Decizia nr.18 din 17 octombrie 2016

La data de 7 martie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin Sesizarea nr. 23/cc din 29 februarie 2016, potrivit Hotărârii nr. 4 din 24 februarie 2016 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Piteşti, cu problema de drept referitoare la competenţa funcţională a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj, Mureş) în soluţionarea litigiilor cu profesionişti, altele decât cele la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, competenţă determinată exclusiv de calitatea de profesionist (fost comerciant) a părţilor procesului civil, în raport şi cu prevederile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, ţinând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenţei în aceste litigii.

În sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Piteşti s-a arătat că, analizându-se jurisprudenţa la nivelul celor trei curţi de apel (Cluj, Piteşti şi Târgu Mureş), în circumscripţia cărora sunt organizate tribunalele specializate, în materia competenţei în cazul litigiilor dintre profesionişti, în considerarea calităţii acestora, independent de obiectul litigiului, s-a relevat faptul că instanţele nu au un punct de vedere unitar:

Potrivit primei orientări jurisprudenţiale, tribunalele specializate soluţionează litigiile cu profesionişti, indiferent de obiectul cauzei, fără a se ţine seama de criteriile prevăzute în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

Similar criteriilor de comercialitate din fostul Cod comercial, se consideră că orice litigiu care are cel puţin o parte profesionist, trebuie soluţionat de tribunalul specializat, fie în primă instanţă, fie în calea de atac, după caz, faţă de prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) raportat la art. 95 pct. l din Codul de procedură civilă.

În cadrul Curţii de Apel Cluj şi Curţii de Apel Târgu Mureş, instanţele specializate, învestite direct cu soluţionarea acestei categorii de litigii, au procedat, în general, la constatarea propriei competenţe, în aplicarea art. 130 raportat la art. 131 din Codul de procedură civilă şi la soluţionarea acestora prin hotărâri definitive, tribunalul civil considerându-se competent numai în cauze având ca obiect revendicare sau grăniţuire, în care părţi sunt profesionişti, iar în materia analizată declinând competenţa în favoarea tribunalelor specializate.

În cadrul Curţii de Apel Piteşti, de la intrarea în vigoare a actualului Cod civil până în toamna anului 2015 tribunalul civil soluţiona căile de atac exercitate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie, precum şi cauzele în primă instanţă de competenţa tribunalului, în litigiile cu profesionişti, având alte obiecte decât cele prevăzute la art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare. Însă, începând cu momentul menţionat, tribunalul civil şi-a declinat competenţa în favoarea tribunalului specializat care, la rândul său, a declinat competenţa în favoarea tribunalului civil, constatând ivit conflictul negativ de competenţă. Asupra conflictului negativ de competenţă, cele două secţii civile ale Curţii de Apel Piteşti împărtăşesc opinii diferite, reţinute în hotărâri definitive.

Pentru justificarea competenţei tribunalului specializat s-a argumentat că noţiunea de profesionist utilizată în art. 3 din Codul civil, definită şi în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, are în vedere şi categoria comercianţilor, reglementată de fostul Cod comercial.

S-a reţinut că, în temeiul art. 36 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul sau de calitatea părţilor, prin lege fiind înfiinţate şi tribunalele specializate, care preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care funcţionează.

Tribunalele comerciale au preluat la înfiinţare cauzele de natură comercială din competenţa tribunalului civil, potrivit art. 37 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Conform dispoziţiilor Legii nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, secţiile comerciale existente la data intrării în vigoare a actualului Cod civil în cadrul tribunalelor şi curţilor de apel, se vor reorganiza ca secţii civile sau vor fi unificate cu secţiile existente, prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei.

În ce priveşte tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi Mureş, legea a prevăzut fie reorganizarea ca tribunale specializate, fie ca secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş, la stabilirea cauzelor de competenţa acestora urmând a se ţine seama de numărul şi natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora şi de volumul de activitate al instanţelor.

S-a reţinut că, în prezent, deşi criteriul de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material şi-a pierdut funcţionalitatea, niciuna dintre normele actualului Cod civil ori ale Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a acestuia nu interzice separarea litigiilor în care cel puţin una dintre părţi are calitatea de profesionist în materia „activităţilor de producţie, comerţ sau prestări de servicii” (expresie care, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, înlocuieşte expresiile „acte de comerţ”, respectiv „fapte de comerţ”) de celelalte litigii care implică profesionişti în alte materii.

