Decizia nr.20 din 24 octombrie 2016

Prin sesizarea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că nu există un punct de vedere unitar în practica judiciară privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu referire la următoarea problemă de drept: înţelesul noţiunii de „acord” al părţilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României.

Într-o primă opinie s-a statuat că, pentru a fi incidente dispoziţiile primei teze a alin. (2) al art. 915 din Codul de procedură civilă, este necesar ca acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ să fie exprimat expres, fie în formă scrisă, anterior învestirii instanţei, fie verbal în faţa instanţei, în situaţia în care litigiul este pendinte. În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate oral în faţa instanţei de judecată.

În argumentarea acestei opinii s-a reţinut că prin acord se înţelege manifestarea de voinţă a două sau mai multor persoane exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice, iar exteriorizarea hotărârii de a încheia acordul prezintă, în această ipoteză, o relevanţă juridică deosebită, întrucât numai în prezenţa acestuia poate fi vorba despre existenţa consimţământului.

Consimţământul reprezintă exteriorizarea hotărârii de a încheia un acord juridic, fiind voinţa declarată, elementul extern al voinţei juridice.

Plecând de la definiţiile expuse, doctrina şi jurisprudenţa au fost constante în a aprecia că manifestarea de voinţă trebuie să fie una neechivocă, clară şi exteriorizată. Manifestarea tacită de voinţă nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care legea prevede în mod expres acest lucru.

Astfel, în argumentarea acestei opinii s-a reţinut că, pentru ca alegerea de competenţă să producă efectul extinderii competenţei în favoarea instanţei alese de părţi, este necesar ca înţelegerea acestora să fie expresă, indiferent dacă este exprimată în formă scrisă (caz în care din cuprinsul său este necesar să rezulte explicit opţiunea pentru o anumită instanţă, iar aceasta să fie determinată în chiar cuprinsul convenţiei) sau în formă verbală, exprimată oral în faţa instanţei de judecată (pentru procesele aflate în curs de judecată).

Ceea ce este esenţial este natura expresă a convenţiei părţilor, respectiv ca din cuprinsul acesteia să rezulte explicit opţiunea pentru o anumită instanţă. Opţiunea poate fi exprimată într-o clauză atributivă de competenţă inserată în acord, înţelegere, convenţie ori într-o convenţie separată. Este posibilă şi o convenţie verbală, însă doar în cazul litigiilor născute, ceea ce înseamnă, per a contrario, că, anterior declanşării unui litigiu, convenţia poate fi încheiată doar în formă scrisă.

Simpla alegere a instanţei de către reclamant prin depunerea cererii de chemare în judecată, precum şi lipsa invocării excepţiei necompetenţei teritoriale de către partea pârâtă nu pot echivala cu acordul de voinţă al părţilor de care se face vorbire în cuprinsul art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, întrucât, în virtutea argumentelor expuse, manifestarea tacită de voinţă nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care legiuitorul a prevăzut în mod expres aceasta. În această situaţie însă legiuitorul nu a reglementat o astfel de posibilitate, iar neinvocarea excepţiei poate fi determinată de absenţa unei apărări calificate, necunoaştere, omisiune etc., fără semnificaţia juridică a alegerii de competenţă.

Or, în aplicarea principiului potrivit căruia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis) nu se poate considera că lipsa invocării excepţiei necompetenţei teritoriale echivalează cu manifestarea tacită de voinţă în sensul alegerii instanţei competente teritorial.

S-a mai arătat, de asemenea, că nici menţiunea cuprinsă în conţinutul procurilor acordate de părţi reprezentanţilor convenţionali să îi reprezinte în litigiul aflat pe rolul instanţei unde a fost introdusă acţiunea de divorţ nu reprezintă o alegere a instanţei în sensul textului de lege evocat.

În argumentarea acestei interpretări s-a mai reţinut că un alt text cu valoare de normă specială, respectiv art. 126 alin. (1) din Codul de procedură civilă, referitor la alegerea de competenţă, prevede explicit că o asemenea convenţie a părţilor (admisibilă numai în litigii referitoare la alte drepturi de care părţile pot dispune şi, în aceste cazuri, doar dacă nu este vorba despre o competenţă teritorială exclusivă) trebuie să îmbrace forma scrisă, iar pentru litigiile începute poate fi făcută şi verbal în faţa instanţei. Ca atare, necesită un acord de voinţă neechivoc sub aspectul alegerii instanţei competente.

