suferință și ținând seama de starea psihologică foarte fragilă a S., tribunalul pentru copii a declarat că nu era de dorit să o oblige pe ea să-și întâlnească tatăl. Privitoare la suspiciunile de maltrare psihologică pe care minora le suferea, tribunalul a remarcat că nici un element al dosarului nu susținea teza reclamantului. Tribunalul a ordonat reclamantului să nu exercite presiuni asupra copilului și să o lase liberă să decidă dacă doreia să-l întâlnească. El a declarat de asemenea incompetența sa pentru organizarea întâlnirilor între tată-fiică.

La o dată neprecizată, reclamantul a fait un recurs în casație. Pe 21 ianuarie 2002, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului.

Pe 5 iunie 2001, tribunalul pentru copii a respins cererea reclamantului de a efectua o nouă expertiză asupra minorei. La o dată neprecizată, reclamantul a făcut un recurs în casație. Pe 28 martie 2002, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului.

Pe 2 ianuarie 2002, reclamantul a cerut să fie transferat la penitenciarul din Pescara.

Pe 28 iunie și 11 iulie 2002, reclamantul a cerut tribunalului pentru copii să poată întâlni fiica sa.

Pe 23 septembrie 2002, a adresat directorului penitenciarului o cerere de autorizare a convorbiri vizuale și telefonice cu fiica sa.

Prin decret din 17 decembrie 2002, tribunalul a observat că din convorbirile pe care S. le-a avut cu un judecător, rezulta că ea își schimbă numele de familie din cauza rușinii pe care o resimțea față de tatăl ei care era în închisoare pentru a fi comis mai multe infracțiuni. Își amintea de dispute violente în care tatăl ei o lovea pe mama, și nu voia nici să-i ierte nici să-l întâlnească. În plus, tribunalul a observat că Prefectul din Messina autorizase copilul să-și schimbe numele de familie. Tribunalul a luat act al refuzului S. de a-și întâlni tatăl și, ținând seama de vârsta sa (11 ani) și gradul de maturitate, pentru a proteja dezvoltarea sa psihică, a decis, în conformitate cu Convenția internațională a drepturilor copilului, că nu putea fi forțată să-și întâlnească tatăl. Prin urmare, tribunalul a respins cererile reclamantului.

Pe 15 martie 2003, reclamantul a cerut tribunalului să depărteze minora din reședința familială din cauza influenței negative a mamei. Prin decret din 1 aprilie 2003, tribunalul a respins cererea reclamantului, reiterând motivele decretului din decembrie 2002.

Pe 3 iunie 2003, tribunalul pentru copii a respins o nouă cerere a reclamantului.

În octombrie 2008, reclamantul a informat grefia Curții că a avut o convorbare vizuală cu fiica sa în august 2007 și că acum întreține contacte regulate (prin telefon și prin scrisori) cu ea.

Dreptul intern relevant

Potrivit articolului 14bis din legea nr. 354 din 26 iulie 1975, administrația penitenciară poate, printr-o ordonanță justificată și controlabilă de autoritatea judiciară, supune regimului de tratament special deținuții urmăriți sau condamnați atunci când dăunează ordinii și siguranței în penitenciare sau exercită o poziție dominantă asupra altor codetinuți prin violență sau amenințare. Acest regim poate fi aplicat pentru o perioadă de șase luni, prelungibilă de mai multe ori pentru perioade care să nu depășească trei luni.

Potrivit articolului 14ter din legea nr. 354 din 26 iulie 1975, împotriva ordonanței care impune un regim special de detenție, este posibil să se depună o reclamație (reclamo) în fața tribunalului de aplicare a pedepselor (tribunale di sorveglianza) în termen de zece zile de la data comunicării ordonanței persoanei interesate. Reclamația nu are nici un efect suspensiv. Tribunalul trebuie să decidă în termen de zece zile. Împotriva deciziei tribunalului de aplicare a pedepselor, este posibil să se facă recurs la Curtea de Casație, care poate fi sesizată de asemenea în termen de zece zile de la notificarea respingerii de către tribunal.

Potrivit articolului 14quater, măsurile nu pot privii igiena, sănătatea, mâncarea, citirea cărților și revistelor, utilizarea unui aparat radio, practica cultului, autorizarea plimbărilor în limita a două ore pe zi, convorbiri cu soțul, copiii, părinții, frații și surorile și avocatul.

Dacă regimul special nu poate fi aplicat în instituția penitenciară unde se găsește deținutul, administrația penitenciară poate transfera deținutul într-o altă instituție printr-o ordonanță justificată.

1.

Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că a fost victima tratamentelor inumane și degradante deoarece a fost supus unui regim special de detenție timp de șase luni, plasat într-o celulă individuală, fără contact cu alți deținuți, fără oglindă și fără televizor.

