Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016

Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la „stabilirea calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, precum şi limitele răspunderii în procesul penal”.

Examenul jurisprudenţial Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional cu privire la stabilirea calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, precum şi limitele răspunderii în procesul penal, s-au evidenţiat mai multe orientări, conturând astfel caracterul neunitar al practicii judiciare sub acest aspect.

Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti Într-o primă orientare, instanţele au apreciat că societatea de asigurare are consacrată expres calitatea de parte responsabilă civilmente, prin dispoziţiile art. 86 din Codul de procedură penală. S-a reţinut că intenţia legiuitorului a fost aceea de a include în cadrul acestei noţiuni şi acele persoane care, în temeiul unui contract, au obligaţia de a repara prejudiciul creat de inculpat prin săvârşirea infracţiunii, cum sunt societăţile de asigurare care, conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule (anexa I nr. 1-37 la Sesizarea formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul judiciar penal). Prin urmare, întrucât prin noua reglementare s-a extins sfera răspunderii civile şi sub aspect contractual, s-a apreciat că Decizia nr. I/2005 pronunţată în interesul legii nu îşi mai produce efectele. În cadrul acestei orientări au fost identificate două opinii jurisprudenţiale cu privire la limitele răspunderii societăţii de asigurare: a) obligarea societăţii de asigurare singură, în limitele obligaţiei contractuale, la repararea prejudiciului cauzat prin implicarea în accident a autovehiculului asigurat (anexa I nr. 1-16). În motivarea acestei opinii s-a avut în vedere actuala reglementare a dispoziţiilor art. 54 alin. 1 şi art. 55 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, prin care se stabileşte că persoana vătămată îşi poate formula pretenţiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, angajarea răspunderii inculpatului în temeiul răspunderii civile delictuale fiind posibilă doar pentru pagubele neacoperite, în ipoteza în care prejudiciul depăşeşte întinderea răspunderii asigurătorului, determinată prin contractul de asigurare şi normele speciale aplicabile în materie; b) obligarea societăţii de asigurare la plata despăgubirilor civile în solidar cu inculpatul (anexa I nr. 17-37). Astfel, s-a argumentat că natura juridică a răspunderii asigurătorului, parte responsabilă civilmente, este aceea de a garanta victima. În ceea ce priveşte recuperarea prejudiciului, obligaţia „în solidar” face ca atât asiguratul, cât şi asigurătorul să aibă aceeaşi îndatorire de a-l despăgubi pe cel prejudiciat, însă fiecare dintre aceştia răspunzând diferit, respectiv autor al faptei săvârşite şi garant al acestuia pentru activitatea desfăşurată. Această concluzie reiese şi din interpretarea considerentelor Deciziei nr. I din 28 martie 2005, referitoare la coexistenţa răspunderii civile delictuale a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului. Într-o a doua abordare, instanţele au considerat că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, rămânând valabile cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite prin Decizia nr. I/2005 (anexa II nr. 38-76). Adepţii acestei orientări au susţinut că asigurătorul va răspunde în cadrul procesului penal în virtutea contractului de asigurare, în timp ce inculpatul răspunde în calitate de autor al faptei ilicite, în temeiul principiilor răspunderii civile delictuale. Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, atât faţă de inculpat, cât şi faţă de asigurător, este de natură a asigura soluţionarea tuturor raporturilor juridice rezultate din săvârşirea faptei care face obiectul cauzei, fiind justificată prin posibilitatea ca societatea de asigurare să aibă o calitate procesuală distinctă, respectiv aceea de asigurător, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. I/2005, pronunţată în recurs în interesul legii. În cadrul acestei orientări au fost identificate hotărâri în sensul: a) obligării la plata despăgubirilor civile numai a asigurătorului în mod direct şi în limita obligaţiei sale contractuale (anexa II nr. 38-50); Susţinătorii acestui punct de vedere au motivat că solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie prevăzută expres, iar dispoziţiile Legii nr. 136/1995 reglementează preluarea integrală de către asigurător a riscului producerii evenimentului rutier până la concurenţa sumei maxime pentru care acesta răspunde; b) obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului împreună cu asigurătorul (anexa II nr. 51-71). Instanţele au precizat că dispoziţiile Legii nr. 136/1995 instituie doar o răspundere prioritară a asigurătorului, fără a elimina răspunderea civilă delictuală aplicabilă autorului faptei ilicite în temeiul legii generale, ce intervine în cazul în care asigurătorul nu îşi poate îndeplini obligaţia derivată din contractul de asigurare; c) obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului în solidar cu asigurătorul (anexa II nr. 72-76). Hotărârile judecătoreşti care reflectă această orientare nu cuprind o motivare sub acest aspect. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti care vizează problemele de drept supuse dezlegării prezentului recurs în interesul legii, respectiv calitatea procesuală a asigurătorului şi modalitatea în care răspunde, respectiv singur sau în solidar cu inculpatul. Dintre acestea se cuvin amintite cu titlu exemplificativ: – Decizia nr. 3.405/2012 din 23 octombrie 2012, în care s-a decis în sensul obligării exclusive a asigurătorului de răspundere civilă la plata către părţile civile a daunelor materiale şi a daunelor morale; – Decizia nr. 320/A/2014 din 13 octombrie 2014, în care s-a decis în sensul obligării inculpatului alături de asigurător; – Decizia nr. 325/A/2014 din 30 octombrie 2014, în care s-a decis în sensul obligării exclusive a asigurătorului de răspundere civilă la plata către părţile civile a daunelor materiale şi a daunelor morale; – Decizia nr. 388/2014 din 20 noiembrie 2014, prin care s-a menţinut soluţia de obligare a asigurătorului la plata către părţile civile de despăgubiri şi de daune morale. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate hotărâri care să analizeze din punctul de vedere al constituţionalităţii dispoziţiile referitoare la calitatea asigurătorului şi limitele răspunderii acestuia în procesul penal. În jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie nu au fost identificate hotărâri prin care să se fi statuat asupra calităţii asigurătorului în procesul penal, însă sub aspectul armonizării legislaţiilor statelor membre în materia asigurării de răspundere civilă pentru daune produse prin accidente auto prezintă relevanţă hotărârea pronunţată în cauza C-556/13 de Camera a patra, în special considerentele în care s-au reţinut următoarele: „Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, pentru interpretarea unei dispoziţii de drept al Uniunii trebuie să se ţină seama nu doar de termenii acesteia, ci şi de contextul său şi de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (Hotărârea Csonka şi alţii, C-409/11, EU:C:2013:512, pct. 23, şi Hotărârea Vnuk, C-162/13, EU:C:2014:2146, pct. 42). În această privinţă trebuie amintit că A treia directivă se înscrie în cadrul unui sistem instituit de Prima directivă şi care tinde la apropierea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea auto obligatorie. Prin intermediul acestui sistem, legiuitorul Uniunii Europene a impus tuturor statelor membre obligaţia de a asigura că, sub rezerva unor excepţii clar definite, toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care provin în mod obişnuit de pe teritoriul lor încheie cu o companie de asigurări un contract care să garanteze, cel puţin în limitele definite de dreptul Uniunii, răspunderea lor civilă pentru pagubele produse de vehiculele menţionate (Hotărârea Csonka şi alţii, C-409/11, EU:C:2013:512, pct. 28). În acest cadru, astfel cum reiese din cuprinsul celui de al doisprezecelea şi al celui de al treisprezecelea considerent ale acesteia, A treia directivă completează în mod uniform, printre altele, Prima directivă urmărind să consolideze nu numai protecţia victimelor unor accidente cauzate de circulaţia unui vehicul, ci şi pe cea a asiguraţilor, precum şi să faciliteze în şi mai mare măsură trecerea frontierelor interne din Uniune şi, în consecinţă, înfiinţarea şi funcţionarea pieţei interne, luând drept bază un înalt nivel de protecţie a consumatorului. Potrivit celui de al şaptelea considerent al celei de A treia directive, în special