Realizând o interpretare prin analogie a celor două norme considerate speciale în materia competenţei jurisdicţionale, s-a conchis că se poate aprecia că şi art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă cere ca înţelegerea părţilor să fie expresă, ceea ce înseamnă că din cuprinsul acesteia trebuie să rezulte explicit acordul părţilor pentru alegerea unei anumite instanţe.

Tot în argumentarea acestei prime opinii s-a mai apreciat că termenul de „acord” utilizat de legiuitor în textul art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă desemnează sau poate fi asimilat, de principiu, înţelegerii reglementate de art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1.259/2010 al Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp, potrivit căruia soţii pot conveni să aleagă legea aplicabilă divorţului şi separării de corp. Or, sub aspectul respectării condiţiilor de formă, norma europeană stabileşte că acest acord trebuie încheiat în scris, datat şi semnat de ambii soţi. În acelaşi sens, orice comunicare sub formă electronică, ce permite consemnarea durabilă a acordului, este considerată ca reprezentând o formă scrisă, însă atunci când legea statului membru participant, în care ambii soţi îşi au reşedinţa obişnuită la data încheierii acordului, prevede condiţii formale suplimentare pentru asemenea acorduri, se aplică aceste condiţii.

În cea de-a doua opinie s-a apreciat că norma procedurală de competenţă cuprinsă în art. 915 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă operează şi în cazul în care acordul părţilor nu este exprimat în mod expres, în formă scrisă sau verbală, manifestarea de voinţă a părţilor cu privire la alegerea unei anumite instanţe putând fi dedusă din conduita lor procesuală, şi anume: neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârât, prin întâmpinare, învestirea aceleiaşi instanţe de către pârât cu soluţionarea cererii reconvenţionale ori exprimarea acordului de către pârât în cuprinsul procurii acordate reprezentantului convenţional.

Cea de-a doua opinie conturată este susţinută de argumentul potrivit căruia dispoziţiile art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu prevăd ca acordul de voinţe al părţilor cu privire la instanţa competentă să judece cererea de divorţ să fie dat expres, în cadrul aceluiaşi înscris – el putând rezulta şi din indicarea aceleiaşi instanţe realizată chiar separat, dar neechivoc, de fiecare dintre părţi – şi nici să fie anterior introducerii cererii de divorţ, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, privind formele de manifestare a consimţământului, potrivit cărora: „Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.”

Prin urmare, s-a apreciat că, în condiţiile în care, odată cu introducerea acţiunii de divorţ, reclamantul şi-a manifestat voinţa ca litigiul să fie soluţionat de o anumită instanţă, acordul părţilor este întrunit sub acest aspect şi în cazurile în care partea pârâtă nu s-a opus expres ca acţiunea de divorţ să fie soluţionată de judecătoria sesizată de partea reclamantă, în sensul că nu a invocat, prin întâmpinare, excepţia necompetenţei teritoriale a acelei instanţe judecătoreşti sau a introdus, la rândul său, o cerere reconvenţională pe rolul aceleiaşi instanţe, existând astfel un acord implicit şi al pârâtului în sensul alegerii instanţei competente. În plus, tot în acest context, alăturat împrejurărilor mai sus amintite, s-a mai reţinut că şi menţiunea din cuprinsul procurii date de către pârât unui reprezentant convenţional (avocat) de a-l reprezenta în litigiul având ca obiect cererea de divorţ, aflat pe rolul instanţei alese de către reclamant, reprezintă acordul acestei părţi în privinţa alegerii judecătoriei competente să soluţioneze cererea de divorţ în primă instanţă.

În această opinie jurisprudenţială este prezumată existenţa unui acord tacit al pârâtului (cu privire la instanţa aleasă de reclamant) în absenţa unei opoziţii exprese a acestuia.

Din verificările efectuate a rezultat că dispoziţiile art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu au făcut, până la momentul pronunţării prezentei decizii, obiectul controlului de constituţionalitate.

Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, titularul sesizării, a constatat existenţa practicii judiciare neunitare a instanţelor judecătoreşti asupra problemei de drept semnalate şi, prin Hotărârea nr. 16 din 24 iunie 2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării asupra problemei de drept deduse judecăţii, fără a-şi exprima opinia cu privire la orientarea jurisprudenţială pe care o consideră ca fiind legală.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii cea de-a doua opinie exprimată, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ nu trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă, putând fi dedus şi din conduita procesuală a părţilor, inclusiv din neinvocarea de către soţul pârât, prin întâmpinare, a excepţiei necompetenţei teritoriale, pentru următoarele considerente:

Art. 915 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă conţine o normă de competenţă teritorială de ordine privată, aspect ce rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 3 coroborate cu ale alin. (3) al aceluiaşi articol din Codul de procedură civilă. De asemenea, competenţa consacrată de art. 915 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă este şi alternativă, de vreme ce, în ipoteza analizată şi doar în aceasta, poate fi sesizată „orice judecătorie din România”.

Instanţa prevăzută de art. 915 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, sesizată de reclamant cu cererea de divorţ, este şi rămâne competentă doar atunci când există un acord al părţilor asupra competenţei sale. În lipsa unui atare acord, potrivit tezei a doua a acestui articol, este competentă exclusiv Judecătoria Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Competenţa exclusivă a acestei din urmă instanţe este subsidiară, fiind atrasă condiţionat de lipsa unui acord al pârâtului asupra unei alte judecătorii din România, astfel cum această instanţă a fost aleasă de reclamant prin introducerea cererii principale.

Aşadar, s-ar putea considera că Judecătoria Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti are, în temeiul art. 915 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, o competenţă teritorială exclusivă subsidiară (reziduală) care intervine doar în condiţiile inexistenţei unui acord al părţilor din cererea de divorţ asupra competenţei unei alte judecătorii din România.

Analizând relaţia dintre art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi art. 126 alin. (1) din acelaşi act normativ, rezultă că situaţiile reglementate de cele două texte de lege sunt diferite.

Un prim element de diferenţă este dat de faptul că, potrivit normei de competenţă aplicabile în procedura specială a divorţului, atunci când soţii sunt cetăţeni români care locuiesc în străinătate, alegerea de competenţă, ca expresie a caracterului relativ al competenţei, conţinută de art. 915 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, este recunoscută într-o materie în care, potrivit normei generale, o atare posibilitate este exclusă.

Un alt element de diferenţă este reprezentat de faptul că, spre deosebire de art. 126 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede expres condiţiile formale pe care trebuie să le îndeplinească o convenţie a părţilor privitoare la alegerea competenţei (în scris sau verbal în faţa instanţei), art. 915 alin. (2) din acelaşi cod, normă cu caracter special, aplicabilă cu prioritate în virtutea principiului specialia generalibus derogant, se rezumă în a preciza că, pentru alegerea instanţei competente, este necesar şi suficient doar acordul părţilor.

Faţă de aceste elemente aflate în divergenţă se pune problema dacă acest acord ar trebui să îndeplinească sau nu anumite condiţii de formă.

În mod incontestabil acest acord nu reprezintă altceva decât un contract judiciar cu privire la un anumit aspect formal al judecăţii, şi anume competenţa instanţei învestite prin cererea de divorţ formulată de soţul reclamant.

În virtutea principiului consensualismului consacrat de art. 1.174 alin. (2) şi art. 1.178 din Codul civil, principiu care dă expresie autonomiei de voinţă a părţilor, pentru formarea valabilă a acestui contract judiciar, sunt necesare şi suficiente voinţele concordante exteriorizate ale părţilor, nefiind necesar, de regulă, ca acestea să îmbrace o anumită formă; în plus, excepţiile de la acest principiu trebuie să fie expres şi limitativ prevăzute de lege.

Or, analizat din perspectiva acestui principiu, se observă că art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu impune vreo condiţie de formă în privinţa acordului părţilor prin care acestea aleg judecătoria din România competentă să soluţioneze cererea de divorţ.

De asemenea, textul nu impune nici ca părţile să îşi exprime consimţământul concomitent, în cuprinsul aceluiaşi înscris, fiind suficient ca voinţele concordante în sensul alegerii instanţei competente să fie exprimate (exteriorizate).