1.

Reclamantul susține că supunerea sa regimului special de detenție prevăzut de art. 14bis din legea nr. 354 din 26 iulie 1975 se analizează ca un tratament contrar articolului 3 din Convenție, care se redactează după cum urmează:

"Nici o persoană nu poate fi supusă (...) nici la tortură nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante."

Curtea reamintești că art. 3 din Convenție consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice. Chiar și în circumstanțele cele mai dificile, cum ar fi lupta împotriva terorismului și criminalității organizate, Convenția interzice în termeni absoluți tortura și pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. art. 3 nu prevede restricții, prin ceea ce contrasta cu majoritatea clauzelor normative ale Convenției și Protocoalelor nr. 1 și 4, și conform articolului 15 § 2 nu suferă nici o derogare, chiar în caz de pericol public amenințând viața națiunii (Labita c. Italia [Marea Cameră], nr. 26772/95, § 119, CEDO 2000-IV; Selmouni c. Franța [Marea Cameră], nr. 25803/94, § 95, CEDO 1999-V; Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 93, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII). Interdicția torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absolută, indiferent de acțiunile victimei (Chahal c. Regatul Unit, 15 noiembrie 1996, § 79, Recueil des arrêts et décisions 1996-V). Natura infracțiunii care i se impută reclamantului este deci lipsită de relevanță pentru examinarea sub unghi articolului 3.

Un tratament rău trebuie să atingă un minimum de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3 din Convenție. Aprecierea acestui minimum este relativă prin esență; ea depinde de ansamblul datelor cazului, și în special de durata tratamentului, efectele sale fizice și psihologice și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei. Atunci când o persoană este lipsită de libertate, utilizarea împotriva sa a forței fizice atunci când nu este necesară strict de comportamentul ei, încalcă demnitatea umană și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (sentințele Labita, citate, § 120; Assenov și alții, citate, § 94; Tekin c. Turcia, 9 iunie 1998, §§ 52 și 53, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV).

Curtea reamintești că ea a estimat de mai multe ori că regimul special prevăzut de art. 41bis din legea privind organizația penitenciară care comportă un izolament social relativ nu constituie, în sine, un tratament inuman sau degradant (Indelicato c. Italia (dec.), nr. 31143/96, 6 iulie 2000; Attanasio c. Italia (dec.), nr. 15619/04, § 48, 13 noiembrie 2007). Curtea admite că în general, aplicarea prelungită a anumitor restricții poate plasa un deținut într-o situație care ar putea constitui un tratament inuman sau degradant în sensul articolului 3 din Convenție. Cu toate acestea, ea nu poate rține o durată precisă de la care este atins pragul minim de gravitate pentru a cădea în sfera de aplicare a articolului 3 din Convenție. În schimb, ea trebuie să controleze dacă, într-un caz dat, reînnoirea și prelungirea restricțiilor se justificau sau dacă, dimpotrivă, ele constituiau reiterea limitărilor care nu mai puteau fi justificate (Argenti c. Italia, nr. 56317/00, § 21, 10 noiembrie 2005).

Curtea observă că reclamantul a fost supus regimului special de detenție prevăzut de art. 14bis din legea nr. 354 din 26 iulie 1975, mai puțin sever decât cel prevăzut de art. 41bis din aceeași lege, ținând seama de comportamentul violent al acestuia. Reclamantul nu a fost, în consecință, supus unui izolament senzorial nici unui izolament social absolut, ci unui izolament social relativ, constând în interzicerea de a primi vizite de la persoane altele decât membrii familiei, interzicerea participării la educația școlară și profesională, activitățile de muncă și activitățile sportive și recreative, atribuirea unei celule individuale cu mobilier redus la esențial și autorizarea plimbărilor în limitele autorizate de secțiune. Dacă posibilitățile sale de contact erau astfel limitate, nu se poate totuși vorbi în acest sens de izolament. În plus, Curtea observă că aceste limitări au durat șase luni și că pe 18 decembrie 2001, tribunalul de aplicare a pedepselor din Reggio di Calabria a admis cererea reclamantului și a autorizat utilizarea unui televizor în celula individuală.

Curtea consideră prin urmare, ținând seama de vârsta și starea de sănătate a reclamantului care nu susține că a suferit efecte fizice sau psihologice prejudiciabile, că regimul de detenție din art. 14bis, care a durat 6 luni, nu a atins minimul necesar de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3 din Convenție.

În lumina considerațiilor care preced, Curtea estimează că această parte a cererii este evident neîntemeată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

2.

Reclamantul se plânge de faptul că nu-și vede fiica din 1999 și nu are știri de la ea. El invocă art. 5 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Curtea observă de la început că art. 5 din Protocolul nr. 7 nu se aplică în speța. Prin urmare, această parte a cererii va fi analizată sub unghi articolului 8 § 1, care se redactează după cum urmează:

"1. Orice persoană are dreptul la respect al vieții sale (...) familiale (...)