în interesul asiguratului, statele membre sunt ţinute să adopte măsurile necesare pentru ca fiecare poliţă de asigurare să garanteze, în schimbul unei prime unice în fiecare stat membru, acoperirea impusă de lege sau acoperirea impusă de legislaţia statului membru în care se află de regulă vehiculul, în cazul în care aceasta din urmă este mai mare. În plus, trebuie amintit că o operaţiune de asigurare se caracterizează, după cum se admite în general, prin faptul că asigurătorul se obligă, în schimbul plăţii prealabile a unei prime, să acorde asiguratului, în cazul în care se realizează riscul asigurat, prestaţia convenită cu ocazia încheierii contractului (Hotărârea CPP, C-349/96, EU:C:1999:93, pct. 17, şi Hotărârea Skandia, C-240/99, EU:C:2001:140, pct. 37). În raport cu un astfel de context şi cu astfel de obiective este necesar să se considere că dispoziţiile art. 2 din A treia directivă, referitoare la prima unică şi la întinderea teritorială a acoperirii asigurării, vizează nu numai raporturile dintre asigurător şi victimă, ci şi pe cele dintre asigurător şi asigurat. În special, aceste dispoziţii implică faptul că, în schimbul plăţii de către asigurat a primei unice, asigurătorul preia, în principiu, riscul despăgubirii victimelor unui eventual accident în care este implicat vehiculul asigurat, şi aceasta oricare ar fi statul membru al Uniunii pe teritoriul căruia este utilizat acest vehicul şi în care se produce respectivul accident. În consecinţă, nu corespunde noţiunii de «primă unică», în sensul art. 2 din A treia directivă, o primă care variază în funcţie de faptul că vehiculul asigurat urmează să circule doar pe teritoriul statului membru pe care respectivul vehicul se află de regulă sau pe ansamblul teritoriului Uniunii. Astfel, o asemenea variaţie ar echivala, contrar celor prevăzute la articolul amintit, cu a condiţiona angajamentul asigurătorului privind preluarea riscului care rezultă din circulaţia vehiculului menţionat în afara statului membru în care acesta se află de regulă de plata unei prime suplimentare.” Totodată, prezintă relevanţă sub aspectul limitelor răspunderii şi hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-22/12 şi C-277/12, în Comunicatul de presă nr. 144/13 al Curţii precizându-se următoarele: „Prima directivă a Uniunii (n.n. Directiva 72/166/CEE a Consiliului) în materie de asigurare auto obligatorie impune statelor membre ca vehiculele care provin în mod obişnuit de pe teritoriul lor să fie acoperite de o asigurare. Deşi statele membre sunt libere să stabilească daunele acoperite de această asigurare, precum şi termenii şi condiţiile sale, A doua directivă (n.n. Directiva 84/5/CEE a Consiliului) adoptată în acest domeniu prevede că asigurarea trebuie să acopere în mod obligatoriu vătămările corporale pentru un cuantum minim de 1 milion de euro pe victimă sau de 5 milioane de euro pe eveniment asigurat, în acest din urmă caz indiferent de numărul victimelor. De asemenea, aceasta trebuie să acopere şi daunele materiale pentru un cuantum minim de un milion de euro pe eveniment asigurat, indiferent de numărul de victime.” În legătură cu hotărârea pronunţată în cauza C-22/12 s-au mai precizat următoarele: „În hotărârea pronunţată, Curtea aminteşte în primul rând că obligaţia de acoperire de asigurare în temeiul răspunderii civile pentru pagubele produse de autovehicule este distinctă de întinderea despăgubirii pentru aceste pagube în temeiul răspunderii civile a asiguratului. Într-adevăr, în timp ce prima este definită şi garantată de reglementarea Uniunii, cea de a doua este reglementată, în esenţă, de dreptul naţional. Astfel, statele membre rămân, în principiu, libere să determine, în cadrul regimurilor interne de răspundere civilă, daunele cauzate de autovehicule care trebuie reparate, întinderea despăgubirii pentru aceste daune şi persoanele care au dreptul la respectiva reparaţie. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, dintr-o preocupare de a reduce deosebirile care ar subzista între legislaţiile statelor membre privind întinderea obligaţiei de asigurare, Uniunea a impus, în materia răspunderii civile, o acoperire obligatorie a pagubelor materiale şi a vătămărilor corporale, până la concurenţa unor sume determinate în A doua directivă. Statele membre sunt, aşadar, ţinute să stabilească daunele acoperite, precum şi termenii şi condiţiile asigurării auto obligatorii, ţinând seama de normele dreptului Uniunii. În continuare, Curtea precizează că vătămările corporale a căror acoperire este obligatorie în temeiul celei de A doua directive cuprind orice prejudiciu care rezultă dintr-o atingere adusă integrităţii persoanei, inclusiv suferinţele, atât fizice, cât şi psihologice. Astfel, printre daunele care trebuie reparate în conformitate cu dreptul Uniunii figurează prejudiciile morale a căror reparare este prevăzută în temeiul răspunderii civile a asiguratului de dreptul naţional aplicabil litigiului. În sfârşit, Curtea arată că protecţia Primei directive se extinde la orice persoană care are dreptul, în temeiul dreptului naţional al răspunderii civile, la repararea daunei cauzate de autovehicule. Întrucât, potrivit indicaţiilor instanţei slovace, dreptul ceh acordă doamnei Haasova şi fiicei sale dreptul la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului soţului său şi, respectiv, al tatălui său, ele ar trebui aşadar să poată beneficia de protecţia acordată de această directivă.” Referitor la hotărârea pronunţată în cauza C-277/12, în comunicat se arată următoarele: „La fel ca în hotărârea pronunţată astăzi în Cauza Haasova, Curtea arată că dacă dreptul naţional permite membrilor familiei victimei unui accident rutier să solicite o despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, aceasta trebuie acoperită de asigurarea auto obligatorie. Or, întrucât, potrivit indicaţiilor instanţei naţionale, dreptul leton acordă domnului Drozdovs dreptul la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului părinţilor săi, el ar trebui aşadar să poată beneficia de protecţia acordată de Prima directivă. Curtea constată de asemenea că, dacă un stat membru recunoaşte dreptul la o despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, el nu poate să prevadă pentru această categorie specifică de daune, care ţine de vătămările corporale în sensul celei de A doua directive, garanţii maxime inferioare garanţiilor minime stabilite de această directivă. Astfel, directiva nu prevede şi nici nu autorizează o altă diferenţiere între daunele acoperite decât cea stabilită între vătămările corporale şi pagubele materiale.” În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanţă cu privire la problemele ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Opinia procurorului general Prin modificările legislative din 1 februarie 2014, părţile procesului penal au fost stabilite prin dispoziţiile art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, acestea fiind: inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Potrivit art. 86 din acelaşi cod, partea responsabilă civilmente este persoana (fizică sau juridică) care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces. Prin noua definiţie a părţii responsabile civilmente, intenţia legiuitorului a fost aceea „de a rezolva deplin şi complet conflictul de drept intervenit, atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub cel al reparării pagubelor cauzate, prin infracţiune, în limitele impuse de desfăşurarea într-un termen rezonabil a procesului penal”, fiind „extinsă sfera persoanelor care fac parte din noţiunea de parte responsabilă civilmente prin includerea persoanelor care, potrivit legii civile, au obligaţia convenţională de a repara prejudiciul cauzat prin infracţiune”. Alegând să arate expres că obligaţia de reparare a pagubei, care incumbă părţii responsabile civilmente, poate avea atât natură legală, cât şi convenţională, se poate conchide că legiuitorul a dorit să nu lase loc de interpretări în ipoteza unor raporturi juridice precum cele care se nasc între asigurătorul de răspundere civilă, asigurat şi persoana păgubită. Conform art. 87 alin. (2) din Codul de procedură penală, drepturile părţii responsabile civilmente se exercită în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile. Potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 19 din Codul de procedură penală, care poartă denumirea marginală „Obiectul şi exercitarea acţiunii civile”, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile (inculpatul şi, după caz, partea responsabilă civilmente) potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii civile. Aceste prevederi arată temeiul de fapt al acţiunii civile exercitate în procesul penal, şi anume împrejurarea că tragerea la răspundere