Existenţa condiţiei formei scrise nu ar putea fi dedusă din aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1.259/2010 al Consiliului Uniunii Europene referitoare la valabilitatea formală a acordului prevăzut de art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ, prin care soţii convin să desemneze legea aplicabilă divorţului şi separării de corp, întrucât scopul acestui regulament constă în determinarea legii materiale aplicabile în situaţiile în care există conflict de legi, nereglementând asupra alegerii competenţei teritoriale a instanţelor române, atunci când acestea sunt competente internaţional, potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) teza întâi din Regulamentul (CE) nr. 2.201/2003 al Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.347/2000.

În consecinţă, în această privinţă sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 1.240 din Codul civil referitoare la „Formele de exprimare a consimţământului”, potrivit cărora:

Astfel, atunci când soţul pârât formulează o cerere reconvenţională sau îşi exprimă acordul în cuprinsul procurii acordate reprezentantului convenţional, se poate considera că prin aceste acte se face proba consimţământului său expres cu privire la competenţa instanţei alese iniţial de soţul reclamant.

De altfel, în doctrină s-a arătat că, de vreme ce, potrivit art. 126 alin. (1) din Codul de procedură civilă, alegerea de competenţă poate fi făcută şi verbal, după sesizarea instanţei, nu există niciun impediment în a se considera că această alegere este valabilă şi atunci când pârâtul şi-a exprimat acordul prin transmiterea unui înscris din care să rezulte fără nicio îndoială că partea doreşte ca judecata să se facă la instanţa respectivă.

În aceste situaţii, împrejurarea că soţul pârât nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale în condiţiile art. 130 alin. (3) din Codul de procedură civilă contribuie la consolidarea convingerii judecătorului în sensul că se află în prezenţa unui acord al părţilor, suficient de bine dovedit, asupra instanţei competente teritorial să soluţioneze cererea de divorţ, astfel cum aceasta a fost aleasă de reclamant.

De asemenea, consimţământul soţului pârât ca cererea de divorţ să fie judecată de instanţa aleasă de soţul reclamant ar putea fi exprimat şi verbal la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, când, potrivit art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se verifică competenţa instanţei.

În opinia Ministerului Public, din atitudinea procesuală a pârâtului, de a nu invoca prin întâmpinare excepţia necompetenţei teritoriale relative a judecătoriei alese de reclamant, se poate deduce un acord implicit al acestei părţi cu privire la competenţa instanţei sesizate prin cererea de chemare în judecată, deoarece, în esenţă, această atitudine procesuală a pârâtului dă expresie unui drept potestativ de sorginte legală, de alegere între mai multe instanţe deopotrivă competente teritorial, în privinţa căruia nu este exclusă o manifestare de voinţă prin fapte procesuale care au semnificaţia unei adeziuni tacite sau implicite.

Unei asemenea soluţii nu i-ar putea fi opuse prevederile art. 1.203 din Codul civil referitoare la clauzele neuzuale, aduse ca argument de partea doctrinei care nu acceptă posibilitatea prorogării tacite de competenţă, întrucât materia analizată excedează domeniului predilect al acestor dispoziţii legale.

Ministerul Public a apreciat că cea de-a doua orientare a jurisprudenţei prezintă o incontestabilă utilitate practică, reflectând într-o mai mare măsură finalitatea edictării normei de competenţă în discuţie, aceea de a oferi părţilor aflate în ipoteza sa o anumită flexibilitate de natură a le facilita accesul la justiţia din statul de origine.

Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, iar cu referire la dezlegarea în drept au apreciat că acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres.

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii/raportori, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, se constată următoarele:

Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal sesizat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are calitatea procesuală de a declanşa acest mecanism de unificare a practicii în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti.

Sesizarea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost însoţită de hotărâri judecătoreşti, depuse în fotocopie, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă în soluţionarea conflictelor de competenţă, hotărâri care, potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (4) din Codul de procedură civilă, sunt definitive. Prin urmare, este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care se desprinde din prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, privitoare la existenţa unei probleme de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, se constată că hotărârile judecătoreşti anexate sesizării relevă o practică judiciară divergentă în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, condiţiile legale de admisibilitate a recursului în interesul legii sunt îndeplinite.

