ÎCCJ, Decizia nr. 1/2016

Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar cu privire la "stabilirea calității procesuale a societății de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală, precum și limitele răspunderii în procesul penal".

Examenul jurisprudențial Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenței la nivel național cu privire la stabilirea calității procesuale a societății de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală, precum și limitele răspunderii în procesul penal, s-au evidențiat mai multe orientări, conturând astfel caracterul neunitar al practicii judiciare sub acest aspect.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești Într-o primă orientare, instanțele au apreciat că societatea de asigurare are consacrată expres calitatea de parte responsabilă civilmente, prin dispozițiile art. 86 din Codul de procedură penală. S-a reținut că intenția legiuitorului a fost aceea de a include în cadrul acestei noțiuni și acele persoane care, în temeiul unui contract, au obligația de a repara prejudiciul creat de inculpat prin săvârșirea infracțiunii, cum sunt societățile de asigurare care, conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule (anexa I nr. 1-37 la Sesizarea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar penal). Prin urmare, întrucât prin noua reglementare s-a extins sfera răspunderii civile și sub aspect contractual, s-a apreciat că Decizia nr. I/2005 pronunțată în interesul legii nu își mai produce efectele. În cadrul acestei orientări au fost identificate două opinii jurisprudențiale cu privire la limitele răspunderii societății de asigurare: a) obligarea societății de asigurare singură, în limitele obligației contractuale, la repararea prejudiciului cauzat prin implicarea în accident a autovehiculului asigurat (anexa I nr. 1-16). În motivarea acestei opinii s-a avut în vedere actuala reglementare a dispozițiilor art. 54 alin. 1 și art. 55 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, prin care se stabilește că persoana vătămată își poate formula pretențiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, angajarea răspunderii inculpatului în temeiul răspunderii civile delictuale fiind posibilă doar pentru pagubele neacoperite, în ipoteza în care prejudiciul depășește întinderea răspunderii asigurătorului, determinată prin contractul de asigurare și normele speciale aplicabile în materie; b) obligarea societății de asigurare la plata despăgubirilor civile în solidar cu inculpatul (anexa I nr. 17-37). Astfel, s-a argumentat că natura juridică a răspunderii asigurătorului, parte responsabilă civilmente, este aceea de a garanta victima. În ceea ce privește recuperarea prejudiciului, obligația "în solidar" face ca atât asiguratul, cât și asigurătorul să aibă aceeași îndatorire de a-l despăgubi pe cel prejudiciat, însă fiecare dintre aceștia răspunzând diferit, respectiv autor al faptei săvârșite și garant al acestuia pentru activitatea desfășurată. Această concluzie reiese și din interpretarea considerentelor Deciziei nr. I din 28 martie 2005, referitoare la coexistența răspunderii civile delictuale a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului. Într-o a doua abordare, instanțele au considerat că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, rămânând valabile cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite prin Decizia nr. I/2005 (anexa II nr. 38-76). Adepții acestei orientări au susținut că asigurătorul va răspunde în cadrul procesului penal în virtutea contractului de asigurare, în timp ce inculpatul răspunde în calitate de autor al faptei ilicite, în temeiul principiilor răspunderii civile delictuale. Rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, atât față de inculpat, cât și față de asigurător, este de natură a asigura soluționarea tuturor raporturilor juridice rezultate din săvârșirea faptei care face obiectul cauzei, fiind justificată prin posibilitatea ca societatea de asigurare să aibă o calitate procesuală distinctă, respectiv aceea de asigurător, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. I/2005, pronunțată în recurs în interesul legii. În cadrul acestei orientări au fost identificate hotărâri în sensul: a) obligării la plata despăgubirilor civile numai a asigurătorului în mod direct și în limita obligației sale contractuale (anexa II nr. 38-50); Susținătorii acestui punct de vedere au motivat că solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie prevăzută expres, iar dispozițiile Legii nr. 136/1995 reglementează preluarea integrală de către asigurător a riscului producerii evenimentului rutier până la concurența sumei maxime pentru care acesta răspunde; b) obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului împreună cu asigurătorul (anexa II nr. 51-71). Instanțele au precizat că dispozițiile Legii nr. 136/1995 instituie doar o răspundere prioritară a asigurătorului, fără a elimina răspunderea civilă delictuală aplicabilă autorului faptei ilicite în temeiul legii generale, ce intervine în cazul în care asigurătorul nu își poate îndeplini obligația derivată din contractul de asigurare; c) obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului în solidar cu asigurătorul (anexa II nr. 72-76). Hotărârile judecătorești care reflectă această orientare nu cuprind o motivare sub acest aspect. În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate mai multe hotărâri judecătorești care vizează problemele de drept supuse dezlegării prezentului recurs în interesul legii, respectiv calitatea procesuală a asigurătorului și modalitatea în care răspunde, respectiv singur sau în solidar cu inculpatul. Dintre acestea se cuvin amintite cu titlu exemplificativ: - Decizia nr. 3.405/2012 din 23 octombrie 2012, în care s-a decis în sensul obligării exclusive a asigurătorului de răspundere civilă la plata către părțile civile a daunelor materiale și a daunelor morale; - Decizia nr. 320/A/2014 din 13 octombrie 2014, în care s-a decis în sensul obligării inculpatului alături de asigurător; - Decizia nr. 325/A/2014 din 30 octombrie 2014, în care s-a decis în sensul obligării exclusive a asigurătorului de răspundere civilă la plata către părțile civile a daunelor materiale și a daunelor morale; - Decizia nr. 388/2014 din 20 noiembrie 2014, prin care s-a menținut soluția de obligare a asigurătorului la plata către părțile civile de despăgubiri și de daune morale. În jurisprudența Curții Constituționale nu au fost identificate hotărâri care să analizeze din punctul de vedere al constituționalității dispozițiile referitoare la calitatea asigurătorului și limitele răspunderii acestuia în procesul penal. În jurisprudența Curții Europene de Justiție nu au fost identificate hotărâri prin care să se fi statuat asupra calității asigurătorului în procesul penal, însă sub aspectul armonizării legislațiilor statelor membre în materia asigurării de răspundere civilă pentru daune produse prin accidente auto prezintă relevanță hotărârea pronunțată în cauza C-556/13 de Camera a patra, în special considerentele în care s-au reținut următoarele: "Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii trebuie să se țină seama nu doar de termenii acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (Hotărârea Csonka și alții, C-409/11, EU:C:2013:512, pct. 23, și Hotărârea Vnuk, C-162/13, EU:C:2014:2146, pct. 42). În această privință trebuie amintit că A treia directivă se înscrie în cadrul unui sistem instituit de Prima directivă și care tinde la apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea auto obligatorie. Prin intermediul acestui sistem, legiuitorul Uniunii Europene a impus tuturor statelor membre obligația de a asigura că, sub rezerva unor excepții clar definite, toți proprietarii și deținătorii de vehicule care provin în mod obișnuit de pe teritoriul lor încheie cu o companie de asigurări un contract care să garanteze, cel puțin în limitele definite de dreptul Uniunii, răspunderea lor civilă pentru pagubele produse de vehiculele menționate (Hotărârea Csonka și alții, C-409/11, EU:C:2013:512, pct. 28). În acest cadru, astfel cum reiese din cuprinsul celui de al doisprezecelea și al celui de al treisprezecelea considerent ale acesteia, A treia directivă completează în mod uniform, printre altele, Prima directivă urmărind să consolideze nu numai protecția victimelor unor accidente cauzate de circulația unui vehicul, ci și pe cea a asiguraților, precum și să faciliteze în și mai mare măsură trecerea frontierelor interne din Uniune și, în consecință, înființarea și funcționarea pieței interne, luând drept bază un înalt nivel de protecție a consumatorului. Potrivit celui de al șaptelea considerent al celei de A treia directive, în special în interesul asiguratului, statele membre sunt ținute să adopte măsurile necesare pentru ca fiecare poliță de asigurare să garanteze, în schimbul unei prime unice în fiecare stat membru, acoperirea impusă de lege sau acoperirea impusă de legislația statului membru în care se află de regulă vehiculul, în cazul în care aceasta din urmă este mai mare. În plus, trebuie amintit că o operațiune de asigurare se caracterizează, după cum se admite în general, prin faptul că asigurătorul se obligă, în schimbul plății prealabile a unei prime, să acorde asiguratului, în cazul în care se realizează riscul asigurat, prestația convenită cu ocazia încheierii contractului (Hotărârea CPP, C-349/96, EU:C:1999:93, pct. 17, și Hotărârea Skandia, C-240/99, EU:C:2001:140, pct. 