Domeniul de activitate specific tribunalelor specializate rezultă şi din reglementarea Legii nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, care, la art. 226, prevede că, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum cele enumerate exemplificativ de textul de lege.

S-a argumentat că raţiunea legiuitorului a fost aceea de a asigura o continuitate cu privire la tipurile de cauze care intră în competenţa de soluţionare a acestor instanţe, iar nu de a le degreva, altfel fiind de neînţeles menţinerea lor ca instanţe de sine stătătoare, precum şi a schemelor de personal ce le-au fost alocate.

În aplicarea acestor prevederi, prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători nr. 654 din 31 august 2011, s-a dispus reorganizarea celor trei tribunale comerciale ca instanţe specializate, care au preluat litigiile din competenţa fostelor tribunale comerciale.

Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii are în vedere expres volumul de activitate în materie comercială al fostelor tribunale comerciale, intenţia acestuia fiind dedusă din modalitatea în care a înţeles să justifice soluţia, în sensul menţinerii aceleiaşi competenţe a tribunalelor specializate şi după intrarea în vigoare a actualului Cod civil.

Volumul de activitate a fost raportat la un anumit tip de cauze, determinând această reorganizare, neputându-se face abstracţie de acest raţionament în stabilirea competenţei tribunalului specializat.

S-a constatat că, deşi Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunţat expres asupra competenţei materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanţe, volum care include toate cauzele a căror natură „comercială” era determinată prin aplicarea dispoziţiilorart. 3, 4, 7, 9 şi 56 din Codicele de comerţ din 1887. În consecinţă, intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a transfera competenţa de soluţionare a acestor cauze în favoarea secţiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competenţa materială în limitele competenţei fostelor tribunale comerciale.

Totodată, nici în Hotărârea nr. 654 din 31 august 2011 a Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători nu se prevede limitarea competenţei Tribunalului Specializat Argeş la litigiile prevăzute de art. 226 alin. (1) lit. a) -d) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

Distincţia între profesionişti şi neprofesionişti se susţine şi din prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, care se raportează la ambele noţiuni, justificându-se o competenţă diferită.

S-a argumentat şi faptul că, în minuta întocmită în urma dezbaterilor reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Justiţiei şi preşedinţilor secţiilor specializate din cadrul curţilor de apel şi ai tribunalelor specializate, în cadrul întâlnirii din 22 mai 2014, de la Târgu Mureş, s-a discutat dacă sfera de competenţă a tribunalelor specializate cuprinde doar litigiile între profesionişti în materie economică (foşti comercianţi) sau cuprinde litigiile generate de activitatea tuturor profesioniştilor. Ca atare, premisa a fost aceea că tribunalul specializat soluţionează în continuare litigiile privind profesioniştii foşti comercianţi, astfel că nu se poate tăgădui competenţa tribunalului specializat în această materie.

Un considerent suplimentar este dat de modul în care au fost prevăzute şi organizate obiectele cauzelor în sistemul ECRIS, deoarece pe lângă litigiile la care se referă art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, sunt încadrate în categoria litigiilor cu profesionişti, cu detaliere pe fiecare obiect în parte şi următoarele: acţiune în revendicare (cod 4200), acţiune oblică (cod 4210), acţiune pauliană (cod 4220), acţiune posesorie (cod 4230), nulitate act juridic (cod 4520), obligaţie de a face (cod 4553), obligaţie de a nu face (cod 4557), pretenţii (cod 4620), recunoaştere şi executare hotărâre străină (cod 4660), revendicare (cod 4710), reziliere contract (cod 4720), rezoluţiune contract (cod 4730) etc.

Ca atare, s-a reţinut că tribunalele specializate trebuie să soluţioneze din categoria litigiilor cu profesionişti atât litigiile la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi celelalte litigii între profesionişti, foşti comercianţi, indiferent de obiectul acestora (anulare, constatare nulitate, rezoluţiune, reziliere contract, pretenţii băneşti etc.), cu rezerva dată de practica din cadrul Curţii de Apel Cluj, referitoare la revendicare şi grăniţuire.

