Decizia nr.19 din 24 octombrie 2016

La data de 22 iunie 2016, prin Adresa nr. 6.899/33/2016, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind „interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 457 din Codul de procedură civilă – soluţia instanţei de control judiciar în ipoteza în care partea exercită o cale de atac greşită, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate”.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 24 iunie 2015, formându-se Dosarul nr. 18/2016, cu termen de soluţionare la 24 octombrie 2016. II. Obiectul recursului în interesul legii

Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, rezultă că în practica instanţelor nu există un punct de vedere unitar cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de control judiciar în ipoteza în care partea exercită o cale de atac greşită, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii.

Astfel, unele instanţe au respins ca inadmisibilă calea de atac greşit declarată, apreciind că în cauză nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de urmat în situaţia recalificării căii de atac într-o ipoteză diferită de cea de faţă.

Dimpotrivă, alte instanţe au procedat la recalificarea căii de atac greşit formulate, reţinând că prevederile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu îngrădesc dreptul judecătorului de a proceda la recalificarea căii de atac, limitându-l doar la ipoteza prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol. III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale: Codul de procedură civilă Art. 152. – „Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită.” Art. 457. – „(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei. (2) Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. (3) Dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege. (4) Atunci când instanţa dispune recalificarea căii de atac, de la data pronunţării încheierii, pentru părţile prezente, sau de la data comunicării încheierii, pentru părţile care au lipsit, va curge un nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege.” IV. Examenul jurisprudenţial

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că se impune respingerea ca inadmisibilă a căii de atac declarate greşit, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate. Dispoziţiile art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevăd că hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei. Astfel, în situaţia exercitării unei căi de atac neprevăzute de lege, deşi calea de atac legală a fost corect menţionată în dispozitivul hotărârii, s-a opinat în sensul respingerii acesteia ca inadmisibilă. În acest context s-a apreciat că art. 457 alin. (2) – (4) din Codul de procedură civilă este aplicabil, în ipoteza în care hotărârea atacată prevede menţiuni inexacte referitoare la calea de atac. Dispoziţiile art. 152 din Codul de procedură civilă permit calificarea căii de atac în condiţiile în care se poate reţine o eroare în denumirea cererii. Însă, acest text de lege nu poate primi eficienţă atunci când din cuprinsul cererii nu rezultă niciun element care să conducă la concluzia existenţei unei erori în ce priveşte denumirea căii de atac, nefiind indicat niciun element care să conducă la concluzia că în realitate s-a intenţionat exercitarea căii de atac legale şi corect indicate prin hotărârea atacată. S-a considerat că dispoziţiile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă reglementează procedura de urmat în situaţia recalificării căii de atac incorect indicate în sentinţa atacată, această soluţie fiind alternativă faţă de cea reglementată de art. 457 alin. (3) din Codul de procedură civilă. În ipoteza supusă dezbaterii nu se poate face aplicarea prevederilor art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă, deoarece o astfel de procedură ar conduce la consecinţa ca partea aflată în culpa procesuală de a nu fi exercitat calea de atac legală şi corect indicată în hotărârea atacată să beneficieze de un nou termen pentru declararea sau motivarea căii de atac prevăzute de lege, ceea ce i-ar crea un avantaj nejustificat în raport cu partea adversă.

O altă soluţie este în sensul recalificării căii de atac greşit formulate. Prevederile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu îngrădesc dreptul judecătorului de a proceda la recalificarea căii de atac, limitându-l doar la ipoteza prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol, respectiv atunci când calea de atac a fost greşit formulată, în considerarea menţiunii inexacte din dispozitivul hotărârii atacate. Practic, art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă reglementează situaţia exercitării unei alte căi de atac decât cea prevăzută de lege (indiferent dacă aceasta a fost sau nu corect indicată în hotărârea atacată), instanţa de control judiciar urmând a recalifica calea de atac, legiuitorul prevăzând curgerea unui nou termen de la pronunţare, respectiv de la comunicarea încheierii de recalificare, pentru motivarea, respectiv declararea căii de atac legale. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate nu s-au identificat decizii pronunţate de instanţa de contencios constituţional cu privire la textul de lege în discuţie. VI. Doctrina În doctrină s-au exprimat opinii diferite.