civilă vizează un prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, iar repararea acestuia se face potrivit dispoziţiilor legii civile, iar potrivit art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre, atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile. Exercitarea concomitentă a celor două acţiuni (penală şi civilă) implică o cauză unică, având ca obiect săvârşirea aceleiaşi fapte. Din punct de vedere penal, fapta constituie infracţiune, iar din punct de vedere civil aceeaşi faptă constituie un delict civil cauzator de prejudicii. În analiza faptei ca delict civil cauzator de prejudicii sunt avute în vedere condiţiile legii civile substanţiale, nu cele ale legii penale materiale. Spre deosebire de prevederile anterioare cuprinse în art. 998-1003 din Codul civil de la 1864, care vizau doar ipotezele răspunderii delictuale, actualul Cod civil reglementează distinct repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, căreia i-a fost rezervată secţiunea a 6-a din cap. IV – Răspunderea civilă din titlul II al cărţii a V-a, intitulată „Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”. În doctrină se precizează că în domeniul dreptului civil reparaţia nu reprezintă neapărat „o sancţiune” îndreptată împotriva persoanei responsabile, ci un mijloc juridic prin care victima poate pretinde repunerea sa în situaţia anterioară comiterii faptei dăunătoare. În procesul penal, poziţia societăţii de asigurare se întemeiază pe relaţia contractuală dintre aceasta şi persoana vinovată de producerea accidentului, persoană în a cărei proprietate se află vehiculul asigurat, raport ce dă naştere, în condiţiile producerii riscului asigurat, unor drepturi în beneficiul unor terţe persoane, respectiv persoanele prejudiciate prin fapta celui asigurat. Împrejurarea că răspunderea părţii responsabile civilmente poate fi de natură convenţională implică faptul ca între inculpat şi partea responsabilă civilmente să se fi încheiat un contract prin care acesta din urmă să fi preluat răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin infracţiuni comise de inculpat. Specificul acestor raporturi juridice este generat de împrejurarea că producerea riscului asigurat echivalează cu constatarea şi existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care declanşează răspunderea civilă delictuală a autorului faptei. Astfel, răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată, în materia asigurării de răspundere civilă auto, este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, directă, asigurătorul răspunzând pentru fapta sa de a-şi asuma conduita asiguratului. Aşadar, temeiul răspunderii asigurătorului este convenţional, iar cel al răspunderii asiguratului este delictual. Ca atare, terţul păgubit poate invoca răspunderea contractuală direct în faţa instanţei penale şi nu pe calea unei acţiuni civile separate, ulterioară procesului penal, în faţa instanţei civile. Pe de altă parte, din coroborarea dispoziţiilor prevăzute de art. 19, art. 20, art. 25 alin. (1) şi art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă intenţia legiuitorului ca instanţa penală să soluţioneze deopotrivă, în cadrul procesului penal, ambele acţiuni, penală şi civilă. A obliga persoana vătămată să invoce răspunderea contractuală numai în faţa instanţei civile, pe motiv că norma procesual penală nu conferă în mod expres calitate procesuală societăţii de asigurare în cadrul procesului penal şi nu se regăseşte printre ipotezele de răspundere delictuală prevăzute de art. 1.372-1.374 din Codul civil, presupune o încălcare a dreptului acesteia de a se constitui parte civilă în procesul penal, consacrat de art. 20 alin. (1) şi art. 84 alin. (1) din Codul de procedură penală. Această limitare constituie o inechitate şi faţă de inculpat, care, prin excluderea posibilităţii de opţiune a persoanei vătămate pentru răspunderea contractuală, va răspunde delictual pentru fapta ilicită proprie, cu toate că riscul comiterii unei infracţiuni din culpă a fost preluat, prin contractul de asigurare preexistent, de societatea de asigurare. În sprijinul argumentaţiei au fost apreciate ca relevante şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, intrată în vigoare din 1 ianuarie 2015, care prevăd următoarele: „contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului”. De asemenea, potrivit art. 26 alin. (1) din cuprinsul aceluiaşi act normativ, „asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă”. Totodată, în fraza a doua a articolului se precizează situaţiile în care se acordă despăgubiri, sub condiţia să nu se depăşească limitele de despăgubire prevăzute de contractul de asigurare R.C.A. Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că recuperarea pagubei nu se va realiza printr-un proces subsecvent celui în care s-a stabilit vinovăţia persoanei responsabile şi cuantumul prejudiciului, răspunderea civilă delictuală a asiguratului putând fi angajată numai dacă nivelul despăgubirilor stabilite de instanţă excede faţă de limita maximă a despăgubirilor de asigurare. În această din urmă situaţie, răspunderea contractuală va coexista cu răspunderea civilă delictuală. Prevederile sus-menţionate se coroborează cu dispoziţiile art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora asigurătorul este obligat, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu inculpatul, în mod neechivoc, să plătească o despăgubire pentru prejudiciul pentru care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţe persoane păgubite. În concluzie, dispoziţiile legale invocate reglementează ipoteza unei subrogări legale obligatorii a asigurătorului în locul inculpatului, în cazul acţiunilor civile promovate în procesul penal de persoanele care solicită repararea prejudiciului cauzat prin fapta inculpatului. De altfel, se arată în cuprinsul recursului, în sensul recunoaşterii calităţii de parte responsabilă civilmente a asigurătorului în procesul penal, s-a pronunţat şi doctrina. Spre deosebire de legislaţia anterioară, care consacra ca regulă generală răspunderea solidară a părţii responsabile civilmente cu inculpatul pentru întreaga pagubă, modificarea art. 86 din Codul de procedură penală relevă faptul că partea responsabilă civilmente poate răspunde şi singură pe latura civilă a procesului penal. Dispoziţiile civile care prevăd răspunderea solidară, art. 1.382 din Codul civil, potrivit cărora „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”, se referă, în opinia doctrinei, la situaţia în care prejudiciul suferit de victimă are o pluralitate de cauze, respectiv comiterea a mai multor fapte ilicite de către autori, complici, tăinuitori prin care victima a fost prejudiciată. Or, societatea de asigurare nu a participat nici direct, nici indirect la producerea accidentului auto imputabil inculpatului, acesta din urmă fiind singurul autor al faptei. Societatea de asigurare şi-a asumat conduita acestuia, obligându-se la plata despăgubirilor. Asigurătorul, atunci când acoperă prejudiciul suferit de terţul victimă a accidentului, nu face o plată pentru inculpat şi nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte obligaţia asumată prin contractul de asigurare. De altfel, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa constantă, a susţinut că „asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terţului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv şi definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său”. Totodată, dispoziţiile exprese din legislaţia asigurărilor nu caracterizează răspunderea asigurătorului de răspundere civilă şi a asiguratului ca fiind solidară. Prin urmare, modificarea legislativă relevată de art. 86 din Codul de procedură penală rezolvă situaţia juridică creată prin încheierea contractului de asigurare obligatorie de către inculpat, consacrând expres răspunderea civilă contractuală a părţii responsabile civilmente, care, potrivit noilor dispoziţii, poate acoperi singură prejudiciul creat de inculpatul vinovat de săvârşirea faptei. Conţinutul nou al dispoziţiei legale invocate este menit să rezolve diferendele jurisprudenţiale existente în această materie sub imperiul legii anterioare, perpetuate inclusiv după pronunţarea Deciziei date în recursul în interesul legii nr. I/2005 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite. În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că persoana vătămată îşi poate formula pretenţiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, angajarea răspunderii inculpatului în temeiul răspunderii civile delictuale fiind posibilă doar pentru pagubele neacoperite, în ipoteza în care prejudiciul depăşeşte întinderea răspunderii asigurătorului, determinată prin contractul de asigurare şi normele speciale aplicabile în materie.

Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorii-raportori, prin raportul întocmit în cauză, au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil. În plus, judecătorii-raportori au subliniat şi faptul că, deşi recursul în interesul legii vizează expres doar problemele calităţii procesuale a asigurătorului de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule în procesul penal şi ale limitelor răspunderii acestui asigurător, din dezvoltarea argumentelor pe care cererea de recurs se întemeiază, precum şi din observarea propunerilor de soluţie formulate se impune concluzia că recursul în interesul legii vizează şi tipul de răspundere ce îi incumbă asigurătorului, respectiv dacă acesta are a răspunde singur sau în solidar cu inculpatul pentru prejudiciile produse prin accidente de circulaţie. Rezumând problema de drept care a primit soluţii diferite de la instanţele judecătoreşti, prin hotărâri judecătoreşti definitive, judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii- raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 471 alin. (1) şi (3) şi ale art. 472 din Codul de procedură penală, referitoare la titularul sesizării şi la depunerea hotărârilor definitive ce atestă existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată. Practica neunitară ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost generată de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală cu privire la calitatea procesuală a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule şi limitele răspunderii acesteia. Cadrul legal Următoarele dispoziţii legale au fost apreciate ca având incidenţă în soluţionarea prezentului recurs în interesul legii: Legea nr. 136/1995 Art. 3. – „În asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege.” Art. 48 alin. (1) – „Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum şi să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta.” Art. 49. – „Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu: a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.” Art. 50. – „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri. În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului. (n.n. Această prevedere legală a format obiectul unui recurs în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2016.) Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum şi dacă nu aparţineau proprietarului, utilizatorului ori conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului.” Art. 51. – „Despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 şi 50, se acordă şi în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul. Despăgubirile se plătesc şi atunci când persoanele păgubite nu au domiciliul, reşedinţa sau sediul în România. În caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de bunuri, se acordă despăgubiri dacă vehiculul care a produs accidentul este identificat şi asigurat, chiar dacă autorul accidentului a rămas neidentificat.” Art. 52. – „În cazul în care, pentru acelaşi proprietar de vehicul, la data producerii accidentului, existau mai multe asigurări valabile, despăgubirea se suportă în părţi egale de către toţi asigurătorii. Despăgubirea se va plăti integral de către asigurătorul la care s-a adresat persoana păgubită, urmând ca ulterior asigurătorul în cauză să se îndrepte împotriva celorlalţi asigurători pentru recuperarea părţii de despăgubire, plătită în numele acestora. Asiguratul are obligaţia de a informa asigurătorul despre încheierea unor astfel de asigurări cu alţi asigurători.” Art. 53. – „Prin norme adoptate de Autoritatea de Supraveghere Financiară conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condiţiile de plată, durata asigurării, facilităţile şi penalizările aplicabile asiguraţilor, criteriile şi condiţiile pentru acordarea sau retragerea autorizaţiei, persoanele care au obligaţia să încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum şi alte informaţii referitoare la acest tip de asigurare.” Art. 54. – „Despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi. Drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse pe teritoriul României de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în străinătate se exercită împotriva asigurătorului prin reprezentanţele de despăgubiri sau prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, după caz, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 48 alin. (2).” Art. 55 alin. 1. – „Despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.” Norma A.S.F. nr. 23/2014 (modificată prin Norma A.S.F. nr. 2/2015 şi prin Norma A.S.F. nr. 21/2015) Art. 1. – „(1) În conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asiguraţii răspund delictual faţă de terţe persoane. Nu intră sub incidenţa asigurării răspunderea decurgând din executarea unui contract de transport de bunuri efectuat cu titlu oneros. (2) Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului. (3) Condiţiile contractuale pentru asigurarea obligatorie RCA sunt reglementate de prevederile Legii nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, şi