A doua orientare a practicii judiciare nu recunoaşte categoria litigiilor cu profesionişti, determinată exclusiv de calitatea acestora, independent de obiectul raportului juridic dedus judecăţii, reţinând că, de lege lata, tribunalele specializate au în competenţă numai litigiile la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, faţă de lipsa unui criteriu legal de distincţie între profesionişti şi neprofesionişti din perspectiva competenţei materiale funcţionale a instanţelor judecătoreşti.

Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţia României, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, astfel că pentru determinarea competenţei tribunalelor specializate este necesară analizarea prevederilor legale în vigoare.

Atunci când singura caracteristică a raportului juridic dedus judecăţii, invocată pentru a justifica competenţa tribunalului specializat, este aceea că litigiul se poartă între profesionişti sau, mai mult, între un profesionist şi o persoană fizică obişnuită (de drept civil), prin aplicarea art. 56 din Codul comercial, lipseşte din lege o dispoziţie care să recunoască asemenea competenţe.

Categoria de raporturi juridice în discuţie nu mai beneficiază de un regim juridic aparte, după intrarea în vigoare a actualului Cod civil şi abrogarea parţială a Codului comercial de la 1887, prin Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

Concepţia monistă asupra raporturilor de drept privat care a abandonat diviziunea dreptului privat în drept civil şi drept comercial, determină concluzia că, de lege lata, dreptul comercial apare cel mult ca o subdiviziune a dreptului civil, însă din perspectiva competenţei instanţelor judecătoreşti nu beneficiază de norme speciale.

Într-adevăr, la înfiinţarea tribunalului comercial, în temeiul art. 37 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa acestuia a vizat cauzele comerciale, determinate potrivit art. 3 şi art. 7 din Codul comercial, respectiv faptele de comerţ şi comercianţii, însă aceste criterii au dispărut odată cu adoptarea concepţiei moniste a actualului Cod civil. Prin art. 230 lit. c) din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat parţial Codul comercial (art. 3 şi art. 7 nefiind printre excepţiile la care se referă textul), iar prin art. 219 pct. l din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat art. 2 pct. l lit. a) din Codul de procedură civilă anterior, care se referea la competenţă în cauzele comerciale.

Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, prin dispoziţiile tranzitorii, necesare faţă de decalajul intrării în vigoare a celor două coduri, a pus de acord noua opţiune a legiuitorului cu regulile de competenţă existente, iar actualul Cod de procedură civilă, faţă de noul Cod civil, nu s-a mai referit la materia comercială şi nu a reglementat expres nici competenţa în materia litigiilor cu profesionişti.

Ca atare, dispariţia unui criteriu de drept substanţial a atras şi abrogarea normei de competenţă aferentă.

Într-adevăr, faţă de modul de reglementare a art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, nu este exclusă de lege ferenda prevederea criteriului calităţii de profesionist a părţii pentru a deferi litigiile vizându-i pe aceştia tribunalelor specializate, însă, de lege lata, atare criteriu lipseşte şi el nu se poate deduce din dispoziţiile în vigoare.

Potrivit art. 225 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, cauzele civile şi comerciale aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului civil vor continua să fie soluţionate de aceleaşi complete de judecată, cu respectarea principiului continuităţii, însă în caz de trimitere spre rejudecare, cauza se repartizează conform normelor de organizare judiciară în vigoare la data înregistrării cauzei la instanţa de trimitere.

Aceeaşi soluţie trebuie urmată şi pentru cauzele noi, înregistrate după intrarea în vigoare a actualului Cod civil, deoarece art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, fără a enumera printre acestea litigiile cu profesionişti, indiferent de obiectul lor, referindu-se exclusiv la: cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc; cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului; cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei; cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.

Şi art. 227 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, arată că, după intrarea în vigoare a Codului civil, competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art. 225, dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel.

Ca atare, Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, impune existenţa unei prevederi într-o lege specială pentru ca litigiile din competenţa fostelor secţii comerciale să aparţină acestora.

Nu se poate reţine că, prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători nr. 654 din 31 august 2011 s-a dat în competenţa tribunalelor specializate şi materia litigiilor cu profesionişti, indiferent de obiect, determinate exclusiv de calitatea părţilor, deoarece potrivit art. 228 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi Mureş se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş, în condiţiile art. 226, urmând să se stabilească expres care sunt cauzele de competenţa acestora, ţinând totodată seama de numărul şi natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora, precum şi de volumul de activitate al instanţei.