Astfel, s-a susţinut că, în egală măsură, în respectarea dispoziţiilor art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, calea de atac este respinsă ca inadmisibilă şi atunci când, în pofida menţiunii corecte făcute de judecător, partea a exercitat o altă cale de atac decât cea legală ori a exercitat o cale de atac neprevăzută de lege; în această ipoteză, însă, judecătorul nu va putea respinge în mod automat calea de atac ca inadmisibilă, ci va fi obligat să facă aplicarea dispoziţiilor art. 152 din Codul de procedură civilă, soluţia inadmisibilităţii urmând a fi pronunţată numai dacă, în urma recalificării, calea de atac nu este prevăzută de lege. (M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. III – Căile de atac, p. 16, Editura Universul Juridic, 2014). În acelaşi sens s-a arătat că aplicarea art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă, într-o asemenea situaţie, nu se justifică, devenind aplicabile prevederile art. 152 din Codul de procedură civilă, ca normă de drept comun (Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, ediţie coordonată de Viorel Mihai Ciobanu şi Marian Nicolae, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, 2016, p. 1.270; Noul Cod de procedură civilă – Comentariu pe articole, ediţie coordonată de Gabriel Boroi, vol. II, ediţia a doua, revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, 2016, p. 8). Pe de altă parte, în doctrină s-a susţinut că noul Cod de procedură civilă, consacrând expres principiul legalităţii căii de atac, a adus totuşi prin art. 457 alin. 3 un „corectiv, pentru ca partea ce a dat crezare hotărârii judecătorului să nu fie prejudiciată în cazul în care judecătorul a greşit”. (Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, ediţie coordonată de Viorel Mihai Ciobanu şi Marian Nicolae, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, 2016, p. 1.269).

Într-o altă opinie s-a susţinut că art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă este aplicabil şi dacă partea îşi denumeşte greşit calea de atac, deşi aceasta a fost corect indicată de instanţă. (G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ediţia a treia, revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, 2016, p. 607). VII. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov

Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Braşov nu a prezentat un punct de vedere asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii. VIII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Analizând orientările jurisprudenţiale diferite, relevate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov prin sesizarea cu recurs în interesul legii, procurorul general a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii opinia conform căreia calea de atac greşit declarată, deşi corect menţionată în dispozitivul hotărârii judecătoreşti atacate, este inadmisibilă, fără a mai exista posibilitatea declarării ulterioare a vreunei căi de atac. De asemenea a reţinut că prevederile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă au un domeniu de aplicare mai larg decât cel al dispoziţiilor art. 457 alin. (3) din acelaşi cod, astfel încât această normă îşi va găsi aplicarea şi în ipoteza în care partea, din neştiinţă sau din lipsă de pregătire, denumeşte greşit calea de atac formulată, deşi în hotărârea atacată a fost menţionată corect calea de atac prevăzută de lege, caz în care, potrivit art. 152 din Codul de procedură civilă, constatând că cererea pentru exercitarea căii de atac este valabil făcută, iar din motive rezultă cu claritate scopul urmărit de parte, instanţa de control judiciar va dispune recalificarea căii de atac prevăzută de lege, conform dispoziţiilor art. 457 alin. (4). Dacă, însă, nu se poate reţine eroarea în denumirea cererii, calea de atac va fi respinsă ca inadmisibilă, fără a se proceda la recalificarea ei şi fără a exista, ca atare, posibilitatea declarării ulterioare a căii de atac prevăzute de lege. IX. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că dispoziţiile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate; în ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate referitoare la titularul sesizării şi existenţa unei practici neunitare, dovedită prin hotărâri judecătoreşti definitive, anexate cererii, prevăzute de dispoziţiile art. 514, 515 din Codul de procedură civilă. Astfel, din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, rezultă că în practica instanţelor nu există un punct de vedere unitar cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de control judiciar în ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii, dar opiniile diferite nu vizează interpretarea şi aplicarea art. 457 din Codul de procedură civilă în întregul său, ci, în special, a alin. (4) al acestui articol. Se constată că este îndeplinită condiţia de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, deoarece din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti anexate sesizării formulate de către Curtea de Apel Braşov reiese existenţa unei practici neunitare la nivelul mai multor curţi de apel din ţară asupra problemei de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, de care depinde soluţionarea legală a cauzelor respective.