Problema de drept care a creat divergenţa de practică judiciară vizează înţelesul noţiunii de „acord” al părţilor din cuprinsul tezei a doua a alin. (2) al art. 915 din Codul de procedură civilă, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei competente să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care niciuna dintre părţi nu are locuinţa pe teritoriul României.

Art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, situat în cartea a VI-a (Proceduri speciale), titlul I (Procedura divorţului) cap. I (Dispoziţii comune), are următorul conţinut: „Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.”

Astfel, acordul de voinţe la care face referire art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă este, în esenţă, un contract în sensul art. 1.166 din Codul civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.178 din acelaşi act normativ: „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.”

În ceea ce priveşte formele de exprimare a consimţământului, art. 1.240 din Codul civil prevede că: „(1) Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. (2) Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.”

După cum se poate observa, conform art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, se poate da eficienţă şi consimţământului exprimat în mod tacit, însă numai dacă comportamentul în care acesta este exteriorizat are o astfel de semnificaţie conform legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor.

Aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti anexate sesizării, au fost considerate modalităţi de manifestare în mod tacit a consimţământului soţului pârât la alegerea instanţei sesizate de către soţul reclamant neinvocarea, prin întâmpinare, a excepţiei necompetenţei teritoriale, introducerea cererii reconvenţionale de către soţul pârât-reclamant la instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată şi menţiunea inserată în contractul de mandat, dat de soţul pârât reprezentantului său convenţional, referitoare la indicarea instanţei.

Pentru a se verifica dacă suntem în prezenţa unui acord tacit în fiecare dintre aceste cazuri este necesar a verifica dacă există dispoziţii legale sau convenţionale ori practici statornicite între părţi sau uzanţe în baza cărora să poată fi astfel calificată forma de manifestare tacită a consimţământului.

Din punct de vedere legal, neinvocarea de către pârât a excepţiei necompetenţei teritoriale, până la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe (potrivit art. 130 din Codul de procedură civilă), este sancţionată, în condiţiile art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu decăderea, dacă legea nu dispune altfel.

În literatura de specialitate s-a arătat că neinvocarea de către pârât a excepţiei de necompetenţă de ordine privată nu echivalează cu o prorogare voluntară tacită de competenţă, deoarece faptul că instanţa necompetentă rămâne învestită cu judecarea pricinii este efectul decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepţia, nu al unui acord tacit.

Prin urmare, nu poate fi asimilată unui comportament care, potrivit legii, ar avea semnificaţia unui acord tacit neexercitarea în termenul prevăzut de lege a dreptului de a invoca excepţia necompetenţei teritoriale.

Chiar dacă prin neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârât se poate ajunge la acelaşi rezultat, respectiv judecarea procesului de către instanţa sesizată de soţul reclamant (alta decât Judecătoria Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti), din punct de vedere procedural mecanismele juridice enunţate sunt diferite, aşa cum subliniază şi doctrina.

De asemenea, trebuie menţionat că legiuitorul a prevăzut în art. 1.067 alin. (2) din Codul de procedură civilă, situat în cartea a VII-a, dedicată „Procesului civil internaţional”, un caz de prorogare voluntară de competenţă în favoarea instanţei române pentru ipoteza în care pârâtul se prezintă în faţa instanţei române şi formulează apărări în fond, dar nu invocă excepţia necompetenţei, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe.

Acest caz se circumscrie dispoziţiilor art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, în sensul că, în ipoteza textului enunţat, neinvocarea excepţiei privitoare la competenţă valorează acord tacit. Simpla neinvocare a excepţiei nu ar valora acord tacit în lipsa dispoziţiei prevăzute de art. 1.067 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Cu referire la acordul tacit dedus din introducerea cererii reconvenţionale de către soţul pârât-reclamant la instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 917 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, cererea de divorţ formulată de pârât trebuie introdusă la instanţa la care se judecă cererea principală, neexistând un drept de opţiune al pârâtului sub acest aspect.

Faţă de prevederile legale enunţate, care au un caracter imperativ, nu poate fi primită interpretarea conform căreia introducerea cererii reconvenţionale de către soţul pârât-reclamant la instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată reprezintă, în fapt, un acord tacit cu privire la instanţa aleasă de reclamant.