Or, Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători nr. 654 din 31 august 2011 prevede reorganizarea, începând cu data de 1 octombrie 2011, a tribunalelor comerciale Argeş, Cluj şi Mureş ca tribunale specializate şi menţinerea exerciţiului mandatelor preşedinţilor în funcţie până la data încetării acestora (art. 1). Nu se poate reţine că legea a urmărit menţinerea aceleiaşi sfere de competenţă pentru tribunalele specializate, de vreme ce, în art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, când se stabilesc criteriile pe care le va avea în vedere Consiliul Superior al Magistraturii la stabilirea cauzelor de competenţa acestora, nu se face referire şi la litigiile cu profesionişti, indiferent de obiect, în raport numai de calitatea părţilor, iar, pe de altă parte, chiar hotărârea menţionată nu se referă la acestea în mod expres.

De altfel, nici nu ar fi posibilă menţionarea acestor litigii în competenţa tribunalelor specializate, de vreme ce criteriul comercialităţii litigiului nu mai este prevăzut de lege, toate litigiile cu profesionişti fiind, lato sensu, litigii civile, acolo unde legea a urmărit să stabilească o competenţă aparte trebuind să o prevadă expres.

Un alt argument în susţinerea inexistenţei, de lege lata, a acestui criteriu al calităţii de profesionist este dat de faptul că s-a resimţit nevoia adoptării unui act normativ care să prevadă expres ce litigii intră în competenţa tribunalelor specializate, fiind elaborat proiectul de act normativ, care a fost prezentat la întâlnirea reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii şi ai Ministerului Justiţiei cu preşedinţii secţiilor specializate din cadrul curţilor de apel şi ai tribunalelor specializate (Târgu Mureş – 22 mai 2014). Pe lângă cererile prevăzute expres în art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, au fost menţionate: materia asigurărilor, incidentele privind arbitrajul, cererile privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine, cererile care au ca obiect nulitatea, anularea, încheierea, executarea, rezoluţiunea sau rezilierea contractelor în care cel puţin una dintre părţi are calitatea de profesionist în materie economică.

Faptul că la adoptarea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători nr. 654/2011 a fost avută în vedere încărcătura jurisdicţională a celor trei foste tribunale comerciale, care a impus reorganizarea lor ca tribunale specializate, iar nu ca simple secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş, nu determină automat concluzia menţinerii competenţei în litigiile analizate, de vreme ce legea nu conferă un asemenea criteriu, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu îl menţionează în hotărârea sa. Odată cu reorganizarea celor trei tribunale comerciale, nici nu ar fi fost posibilă reducerea competenţei acestora, Consiliul Superior al Magistraturii raportându-se la volumul de activitate înregistrat la data intrării în vigoare a Codului Civil, în condiţiile în care cauzele aflate deja pe rol rămâneau în competenţa acestor instanţe, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

Însă, în discuţie sunt cauzele nou-înregistrate, după intrarea în vigoare a Codului civil, referirea la încărcătura existentă la data intrării în vigoare a actualului Cod civil fiind relevantă numai în raport de menţinerea acestora ca instanţe distincte la acel moment, iar nu în raport de menţinerea în competenţa lor a unor cauze, care se vor înregistra ulterior, care nu prezintă particularităţi de regim juridic ce ar justifica o competenţă specială.

Nu se poate constata nici că are temei distincţia între competenţa în soluţionarea litigiilor cu profesionişti în materie economică (foştii comercianţi) şi cea a litigiilor generate de activitatea tuturor profesioniştilor, neputând să se realizeze o distincţie în interiorul unui criteriu inexistent.

Modul de evidenţiere a obiectelor cauzelor în sistemul ECRIS nu poate fi invocat cu valoare de izvor de drept, dimpotrivă, acesta trebuie să fie în concordanţă cu dispoziţiile normative în vigoare, includerea în această categorie a tuturor fostelor raporturi juridice dintre comercianţi nefiind realizată în acord cu modificările aduse de Cod civil şi de legea sa de punere în aplicare.

