ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 996/2018

Ședința publică din data de 9 martie 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 16.01.2015 sub nr. de dosar x/2015, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat constatarea existenței calității de colaborator al Securității, în privința pârâtului A.

Prin sentința civilă nr. 2752 din 27 octombrie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că prima instanță a respins acțiunea încălcând și aplicând greșit prevederile art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008.

Interpretarea dată acestor prevederi de drept material de către considerentele sentinței atacate este eronată, atrăgând incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul consideră că atât timp cât sentința atacată cuprinde motive contradictorii, în speță devine incident și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Noul C. proc. civ.

Se mai susține că prevederile art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008 nu impun și nu ar avea de ce să impună ca atitudinile potrivnice denunțate să conțină detaliile la care fac referire considerentele sentinței atacate.

Din perspectiva legiuitorului, este suficient ca notele scrise de colaboratorii Securității să creeze ofițerilor care primeau informațiile convingerea că persoanele denunțate erau nemulțumite de situația politică, economică sau socială în care se afla România în timpul regimului comunist și, în concluzie, nu agreau regimul comunist.

Cu alte cuvinte, atât timp cât Securitatea era înștiințată că persoanele denunțate au o părere vădit negativă despre realitățile sociale din România, iar această părere era în totală contradicție cu susținerile propagandei comuniste, este evident că intimatul denunța atitudini potrivnice regimului comunist.

Din perspectiva primei instanțe, pentru se putea vorbi despre denunțarea unor atitudini potrivnice regimului comunist, ar fi necesar ca intimatul să fi enumerat "concret "care sunt acele "case urâte", "străzi desfundate", "copii murdari'".

Astfel, potrivit interpretării primei instanțe, s-ar fi putut vorbi despre denunțarea unei atitudini potrivnice regimului comunist doar dacă nota adresată Securității ar fi menționat expres numele străzilor neasfaltate din România, numele copiilor afectați de sărăcie și adresele exacte ale locuințelor insalubre.

Cu alte cuvinte, potrivit abordării primei instanțe, denunțarea unor persoane care susțineau că românii trăiau în condiții grele în perioada regimului comunist ar putea reprezenta denunțarea unei atitudini potrivnice regimului comunist numai în măsura în care atât persoana denunțată, cât și nota informativă a denunțătorului îi enumerau pe cetățenii români care trăiau în condiții grele.

Cu privire la denunțarea faptului că B. afirma că "nu crede că o societate comunistă poate să asigure un nivel de trai ridicat întregii populații", prima instanță a arătat că "nu se precizează explicit că societatea comunistă din acele vremuri este acea societate comunistă despre care "nu crede că poate să asigure un nivel de trai ridicat".

Atât timp cât persoana denunțată aducea o critică indiscutabilă comunismului în general, în mod logic, critica viza inclusiv regimul comunist din România, iar opinia celui denunțat viza inclusiv regimul comunist instaurat în România, cu cât discuția divulgată de intimat Securității s-a purtat cu privire la situația din România.

Recurentul mai arată că, devreme ce denunțul intimatului consemnează faptul că persoanele denunțate aveau o părere evident negativă despre situația din România, nu mai poate avea relevanță dacă intimatul a reprodus în mod fidel cuvintele folosite de cei denunțați sau a sintetizat opiniile manifestate de aceștia.

În consecință, prima instanță a considerat că pentru a se constata denunțarea unor atitudini potrivnice regimului comunist ar fi necesară consemnarea, în nota scrisă de persoana verificată, a unor amănunte care - pe lângă faptul că nu ar fi putut fi consemnate în astfel de note - sunt total lipsite de relevanță, din perspectiva art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008.

Enumerarea victimelor politicilor economice și sociale ale regimului comunist, condiție pe care prima instanță o consideră obligatorie, nu este impusă și nici nu ar fi putut fi impusă de art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008. Dacă o astfel de condiție - total nerelevantă din perspectiva stabilirii profilului moral al denunțătorului - ar fi fost, ipotetic, impusă de legiuitor, aceasta nu ar fi fost îndeplinită în nicio speță, iar calitatea de colaborator al Securității nu ar fi fost constatată cu privire la nicio persoană.

În plus, tocmai împrejurarea că în denunțul intimatului "nu se indică în concret nici care sunt acele "case urâte", "străzi desfundate", "copii murdari" întărește concluzia că persoanele denunțate rămăseseră, după vizita în România, cu părere neplăcută față de nivelul de trai din țară, în general, iar nu doar față de anumite situații izolate.

Prima instanță a arătat, cu privire la nota scrisă de intimat și analizată în acțiune, că "aceste informații nu permit identificarea nici a persoanelor care ar fi făcut comentariile".