Un alt element care a fost analizat de instanţele care susţin cea de-a doua opinie este menţiunea inserată în contractul de mandat dat de soţul pârât reprezentantului său convenţional referitoare la indicarea instanţei.

Se cuvine a sublinia că aceste menţiuni indică numărul de dosar şi instanţa pe rolul căreia este înregistrat acesta la data contractului de mandat. Prin ipoteză, procurile analizate sunt date de persoanele chemate în judecată, ceea ce implică în mod necesar, pentru determinarea limitelor mandatului, indicarea dosarului şi a instanţei pe rolul căreia acesta a fost înregistrat.

Spre deosebire de situaţia în care în contractul de mandat dat în vederea introducerii cererii de divorţ de soţul reclamant, care nu locuieşte în România, se menţionează o judecătorie anume la care ar urma să fie reprezentat (ipoteză în care, într-o interpretare logică, rezultă opţiunea reclamantului pentru alegerea instanţei competente), în situaţia pârâtului care dă mandat spre a fi reprezentat în faţa instanţei la care a fost chemat în judecată nu poate fi dedus acordul tacit al acestuia.

Faţă de obiectul cererilor de chemare în judecată (cereri de divorţ), nu se impune analizarea acordului dat în mod tacit din perspectiva convenţiei părţilor, practicilor statornicite de acestea sau uzanţelor.

Din această analiză, care nu epuizează posibilele comportamente susceptibile de a reprezenta forme de manifestare a acordului tacit, se poate conchide că, faţă de dispoziţiile art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, manifestarea de voinţă a părţilor cu privire la alegerea unei anumite instanţe nu poate fi dedusă din conduita lor procesuală constând în: neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârât, prin întâmpinare, învestirea aceleiaşi instanţe de către pârât cu soluţionarea cererii reconvenţionale ori exprimarea acordului de către pârât în cuprinsul procurii acordate reprezentantului convenţional.

Rezultă că interpretarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă trebuie făcută în sensul că acordul părţilor în vederea alegerii instanţei competente nu poate fi dat în mod tacit, ci doar expres.

În acest sens, se reţine că textul de lege în discuţie – art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă – instituie o normă de competenţă specială care este de strictă interpretare. În acest sens, în aplicarea principiului conform căruia exceptio est strictissimae interpretationis, nu este permisă aplicarea prin analogie a acestei norme altor cazuri (cum sunt cererile de anulare a căsătoriei), iar interpretarea ei trebuie făcută restrictiv.

Caracterul derogatoriu al normelor care reglementează procesul de divorţ a fost evidenţiat şi de Curtea Constituţională care, în Decizia nr. 305 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 29 iunie 2016, a reţinut că, în considerarea caracterului strict personal al procesului de divorţ în ansamblul său, s-a impus „adoptarea unei proceduri speciale, derogatorii de la normele dreptului comun, care nu face decât să dea expresie particularităţii esenţiale a procesului de divorţ şi implicit prevederilor constituţionale cuprinse în art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată”.

Or, pentru considerentele expuse, nu poate fi primită interpretarea conform căreia şi-a dat acordul tacit pârâtul care nu s-a opus expres, deoarece art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă implică o acţiune a fiecăreia dintre părţi în sensul manifestării acordului, iar nu în scopul de a se opune expres.

În sprijinul acestei atitudini procesuale sunt şi dispoziţiile art. 131 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora:

Totodată, conform art. 224 din Codul de procedură civilă: „Instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.”

Prin urmare, ca regulă generală, chestiunea competenţei trebuie lămurită chiar la primul termen la care părţile sunt legal citate, iar, în mod excepţional, dacă pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, acest aspect va fi pus în discuţia părţilor, fiind acordat un termen în acest scop.

Această interpretare este similară soluţiei legislative conţinute de art. 126 din Codul de procedură civilă, privitoare la alegerea competenţei în pricinile privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot să dispună.

În concluzie, este necesar ca acordul părţilor, prevăzut de art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ să fie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situaţia în care litigiul este pendinte, şi verbal în faţa instanţei. În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate în scris sau oral în faţa instanţei de judecată.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,