În concluzie, problema se reduce la a cunoaşte dacă, în aplicarea şi interpretarea legii, în absenţa unei norme atributive de competenţă, este posibil ca instanţele judecătoreşti să considere că litigiile cu profesionişti, altele decât cele la care se referă expres legea, sunt în competenţa unei instanţe specializate.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale care formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, calitatea de profesionist a părţii nu constituie prin ea însăşi un criteriu pentru stabilirea competenţei tribunalelor/completelor specializate, astfel încât acestea soluţionează, în primul rând, litigiile la care se referă dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, şi, asemănător acestora, doar acele litigii cu privire la care legile speciale stabilesc că sunt de competenţa fostelor tribunale comerciale ori, după caz, de competenţa fostelor secţii comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, deci nu toate litigiile cu profesionişti, indiferent de obiectul acestora.

În susţinerea acestei opinii s-au invocat, în primul rând, argumente rezultate din analiza evoluţiei în timp a reglementărilor în materie, apreciindu-se că aceste reglementări nu marchează doar modificarea unor norme de competenţă în soluţionarea litigiilor comerciale, ci sugerează o veritabilă schimbare de filosofie a legii în ceea ce priveşte dreptul comercial.

Astfel, începând cu data de 1 octombrie 2011, prin Legea nr. 287/2009, a fost adoptat actualul Cod civil, prin care se consacră unificarea dreptului civil şi a dreptului comercial în cadrul aceluiaşi cod. Noul Cod civil a realizat schimbarea sistemului de reglementare a dreptului comercial: sistemul autonomiei dreptului comercial a fost înlocuit cu sistemul unităţii dreptului privat, iar noul sistem de reglementare a dreptului comercial este fundamentat pe conceptele de profesionist şi întreprindere.

Ulterior intrării în vigoare a Codului civil, caracterul monist al acestuia s-a conturat mult mai bine, pe de o parte, prin modificările/completările aduse prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, urmată de republicarea acestuia, iar, pe de altă parte, prin succesiva adoptare şi intrarea în vigoare a altor acte normative (fie anterior, fie ulterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Codului civil).

Schimbarea radicală a concepţiei Codului civil de la 1864, exprimată de ideea dualităţii civil-comercial prin asimilarea principiului monismului în ansamblul normelor de drept civil şi comercial, a impus totodată şi adoptarea, prin legea de aplicare, a unor modificări ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În această evoluţie legislativă a fost menţionată şi Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători nr. 654 din 31 august 2011.

S-a arătat că actualul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, vine să desăvârşească concepţia monistă consacrată de noul Cod civil, înlăturând normele de competenţă şi de procedură cu caracter derogatoriu cu privire la ceea ce, sub imperiul Codului de comerţ din 1887, constituia un litigiu comercial, astfel încât, sub imperiul acestui act normativ, nu mai există reguli derogatorii de competenţă şi de procedură pentru aceste categorii de litigii.

S-a mai arătat că Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, prin dispoziţiile tranzitorii, necesare faţă de decalajul intrării în vigoare a celor două coduri, a pus de acord noua opţiune a legiuitorului cu regulile de competenţă existente, iar noul Cod de procedură civilă, faţă de noul Cod civil, nu s-a mai referit la materia comercială, ci a reglementat într-o manieră generală competenţa în materia litigiilor cu profesionişti.

Argumentele circumscrise noţiunii de profesionist în concepţia monistă a noului Cod civil au vizat împrejurarea că instituţia persoanelor profesioniste, reglementată de noul Cod civil, nu se juxtapune categoriei persoanelor comerciante, ci dispune asupra unui cadru larg de subiecţi, consideraţi profesionişti, indiferent de modul de organizare şi funcţionare sau de scopul lucrativ şi caracterul patrimonial al statutului profesionistului.

Rezultă că, în prezent, o componentă de bază a ramurii dreptului civil o constituie subramura dreptului profesioniştilor, subramură ce are ca obiect ansamblul raporturilor juridice (civile) dintre profesionişti, precum şi dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, persoane fizice şi juridice [vizate de art. 3 alin. (1) din Codul civil].

În cazul acestui drept al profesioniştilor (subramură a dreptului civil) o pondere importantă, caracteristică, specifică şi determinantă o au raporturile juridice ale profesioniştilor care fac parte din categoria socioprofesională a comercianţilor, întreprinzătorilor şi operatorilor economici [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 3 din Codul civil] aşadar, a profesioniştilor – operatori economici.