Se mai susține că, în denunțul său, intimatul a menționat explicit numele persoanelor denunțate, precum și alte date extrem de precise despre acestea. In aceste condiții apare ca nejustificată concluzia primei instanțe în sensul că "aceste informații nu permit identificarea nici a persoanelor care ar fi făcut comentariile".

Cât privește condiția legală referitoare la vizarea îngrădirii unor drepturi și libertăți fundamentale, prima instanță a considerat că, pentru reținerea calității de colaborator al Securității, ar fi necesară încălcarea efectivă a unor drepturi și dovedirea acestei încălcări.

Față de considerentele primei instanțe, recurentul apreciază că sentința contrazice jurisprudența amplă și constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a interpretat sintagma "au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului' în sensul că, pentru reținerea calității de colaborator al Securității, este suficientă expunerea celor denunțați unor posibile repercusiuni negative (spre exemplu, acțiuni de verificare desfășurate de Securitate), nefiind necesară dovedirea unor îngrădiri efective ale drepturilor omului.

Sentința atacată face referire la trei Decizii pronunțate de Curtea Constituțională. Esențial este că Decizia Curții Constituționale nr. 530/2009 face referire, într-adevăr, la încălcarea drepturilor omului, dar în contextul în care se analiza constituționalitatea prevederilor referitoare la lucrătorii Securității, iar nu la colaboratorii Securității. Astfel, Decizia nr. 530/2009 arată că "Sub acest aspect, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008 operează o modificare substanțială a regimului juridic aplicabil persoanelor constatate ca fiind "lucrătoare ale Securității" față de prevederile Legii nr. 187/1999, declarată neconstituțională prin Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008. Astfel, reglementarea anterioară nu a urmărit doar deconspirarea persoanelor care au participat la activitatea de poliție politică comunistă, ci a promovat răspunderea juridică și politică a acestora, cu scopul îndepărtării lor din anumite funcții, și împiedicarea lor de a candida pentru alegerea sau numirea în acele funcții. Mai mult, așa cum a reținut Curtea Constituțională prin decizia menționată, legea crea premisele unei forme de răspundere morală și juridică colectivă, pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informații, fără vinovăție și fără existența unei fapte de încălcare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale."

Prin urmare, considerentele Deciziei nr. 530/2009 nu sunt relevante în verificarea calității de colaborator al Securității.

Cât privește invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din Noul C. proc. civ., se arată că în cuprinsul punctului 14 al considerentelor sentinței atacate se menționează că "Apoi, referitor la a doua condiție prevăzută de dispozițiile legale precitate, se reține de Curte că, pe parcursul colaborării cu organele de Securitate, pârâtul a furnizat informații sub formă de notă scrisă, olografă despre atitudini potrivnice regimului totalitar comunist astfel cum acestea au fost detaliate anterior (pct. 5 și 6)".

Ulterior, în cuprinsul considerentelor, prima instanță a arătat că, în speță nu ar fi dovedită existența condiției referitoare la denunțarea unor atitudini potrivnice regimului totalitar comunist.

Față de aceasta, este evident caracterul contradictoriu al considerentelor sentinței atacate ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) punctul 6 din Noul C. proc. civ., mai exact ipoteza în care hotărârea atacată "cuprinde motive contradictorii'.

În opinia recurentului sentința atacată este rezultatul încălcării și aplicării greșite a prevederilor de drept material ale art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008, atrăgând incidența art. 488 alin. (1) punctul 8 din Noul C. proc. civ.

Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 9.11.2017, recursul a fost admis în principiu.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, la pct. 14 al considerentelor instanța arată că și cea de-a doua condiție (indicată la lit. b de la pct. 12 al hotărârii) este îndeplinită întrucât pârâtul a furnizat informații sub formă de notă scrisă olografă, astfel cum aceste informații au fost detaliate de către instanța la pct. 5 și 6 din hotărâre.

În realitate este o eroare de redactare, instanța de fond dorind să redea cu exactitate cerința așa cum apare ea în textul prevăzut de art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008, nu a mai inserat și semnele de punctuație care să indice citarea unui text (ghilimelele), însă caracterul de citare este evident atât din conținutul sintagmei în sine, dar și din conținutul frazei luat în întregul ei. Că este așa, rezultă fin considerentele ulterioare unde instanța face o referire expresă "astfel cum aceste informații au fost detaliate de către instanța la pct. 5 și 6 din hotărâre".

Deci, sensul este însă evident pentru că instanța se referă la cea de-a a doua cerință a art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008, pe care a și menționat-o în mod expres la pct. 12, și anume aceea ca persoana să fi furnizat Securității informații, prin note și rapoarte scrise, în nici un caz nu se referă la cea de a treia condiție a art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motive contradictorii, nefiind incident motivul de recurs invocat.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conform art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008 lit. a lucrător al Securității este orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului;

Litera b a aceluiași articol definește colaboratorul Securității prin persoana care a furnizat informații, indiferent sub ce formă, precum note și rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității, prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Persoana care a furnizat informații cuprinse în declarații, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei și procesului, în stare de libertate, de reținere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată și condamnată, nu este considerată colaborator al Securității, potrivit prezentei definiții, iar actele și documentele care consemnau aceste informații sunt considerate parte a propriului dosar.

Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiție, în măsura în care se coroborează cu alte probe.

Colaborator al Securității este și persoana care a înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea, precum și cei care, având calitatea de rezidenți ai Securității, coordonau activitatea informatorilor.

Înalta Curte apreciază că potrivit art. 2 alin. (1) lit. b din O.U.G. nr. 24/2008 pentru ca o persoană să fie considerată ca fiind colaborator al Securității trebuia să furnizeze informații prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Așadar, pentru a se constata că o persoană a avut calitatea de colaborator al Securității, este necesar a fi îndeplinite patru condiții cumulative, respectiv:

(a) ca instanța competentă să fi fost legal învestită cu solicitarea de a se constata calitatea de colaborator al Securității al unei persoane;

(b) ca această persoană să fi furnizat informații, prin note și rapoarte scrise [sintagmele "indiferent sub ce formă" și "relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității" din cuprinsul art. 2 lit. b teza întâi din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008 fiind constatate ca fiind neconstituționale prin decizia nr. 672/26.06.2012, pronunțată de Curtea Constituțională];

(c) ca, prin aceste informații furnizate, să se fi denunțat activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist;

(d) ca, raportat la efectele furnizării informațiilor, ele au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Trebuie precizat că legiuitorul face referire în art. 2 alin. (1) lit. b din. O.U.G. nr. 24/2003 și la relatările verbale consemnate de lucrătorii de Securitate, ca fiind acte probante ale colaborării cu securitatea.

Însă, în analiza forței probante a unor astfel de relatări trebuie avut în vedere și modul în care ofițerii de securitate trebuiau să-și îndeplinească obligațiile de serviciu.

Din amplele materiale documentare publicate după anul 1989, care au căpătat forța unor documente istorice, cu notorietate, rezultă că ofițerii de securitate aveau un plan de racolări, un plan de informații etc., context în care informația putea să nu aparțină persoanei la care se face referire.

În aceste condiții relatările consemnate în rapoartele informative ale ofițerilor nu pot beneficia de o prezumție legală absolută de veridicitate, acestea urmând a fi analizate prin coroborare cu ansamblul probator al cauzei.

A considera că în mod cert relatările cuprinse în rapoartele lucrătorilor de Securitate reprezintă adevărul ar însemna că tocmai ceea ce se condamnă, securitatea ca poliție politică, să fie reabilitată printr-o credibilizare absolută.

În cauza de față, probele administrate în susținerea acțiunii pentru a se dovedi calitatea de colaborator al securității, așa cum au fost analizate în precedent demonstrează că pârâtul nu și-a asumat calitatea de colaborator, că nu a furnizat informații prin care să fi denunțat activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist.

Deci, probatoriile aflate la dosar demonstrează că pârâtul nu a furnizat informații de natura celor prevăzute în art. 2 alin. (1) lit. b din O.U.G. nr. 24/2008.

Prin dezlegarea dată de Curtea Constituționala se urmărește ca îndeplinirea condițiilor legii să fie analizată și sub aspectele existenței vinovăției și a încălcării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, fiind necesară analizarea notei respective și din această perspectivă.

Astfel, cu privire la Nota informativă din 19.10.1972 se poate constata, așa cum a reținut și instanța de fond, că aceasta nu relevă furnizarea unor elemente care să fi atras încălcarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și că aspectele expuse în acea notă nu au legătura cu activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist.

Relatările făcute de către sursa "C." despre cunoștințele sale din Germania au un caracter de generalitate și aceasta este cauza care face imposibilă aprecierea certă și indubitabilă a faptului că prin informații au fost denunțate activități sau atitudini potrivnice regimului comunist și că efectele furnizării ar fi fost acelea că s-ar fi vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod corect, a reținut că valoarea foarte redusă a acestor informații este cea care face imposibilă aprecierea certă, că aspectele denunțate ar fi constituit activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, iar această valoare redusă este confirmată și de mențiunile făcute de ofițerul de securitate în finalul notei informative. Pe de altă parte, instanța de fond, în expunerea situației de fapt a arătat și subliniat că au fost doar câteva pasaje care au fost "propuse pentru informarea la buletin."

Cu privire la informațiile furnizate despre frații D. și E., instanța de fond, în mod corect, face aceeași apreciere că nici una dintre informațiile enumerate nu are un caracter precis și că nu se relevă informații despre viața privată a fraților respectivi, informații susceptibile de a justifica concluzia îndeplinirii cerințelor impuse de art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității împotriva sentinței civile nr. 2752 din 27 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 martie 2018.