Asupra fondului sesizării cu recurs în interesul legii Autorul sesizării a constatat că există practică neunitară în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 457 din Codul de procedură civilă, cu referire la soluţia instanţei de control judiciar în ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate. Din analizarea celor două opinii aflate în conflict reiese că prevederile legale care au fost interpretate diferit au fost, de fapt, cele ale art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă, introdus prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe. Problema care se pune este dacă acest alineat se aplică, precum alin. (3) al aceluiaşi articol, doar în cazul existenţei unor menţiuni inexacte în cuprinsul hotărârii atacate sau şi în cazul în care în cuprinsul hotărârii atacate este indicată corect calea de atac prevăzută de lege, dar, cu toate acestea, partea declară o cale de atac eronată. Consecinţele interpretării au efect asupra curgerii unui nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că interpretarea art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă este în sensul că această normă juridică se aplică în cazul existenţei unor menţiuni inexacte în cuprinsul hotărârii atacate, acest alineat fiind edictat pentru aceeaşi raţiune ca şi alin. (3) al aceluiaşi articol, anume partea care exercită calea de atac să nu fie prejudiciată, ca efect al menţiunii inexacte sau lipsei menţiunii din hotărârea atacată, cu privire la calea de atac pe care o poate exercita. Această concluzie este întemeiată atât pe interpretarea sistematică a textului, cât şi pe împrejurarea că o interpretare extensivă a alin. (4), în sensul unei recalificări neîngrădite a căii de atac greşit exercitate, ar goli de conţinut principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Interpretând sistematic acest text de lege se reţin următoarele. În primul rând, pentru a determina conţinutul termenului recalificare, în acest alineat fiind singurul loc în care poate fi găsit în cod, este util a ne raporta la termenul calificare din acelaşi cod. Potrivit art. 22 alin. (4) prima teză din Codul de procedură civilă „judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire”. Astfel, în viziunea codului, judecătorul, iar nu partea, este cel care dă calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, posibilitatea ca părţile prin acordul lor să determine calificarea juridică fiind reglementată special [art. 22 alin. (5) din Codul de procedură civilă] şi fiind, astfel, de strictă aplicare. Ca atare, recalificarea căii de atac este operaţiunea pe care o face instanţa sesizată, prin raportare la o calificare inexactă, făcută tot de către o instanţă de judecată, în cuprinsul hotărârii atacate, iar nu de către parte în cuprinsul căii de atac formulate. În acest din urmă caz nu are loc o recalificare a căii de atac, ci o calificare, prin aplicarea art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 din Codul de procedură civilă. În al doilea rând, alin. (4) trebuie interpretat în contextul articolului din care face parte, art. 457 din Codul de procedură civilă, intitulat „Legalitatea căii de atac”. Astfel, primele două alineate consacră expres principiul legalităţii căii de atac, principiu ce este conturat prin opoziţie cu eventualele menţiuni inexacte din cuprinsul hotărârii. Aşa cum se reţine în doctrină, prin alin. (3) al art. 457 din Codul de procedură civilă s-a adus un „corectiv, pentru ca partea ce a dat crezare hotărârii judecătorului să nu fie prejudiciată în cazul în care judecătorul a greşit”. Alineatul (4), introdus ulterior, nu putea reprezenta decât tot o încercare de înlăturare a unei posibile vătămări în cazul existenţei unei menţiuni inexacte în dispozitivul hotărârii atacate referitor la calea de atac prevăzută de lege, o astfel de interpretare fiind concordantă cu prevederile art. 47 şi 48 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit art. 47 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Articolul cuprinde, de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date.” Conform alin. (2) al aceluiaşi articol: „Structura articolului trebuie să fie echilibrată, abordând exclusiv aspectele juridice necesare contextului reglementării.” Potrivit alin. (1) şi (2) ale art. 48 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intitulat „Alineatul”: „(1) În cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor si o coerenţă a reglementării. (2) Alineatul, ca subdiviziune a