Tocmai în considerarea acestei ultime subramuri a dreptului civil român (dreptul profesioniştilor – operatori economici), Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, a fost ulterior modificată şi completată prin art. 224-229 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 51 din Legea nr. 76/2012, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că au fost desfiinţate secţiile comerciale şi reaşezată structura secţiilor tribunalelor, curţilor de apel şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aceste condiţii, toate litigiile cu profesionişti au o natură civilă, iar calitatea de profesionist, independent de alte criterii, nu mai reprezintă un criteriu pentru delimitarea competenţei materiale între judecătorie şi tribunal.

Din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă, în primul rând, că înfiinţarea completelor specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora este facultativă, astfel încât se poate conchide că, în ipoteza neînfiinţării acestor complete, pricinile enumerate de text pot fi soluţionate de completele civile „obişnuite”.

Totodată, aceeaşi interpretare conduce la concluzia că lista cauzelor prevăzute de art. 226 alin. (1) este exemplificativă, legiuitorul identificând, la momentul adoptării legii, anumite categorii de litigii ce implică o specializare aparte.

Caracterul enunţiativ, exemplificativ, al acestei norme legale nu conduce deci la concluzia că ea poate fi extinsă la toate litigiile cu profesionişti, indiferent de obiectul cauzei, cu atât mai mult cu cât printre litigiile enumerate de dispoziţiile art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, nu se regăsesc litigiile cu profesionişti.

Prin urmare, faţă de modul de reglementare a prevederilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, calitatea de profesionist a părţii nu constituie prin ea însăşi un criteriu pentru stabilirea competenţei tribunalelor/completelor specializate.

De altfel, această soluţie decurge şi din dispoziţiile art. 227 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora, după intrarea în vigoare a Codului civil, competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art. 225, dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel.

Ca atare, Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, impune existenţa unei prevederi într-o lege specială pentru ca litigiile din competenţa fostelor secţii comerciale să aparţină acestora.

În consecinţă, s-a apreciat că nu se poate reţine opinia conform căreia legea nouă a urmărit menţinerea aceleiaşi sfere de competenţă pentru tribunalele specializate precum cea a fostelor secţii comerciale, de vreme ce criteriul comercialităţii litigiului nu mai este prevăzut de lege, toate litigiile cu profesionişti fiind, lato sensu, litigii civile, iar acolo unde legea a urmărit să stabilească o competenţă aparte, a trebuit să o prevadă expres.

Prin punctul de vedere formulat la data de 20 aprilie 2016 s-a apreciat că este corectă a doua orientare a practicii judiciare, aşa cum este prezentată în sesizarea transmisă de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti.

Sub aspect terminologic s-a arătat că, în cadrul competenţei jurisdicţionale, distingem competenţa materială (de atribuţie) şi competenţa teritorială. În cadrul competenţei materiale (de atribuţie), doctrina distinge competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe (de exemplu, judecata în primă instanţă; judecata în apel; judecata în recurs) şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii.

În practică, noţiunea de competenţă funcţională este utilizată adeseori pentru a desemna repartizarea cauzelor pe secţii sau complete specializate. În raport cu conceptele doctrinare, în aceste cazuri, este vorba de o competenţă material procesuală, iar nu funcţională. Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte competenţa care revine unor instanţe specializate.

Criteriile de stabilire a competenţei materiale (de atribuţie) sunt reprezentate de obiectul, natura sau valoarea litigiului. Aceleaşi reguli se aplică şi pentru determinarea competenţei instanţelor specializate. Aceleaşi criterii – obiectul şi natura litigiilor – sunt confirmate şi de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, atunci când determină modul în care se pot crea secţiile sau completele specializate, aplicabil mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte crearea tribunalelor specializate [art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare].

Actualul Cod de procedură civilă şi Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, nu reţin între criteriile de stabilire a competenţei materiale pe cel al calităţii persoanelor implicate în raporturile juridice deduse judecăţii. Operarea cu criteriul calităţii de profesionist a uneia dintre părţile implicate în raportul de drept dedus judecăţii, pentru a determina competenţa materială (de atribuţie) reprezintă o raportare la regula instituită de fostul art. 56 din Codul de comerţ, dar care, în prezent, nu mai are nicio acoperire în dreptul pozitiv.