1.

Tezele părților

Guvernul susține că aplicarea regimului prevăzut de art. 14bis din legea nr. 354 din 26 iulie 1975 nu-l lipsește pe reclamant de contacte cu familia sau apropiații. El expune că decizia de suspendare a autorității parentale nu împiedică menținerea legăturilor cu familia.

Guvernul reamintești că nici un tribunal nu a interzis contactele între reclamant și S. Reclamantul nu a întâlnit fiica sa din cauza refuzului repetat al acesteia de a-l vedea. Minora declarase că era traumatizată de reclamant din cauza comportamentelor sale violente și a infracțiunilor pe care le comisese.

De asemenea, potrivit Guvernului, cererea reclamantului de a fi încarcerat la Pescara, atunci când fiica sa trăia în Sicilia, ar demonstra că nu era interesat să refacă legăturile familiale cu ea.

Guvernul expune că deciziile tribunalului pentru copii au ținut în tot momentul seama de interesul superior al copilului. Tribunalul a decis de mai multe ori că nu era posibil pentru dezvoltarea psihică a minorei să o forțeze să-și întâlnească tatăl.

Reclamantul contestă teza Guvernului. El susține mai întâi că în cerând să fie transferat la Pescara, nu voia să se îndepărteze de fiica sa. El a demonstrat mereu că doreia să refacă legăturile familiale cu ea. Reclamantul a cerut de mai multe ori tribunalului pentru copii să poată organiza întâlnirile cu S. Tribunalul nu ar fi luat în considerare ipoteza că refuzul S. de a-și întâlni tatăl putea fi datorat influenței negative a familiei. Reclamantul a încercat de mai multe ori să-și întâlnească fiica, dar a fost împiedicat de refuzurile tribunalului pentru copii. Reclamantul deduce din aceasta încălcarea dreptului lui la o viață familială.

2.

Aprecierea Curții

Curtea reamintești că, dacă art. 8 din Convenție tinde în esență să apere individul împotriva ingerințelor arbitrare ale puterilor publice, el generează în plus obligații pozitive inerente unui "respect" efectiv al vieții familiale. Într-un caz ca în altul, trebuie să se țină seama de echilibrul corect care trebuie să existe între interesele concurente ale individului și ale societății în ansamblu; la fel, în ambele ipoteze, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere (Keegan c. Irlanda, 26 mai 1994, § 49, seria A nr. 290, și mai ales Iglesias Gil și A.U.I. c. Spania, nr. 56673/00, § 47 și urm., CEDO 2003-V.).

Privitoare la obligația pentru Stat de a aproba măsuri pozitive, Curtea a declarat de mai multe ori că art. 8 implică dreptul unui părinte la măsuri propice pentru a-l reunifica cu copilul și obligația autorităților naționale de a le lua (a se vedea, de exemplu, Ignaccolo-Zenide c. România, nr. 31679/96, § 94, CEDO 2000-I, și Nuutinen c. Finlanda, nr. 32842/96, § 127, CEDO 2000-VIII).

Cu toate acestea, obligația autorităților naționale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută. Natura și amploarea acestora depind de circumstanțele fiecărui caz, dar înțelegerea și cooperarea tuturor persoanelor interesate constituie mereu un factor important. Dacă autoritățile naționale trebuie să se străduiască să faciliteze o asemenea colaborare, o obligație pentru ele de a recurge la coercitate în materie nu poate fi decât limitată: trebuie să țină seama de interesele și drepturile și libertățile acestor aceleași persoane, și în special de interesele superioare ale copilului și drepturile pe care i le recunoaște art. 8 din Convenție. În ipoteza în care contactele cu părinții riscă să amenințe aceste interese sau să afecteze aceste drepturi, revine autorităților naționale să vegheze la un echilibru corect între ele (Ignaccolo-Zenide, citate, § 94).

Granita dintre obligațiile pozitive și negative ale Statului conform articolului 8 nu se preteaza la o definiție precisă; principiile aplicabile sunt totuși comparabile. În particular, în ambele cazuri trebuie să se țină seama de echilibrul corect care trebuie să existe între interesele concurente; la fel, în ambele ipoteze, Statul se bucură de o anumită marjă de apreciere (cf. Keegan c. Irlanda, citate, § 49, Odièvre c. Franța [Marea Cameră], nr. 42326/98, § 40, CEDO 2003-III și Evans c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 6339/05, § 75, CEDO 2007-...).

Curtea observă că punctul decisiv în speța constă în a se determina dacă autoritățile naționale au luat toate măsurile care se puteau rezonabil aștepta de la ele pentru a-l permite reclamantului să refacă legăturile familiale normale cu fiica sa.

