ÎCCJ, Decizia nr. 193/2017

Decizia civilă nr. 193/2017

Asupra admisibilității în principiu a recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea din camera de consiliu de la 18 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2016/a3, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a dispus următoarele:

- anulează, ca netimbrată, cererea formulată de petenții A. și B. privind recuzarea completului învestit cu soluționarea pricinii ce formează obiectul Dosarului nr. x/1/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă;

- amendarea petenților cu suma de 200 lei fiecare, în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Împotriva încheierii menționate au declarat recurs B. și A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, sub nr. x/1/2017.

II. Procedura de filtrare a recursului

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de pregătire a dosarului și procedura de filtrare reglementată de art. 493 C. proc. civ.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-raportor a concluzionat în sensul că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 24 aprilie 2017, completul de filtru a analizat raportul, a constatat că este întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și a dispus comunicarea acestuia către părți.

La data de 23 iunie 2017, a fost înregistrată la dosar cererea formulată de recurentul B. privind sesizarea Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul că, raportat la art. 97 pct. 1 coroborat cu art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., completul de 5 judecători este instanță ierarhic superioară secțiilor Înaltei Curți.

III. Considerentele Înaltei Curți

Analizând cererea formulată de recurentul B. privind sesizarea Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte o va respinge, pentru argumentele arătate în continuare.

Întrucât vizează interpretarea unor dispoziții procedurale, chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării nu răspunde cerinței prevăzute de art. 519 C. proc. civ., în sensul ca obiectul sesizării să vizeze o problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Sub acest aspect, instanța are în vedere jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reținut că „mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 și urm. C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiția restrictivă de admisibilitate analizată, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății” (decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1/1/2013/HP, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 43/20.01.2014).

Analizând cererea de recurs în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este admisibil pentru considerentele arătate în continuare.

În raport cu dispozițiile art. 129 din Constituție și ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătorești este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii, instanța fiind obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală și să respingă, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.

Referitor la soluția de anulare, ca netimbrată, a cererii de recuzare, se constată că sunt incidente dispozițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora:

„Art. 53 - (1) Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.”

În dosarul în care a fost pronunțată încheierea de respingere a cererii de recuzare, a fost pronunțată decizia nr. 103 din 26 ianuarie 2017, prin care a fost respinsă contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 2488 din 3 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă (prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 305 din 24 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă).

Se constată, astfel, că încheierea de respingere a cererii de recuzare a fost pronunțată într-un litigiu în care hotărârea prin care a fost soluționată cauza este o hotărâre pronunțată de o secție civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, definitivă potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel fiind, nu sunt incidente dispozițiile tezei a II-a a art. 53 salin. (1) C. proc. civ., citate anterior, întrucât, dacă hotărârea finală rămâne definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție, nu există o instanță ierarhic superioară care să soluționeze calea de atac.

În acest sens, sunt avute în vedere, prin analogie, considerentele deciziei nr. 36 din 11 decembrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, conform cărora, „în raport de reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor, cum ar fi, în materie penală, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în celelalte materii, secțiile acestei instanțe”.

Conform art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, completele de 5 judecători ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în alte materii decât cea penală, nu au, în situația dată, nici competența, nici atributul instanței ierarhic superioare, în sensul normei indicate, întrucât, atunci când legiuitorul a vrut să reglementeze competența Completului de 5 Judecători în materie civilă în soluționarea anumitor căi de atac, a făcut-o în mod expres și limitativ [spre exemplu, prin art. 136 alin. (3), art. 410, art. 421 alin. (2), art. 513 alin. (6) C. proc. civ.], ipoteza dedusă judecății nefiind însă reglementată.

Referitor la dispoziția de sancționare cu amendă judiciară, sunt incidente dispozițiile art. 191 alin. (1) și (3) C. proc. civ., conform cărora împotriva încheierii se poate face numai cerere de reexaminare, care se soluționează de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea. Or, se constată că nici dispozițiile menționate din C. proc. civ. și nici art. 24 din Legea nr. 304/2004 nu reglementează calea de atac a recursului împotriva încheierii prin care o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție dispune măsura amenzii judiciare în temeiul art. 187 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurentul B. privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de B. și A. împotriva Încheierii din camera de consiliu de la 18 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/1/2016/a3.

Fără cale de atac, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 iunie 2017.