În concluzie, competenţa tribunalelor specializate nu se poate stabili după criteriul calităţii de profesionist a uneia dintre părţile raportului juridic dedus judecăţii, în acest sens fiind următoarele argumente:

Prin opinia ştiinţifică formulată la data de 27 aprilie 2016, s-a apreciat că stabilirea competenţei materiale a tribunalelor specializate se face, în baza prevederilor art. 94, art. 95 şi art. 122 din Codul de procedură civilă, precum şi a celor ale art. 226 alin. (1) şi art. 228 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, în funcţie de obiectul sau natura cauzei, iar nu de calitatea de profesionist a uneia din părţile raportului juridic dedus judecăţii.

În sprijinul acestei opinii s-a arătat că:

În planul dreptului substanţial, toate raporturile juridice dintre profesionişti sau dintre aceştia şi neprofesionişti sunt raporturi civile supuse, în principiu, aceloraşi reguli.

Spre deosebire de fostul art. 4 din Codul comercial, actuala reglementare nu mai instituie un criteriu subiectiv (nici măcar subsidiar) de calificare a anumitor acte ca fiind supuse unor reguli speciale (aplicabile profesioniştilor). Chiar şi atunci când ipoteza textului de lege pare a se referi la calitatea de profesionist (criteriu subiectiv), de fapt se are în vedere modul în care este exploatată întreprinderea.

În plan procedural, nu mai există litigii comerciale şi nici jurisdicţie comercială. Actualul Cod de procedură civilă prevede, în materia probelor, unele reguli aplicabile exclusiv profesioniştilor [art. 277, art. 280, art. 309 alin. (2) teza a doua etc.], dar care nu au efect pe planul competenţei materiale a litigiilor cu profesionişti.

Sub aspectul competenţei materiale, aceasta se determină, în toate cazurile, în funcţie de natura sau obiectul litigiului.

În lumina dispoziţiilor legale substanţiale şi procesuale menţionate mai sus, rezultă că, de lege lata, litigiile cu profesionişti, adică litigiile între profesionişti sau între aceştia şi neprofesionişti, derivate din acte sau fapte juridice civile, reglementate de actualul Cod civil şi alte legi civile, sunt litigii civile.

Toate aceste litigii sunt soluţionate potrivit regulilor de competenţă şi de organizare judiciară în vigoare.

Or, din punctul de vedere al competenţei materiale, litigiile sunt de competenţa tribunalelor sau, după caz, a judecătoriilor, potrivit distincţiilor prevăzute de art. 94 şi art. 95 din Codul de procedură civilă.

Numai că aceste dispoziţii legale nu conţin criterii de distribuire a competenţei între judecătorii şi tribunale ratione personae, ci exclusiv ratione subiectae materiae, respectiv numai în funcţie de natura sau obiectul cererii sau pretenţiei deduse în judecată.

Nu calitatea de profesionist sau neprofesionist determină competenţa, ci natura, obiectul sau valoarea litigiului, după caz.

Din punctul de vedere al organizării judiciare, secţiile civile sau completele specializate sunt instituite nu ratione personae, ci ratione materiae, respectiv în funcţie de obiectul, natura sau numărul cauzelor (art. 35-37, art. 39 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare).

Aceasta, întrucât specializarea unui judecător nu poate fi şi nici veni în considerarea calităţii persoanei, profesionist sau neprofesionist, ci, aşa cum spune legea, ea este dată de specificul materiei juridice: regimuri matrimoniale, fond funciar, privatizări, achiziţii publice, societăţi, concurenţă, insolvenţă, piaţă de capital etc.

În concluzie, s-au reţinut următoarele:

Opinia depusă la data de 12 mai 2016 este în sensul că nu aparţin competenţei instanţelor specializate (comerciale) litigiile, altele decât cele prevăzute la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, având ca obiect bunuri imobile, astfel cum sunt definite în Codul civil, indiferent de calitatea de profesionist a părţilor sau a uneia dintre părţi, aceste litigii fiind de competenţa instanţelor civile ordinare.

Prin opinia depusă la 2 iunie 2016 s-a apreciat că sunt de competenţa instanţelor specializate litigiile stabilite prin art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi litigiile născute între comercianţi, persoane fizice şi persoane juridice, având ca obiect actele/contractele încheiate şi faptele săvârşite în exercitarea comerţului şi în legătură cu fondul de comerţ sau numai cu o parte din elementele componente ale acestuia.