articolului, este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziţie sau frază, prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului (…)”. Astfel, din dispoziţia normativă primară a unui articol trebuie să decurgă, în mod organic, mai multe ipoteze juridice prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor şi o coerenţă a reglementării. Alineatul trebuie să reglementeze o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului. Dacă s-ar adopta interpretarea extensivă a alin. (4), în sensul unei recalificări neîngrădite a căii de atac greşit exercitate, s-ar goli de conţinut principiul legalităţii căii de atac consacrat de alin. (1) al art. 457 din Codul de procedură civilă. În cazul în care instanţa de judecată ar proceda în toate situaţiile la recalificarea căii de atac, determinând astfel curgerea unui nou termen pentru declararea/motivarea căii de atac prevăzute de lege, partea ar fi îndrituită să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti, independent de dispoziţiile legale aplicabile şi de menţiunea corectă din dispozitivul hotărârii atacate. Or, textul menţionat nu prevede dreptul generic al părţii de a exercita o cale de atac, ci dreptul acesteia la exercitarea căii de atac prevăzute de lege. Mai mult, o asemenea interpretare ar legitima posibilitatea părţii care nu exercită în termenul prevăzut de lege calea de atac corect indicată în hotărârea atacată să declare o cale de atac greşită şi, ulterior recalificării automate, să fie repusă în termenul de declarare/motivare a căii de atac, fără a exista vreo raţiune procesuală pentru o asemenea repunere în termen. Ca urmare, recalificarea căii de atac în condiţiile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă poate fi dispusă numai atunci când partea a exercitat o cale de atac greşită, ca efect al menţiunii inexacte sau lipsei menţiunii din hotărârea atacată, cu privire la calea de atac ce trebuie exercitată, pentru că numai atunci este justificată din punct de vedere procedural curgerea unui nou termen pentru declararea/motivarea căii de atac prevăzute de lege. Aceasta înseamnă că dacă partea îşi denumeşte greşit calea de atac, deşi aceasta a fost corect indicată de către instanţă, devin aplicabile prevederile art. 22 alin. (4) şi art. 152 din Codul de procedură civilă, ca normă de drept comun. Într-o asemenea situaţie, instanţa competentă să soluţioneze calea de atac va proceda la calificarea acesteia, conform acestor din urmă dispoziţii, fără însă, ca urmare a acestei calificări, să curgă un nou termen pentru declararea, respectiv motivarea căii de atac prevăzute de lege, neexistând un temei juridic pentru repunerea în termen. Altfel spus, recalificarea căii de atac prevăzută de art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu se confundă cu instituţia juridică a calificării cererii, astfel cum este reglementată de art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 din Codul de procedură civilă. În măsura în care cererea nu conţine suficiente elemente care să permită instanţei să califice calea de atac formulată drept cea prevăzută de lege sau partea insistă în denumirea dată iniţial căii de atac, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În final, pentru o mai bună determinare a întinderii efectelor acestei decizii este utilă evidenţierea terminologiei folosite de legiuitor în cuprinsul art. 457 din Codul de procedură civilă, sub aspectul distincţiei dintre calea de atac „neprevăzută de lege” şi calea de atac „prevăzută de lege”. Astfel, în prima teză a alin. (3) al acestui articol se regăseşte sintagma calea de atac „neprevăzută de lege”, în contextul exercitării unei asemenea căi de atac de către parte în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii, sintagmă care este opusă în ultima teză a aceluiaşi alineat sintagmei calea de atac „prevăzută de lege”, care, de altfel, se regăseşte în fiecare dintre alineatele art. 457 din Codul de procedură civilă intitulat „Legalitatea căii de atac”. Punând în opoziţie aceste expresii rezultă înţelesul dat de legiuitor sintagmei calea de atac „neprevăzută de lege” ca fiind atât o cale de atac inexistentă, dar şi o cale de atac care poartă o denumire diferită de cea prevăzută expres de lege (cu posibile consecinţe asupra conţinutului cererii). Formularea unei astfel de căi de atac poate fi determinată, pe de o parte, de menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii, dar şi, pe de altă parte, cum este cazul de faţă, de considerente ce ţin exclusiv de comportamentul procesual al părţii.