de prezenta normă.” Art. 16 alin. (1) şi (2) – „(1) La încheierea asigurării obligatorii RCA, asigurătorul este obligat să emită asiguratului poliţa de asigurare obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor, denumită în continuare poliţă de asigurare RCA, împreună cu vinieta şi documentul internaţional de asigurare. (2) În baza unui act adiţional, contractul de asigurare RCA poate cuprinde clauze suplimentare, în condiţiile în care acestea nu reduc sau nu restricţionează drepturile unei părţi prejudiciate ce decurg din asigurarea obligatorie RCA ori nu contravin prevederilor legale.” Art. 24. – „(1) Asigurătorii RCA au obligaţia de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară. (2) Limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară sunt: a) pentru pagubele materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României; b) pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României. (3) Limitele de despăgubire vor fi revizuite din 5 în 5 ani, în funcţie de evoluţia indicelui european al preţurilor de consum (IEPC) stabilit în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2.494/95 al Consiliului din 23 octombrie 1995 privind indicii armonizaţi ai preţurilor de consum.” Art. 25. – „În cazul în care în unul şi acelaşi eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane şi valoarea totală a prejudiciilor depăşeşte limitele de despăgubire specificate în poliţa RCA, despăgubirea va fi stabilită în funcţie de cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecărei persoane îndreptăţite la despăgubire pentru prejudiciile suferite în acelaşi accident.” Art. 26 alin. (1) – „Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana păgubită.” Art. 44. – „Despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, în baza poliţei RCA, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse în formularul «Constatare amiabilă de accident» ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de vehicule, pe baza înştiinţării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător, precum şi a oricăror mijloace de probă, ori prin hotărâre judecătorească.” Art. 45. – „Stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună – constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de vehicule, înştiinţare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă -, rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit.” Art. 46. – „Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care: 1. se formulează pretenţii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepţia lipsei de folosinţă a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţa şi autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparaţiei pagubelor produse la mijloacele de transport. Partea de despăgubire aferenta lipsei de folosinţă se determină luându-se în calcul tarifele pentru transporturi de mărfuri sau de persoane, practicate de păgubit la data producerii pagubei. Sarcina probei aparţine păgubitului şi se face cu înscrisuri doveditoare; 2. se formulează pretenţii de despăgubiri pentru hârtii de valoare, acte, manuscrise, bijuterii, pietre preţioase, obiecte de artă, obiecte din platină, aur sau argint, mărci poştale, timbre, precum şi pentru dispariţia sau distrugerea banilor; 3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse.” Art. 47. – „În cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces-penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă: 1. potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor; 2. deşi hotărârea instanţei penale a rămas definitivă şi irevocabilă, stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior; 3. deşi acţiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părţilor: a) s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată şi persoana păgubită îşi ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia; sau, b) din actele încheiate de autorităţile publice rezultă atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât şi vinovăţia penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs şi persoana păgubită îşi ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia.” Art. 48. – „La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, ţinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi valoarea acestora din momentul producerii accidentului şi nici limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA.” Art. 49. – „În cazul în care cuantumul despăgubirilor în acelaşi accident de vehicul depăşeşte, la data producerii accidentului, limita de despăgubire stabilită prin poliţa de asigurare RCA, exclusiv cheltuielile făcute în procesul civil, indiferent de numărul persoanelor păgubite şi de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei, despăgubirile se acordă, în limita acestei sume, fiecărei persoane păgubite, proporţional cu raportul dintre limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare şi totalul cuantumului despăgubirilor.” Codul de procedură penală Art. 19 alin. (5). – „Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.” Art. 32 alin. (2). – „Părţile d