Sunt, de asemenea, în competenţa instanţelor specializate şi litigiile având ca obiect revendicare sau grăniţuire şi oricare alt litigiu născut în legătură cu bunurile ce fac parte din fondul de comerţ al comerciantului.

Per a contrario, nu intră în competenţa instanţelor specializate litigiile de drept civil ale cetăţenilor, inclusiv cele purtate de meseriaşi, meşteşugari, artizani şi de alţi titulari ai unor profesii intelectuale şi liberale, nici cele legate de încheierea, modificarea, executarea contractelor civile (al căror izvor juridic nu este activitatea comercială) şi nici cele legate de fapte licite sau ilicite de drept civil.

Pentru identitate de raţiune, aceeaşi instanţă, secţie, complete de judecată specializate au competenţă funcţională şi în privinţa acţiunilor în anulare, constatare, nulitate, rezoluţiune, reziliere contract, pretenţii băneşti etc. dacă privesc, prin cauza lor, exercitarea comerţului.

Acte normative speciale, precum şi legislaţia Uniunii Europene, la care se adaugă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene instituie un complex de criterii cu relevanţă juridică în stabilirea competenţei funcţionale a instanţei. Aceste criterii oferă distincţia între comercianţii persoane fizice şi persoane juridice al căror statut este supus legii comerciale şi meseriaşi, meşteşugari, artizani, titulari ai unor profesii liberale al căror statut este supus dreptului civil. De asemenea, dreptul pozitiv stabileşte şi alte criterii de distincţie între raporturile juridice, respectiv cauza juridică sau scopul urmărit, forma şi obiectul material al actelor, contractelor încheiate în exercitarea comerţului, iar în privinţa faptelor juridice licite şi ilicite criteriul comercialităţii este conţinutul lor definit expres prin lege şi numerus clausus al acestora.

S-a subliniat că un prim reper fundamental pentru stabilirea instanţei competente este izvorul din care s-a născut raportul de drept material, întrucât stabileşte natura relaţiei dintre părţi (de drept civil, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept administrativ, de drept comercial, de drept al concurenţei etc.), iar legea, actul/contractul, fapta licită sau ilicită care evocă raportul de drept substanţial identifică, pe cale de consecinţă, instanţa competentă şi normele procesuale incidente cauzei.

Calitatea pârâtului, parte în raportul juridic dedus judecăţii este un alt reper obiectiv întrucât califică raportul juridic prin statutul său juridic de persoană fizică simplu cetăţean (părinte, copil, locatar, soţ, contribuabil, proprietar etc.) de meseriaş, artizan, salariat, titular al unei profesii liberale, comerciant sau consumator etc. sau de persoană juridică societate comercială, fundaţie, asociaţie, întreprindere socială etc.

Aşadar, în manieră directă sau indirectă legislaţia şi jurisprudenţa Uniunii Europene, precum şi legislaţia naţională instituie criteriile ştiinţifice cu ajutorul cărora se stabileşte natura civilă sau comercială a raportului juridic dedus judecăţii şi, implicit, a instanţei competente funcţional.

Astfel, au natură comercială litigiile născute în legătură cu actele/contractele/faptele a căror cauză juridică se plasează în comerţ sau care prin lege sunt considerate comerciale (cambie, acţiuni, cont curent, publicitate mincinoasă, abuzul de poziţie dominantă, denigrarea concurentului vătămat etc.) sau al căror obiect material este un bun destinat exploatării comerciale sau care se referă la oricare drept invocat în legătură cu acele bunuri.

Comercialitatea raporturilor juridice născute din acte, contracte încheiate şi fapte săvârşite în comerţ se imprimă asupra naturii litigiilor legate de aceste raporturi, iar soluţionarea lor intră în competenţa instanţelor, secţiilor şi/sau completelor de judecată specializate.

Punctul de vedere formulat la data de 8 iunie 2016 este în sensul că se impune existenţa instanţelor specializate în soluţionarea litigiilor dintre profesionişti sau dacă cel puţin o parte este profesionist, indiferent de natura sau obiectul litigiului.

Totodată, s-a considerat că, pentru evita