Curtea observă că inițial, relația dintre tată și fiică a fost întreruptă din cauza incarcerației și condamnării celui dintâi. Din 1999, reclamantul nu a avut ocazia să-și vadă fiica.

Curtea observă în acest privind că autoritățile naționale au vegheat constant ca să fie efectuate expertize asupra S. pentru ca elementele cele mai recente să poată ilumina deciziile lor de a apropia tatăl și fiica fără a dăuna acesteia din urmă. Autoritățile naționale se situau mereu într-o perspectivă dinamică, turnată spre viitor. Ele nu au niciodata împiedicat o apropiere între S. și reclamant. În schimb, comportamentul reclamantului, care a cerut să fie incarcerat la Pescara în timp ce fiica sa trăia în Sicilia, nu a facilitat apropierea pe care afirma că o dorește.

De la 2000 în colo, copilul a opus un refuz clar de a-și întâlni tatăl. Tribunalul pentru copii din Messina a luat nota acestui refuz bazîndu-se pe expertizele psihologice efectuate asupra copilului s-a preocupat de protecția dezvoltării sale psihice liniștite. În deciziile sale, a subliniat că trebuia să se țină seama de suferința copilului față de tatăl su și să o lase liberă să decidă sobre întâlnirile cu el. O întâlnire forțată a copilului cu reclamantul ar fi putut să se dovedească contraproductivă.

Curtea estimează că motivele avansate de jurisdicțiile interne pentru a justifica deciziile lor erau suficiente privitoare la interesul superior al copilului. Desigur, acest interes prezintă un dublu aspect. Pe de o parte, este sigur că garantirea copilului o evoluție într-un mediu sănătos face parte din acest interes și că art. 8 nu poate nicidecum autoriza un părinte să ia măsuri prejudiciabile sănătății și dezvoltării copilului său (Johansen c. Norvegia, 7 august 1996, § 78, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, și E.P. c. Italia, nr. 31127/96, § 62, 16 septembrie 1999). Pe de altă parte, este clar că este la fel în interesul copilului ca legăturile între el și familia sa să fie menținute.

Curtea reamintești că deciziile tribunalului pentru copii referitoare în special la dreptul de a vizita nu au un caracter definitiv și pot deci fi revocate oricând în funcție de evenimente legate de situația litigioasă.

În speța, Curtea observă că de la 2007 în colo, autoritățile penitenciare au organizat contacte (audiovisuale și telefonice) între reclamant și fiica sa ținând seama de dorința S. de a se apropia de tatăl ei. În plus, pe 6 octombrie 2008, reclamantul a informat grefia că întreține contacte regulate (prin telefon și prin scrisori) cu ea.

Ținând seama de ce precede și ținând cont de contextul cazului, Curtea estimează că deciziile luate de autoritățile naționale sunt conforme atât cu interesele reclamantului cât și cu ale copilului și că, departe de a fi inactiv, jurisdicțiile sesizate cu cazul au luat, în conformitate cu dreptul intern, măsurile care se puteau rezonabil aștepta de la ele.

Din aceasta rezultă că acest motiv de plângere este evident neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Decide

că cererea este inadmisibilă.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Grefieră

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2008-07-22
0,95
AFFAIRE VILLANACCI c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE VILLANACCI c. ITALIE ( Requête n o 5488/03) ARRÊT STRASBOURG 22 juillet 2008 DÉFINITIF 22/10/2008 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Villanacci c. Italie, La Cour européenne des droits de l’ho
CtEDO 2008-10-14
0,95
AFFAIRE BELPERIO c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE BELPERIO c. ITALIE ( Requête n o 39258/03) ARRÊT STRASBOURG 14 octobre 2008 DÉFINITIF 14/01/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Belperio c. Italie, La Cour européenne des droits de l’homme
CtEDO 2008-11-13
0,95
AFFAIRE FONTANA c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE FONTANA c. ITALIE ( Requête n o 1452/03) ARRÊT STRASBOURG 13 novembre 2008 DÉFINITIF 13/02/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Fontana c. Italie, La Cour européenne des droits de l’homme (
CtEDO 2009-03-10
0,95
AFFAIRE MORONI c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE MORONI c. ITALIE (Requête n o 40261/05) ARRÊT STRASBOURG 10 mars 2009 DÉFINITIF 10/06/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Moroni c. Italie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxiè
CtEDO 2008-07-29
0,95
AFFAIRE DI MICCO c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE DI MICCO c. ITALIE ( Requête n o 35770/03) ARRÊT STRASBOURG 29 juillet 2008 DÉFINITIF 29/10/2008 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Di Micco c. Italie, La Cour européenne des droits de l’homme
Sursă