37). În raport cu un astfel de context și cu astfel de obiective este necesar să se considere că dispozițiile art. 2 din A treia directivă, referitoare la prima unică și la întinderea teritorială a acoperirii asigurării, vizează nu numai raporturile dintre asigurător și victimă, ci și pe cele dintre asigurător și asigurat. În special, aceste dispoziții implică faptul că, în schimbul plății de către asigurat a primei unice, asigurătorul preia, în principiu, riscul despăgubirii victimelor unui eventual accident în care este implicat vehiculul asigurat, și aceasta oricare ar fi statul membru al Uniunii pe teritoriul căruia este utilizat acest vehicul și în care se produce respectivul accident. În consecință, nu corespunde noțiunii de «primă unică», în sensul art. 2 din A treia directivă, o primă care variază în funcție de faptul că vehiculul asigurat urmează să circule doar pe teritoriul statului membru pe care respectivul vehicul se află de regulă sau pe ansamblul teritoriului Uniunii. Astfel, o asemenea variație ar echivala, contrar celor prevăzute la articolul amintit, cu a condiționa angajamentul asigurătorului privind preluarea riscului care rezultă din circulația vehiculului menționat în afara statului membru în care acesta se află de regulă de plata unei prime suplimentare." Totodată, prezintă relevanță sub aspectul limitelor răspunderii și hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-22/12 și C-277/12, în Comunicatul de presă nr. 144/13 al Curții precizându-se următoarele: "Prima directivă a Uniunii (n.n. Directiva 72/166/CEE a Consiliului) în materie de asigurare auto obligatorie impune statelor membre ca vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul lor să fie acoperite de o asigurare. Deși statele membre sunt libere să stabilească daunele acoperite de această asigurare, precum și termenii și condițiile sale, A doua directivă (n.n. Directiva 84/5/CEE a Consiliului) adoptată în acest domeniu prevede că asigurarea trebuie să acopere în mod obligatoriu vătămările corporale pentru un cuantum minim de 1 milion de euro pe victimă sau de 5 milioane de euro pe eveniment asigurat, în acest din urmă caz indiferent de numărul victimelor. De asemenea, aceasta trebuie să acopere și daunele materiale pentru un cuantum minim de un milion de euro pe eveniment asigurat, indiferent de numărul de victime." În legătură cu hotărârea pronunțată în cauza C-22/12 s-au mai precizat următoarele: "În hotărârea pronunțată, Curtea amintește în primul rând că obligația de acoperire de asigurare în temeiul răspunderii civile pentru pagubele produse de autovehicule este distinctă de întinderea despăgubirii pentru aceste pagube în temeiul răspunderii civile a asiguratului. Într-adevăr, în timp ce prima este definită și garantată de reglementarea Uniunii, cea de a doua este reglementată, în esență, de dreptul național. Astfel, statele membre rămân, în principiu, libere să determine, în cadrul regimurilor interne de răspundere civilă, daunele cauzate de autovehicule care trebuie reparate, întinderea despăgubirii pentru aceste daune și persoanele care au dreptul la respectiva reparație. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, dintr-o preocupare de a reduce deosebirile care ar subzista între legislațiile statelor membre privind întinderea obligației de asigurare, Uniunea a impus, în materia răspunderii civile, o acoperire obligatorie a pagubelor materiale și a vătămărilor corporale, până la concurența unor sume determinate în A doua directivă. Statele membre sunt, așadar, ținute să stabilească daunele acoperite, precum și termenii și condițiile asigurării auto obligatorii, ținând seama de normele dreptului Uniunii. În continuare, Curtea precizează că vătămările corporale a căror acoperire este obligatorie în temeiul celei de A doua directive cuprind orice prejudiciu care rezultă dintr-o atingere adusă integrității persoanei, inclusiv suferințele, atât fizice, cât și psihologice. Astfel, printre daunele care trebuie reparate în conformitate cu dreptul Uniunii figurează prejudiciile morale a căror reparare este prevăzută în temeiul răspunderii civile a asiguratului de dreptul național aplicabil litigiului. În sfârșit, Curtea arată că protecția Primei directive se extinde la orice persoană care are dreptul, în temeiul dreptului național al răspunderii civile, la repararea daunei cauzate de autovehicule. Întrucât, potrivit indicațiilor instanței slovace, dreptul ceh acordă doamnei Haasova și fiicei sale dreptul la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului soțului său și, respectiv, al tatălui său, ele ar trebui așadar să poată beneficia de protecția acordată de această directivă." Referitor la hotărârea pronunțată în cauza C-277/12, în comunicat se arată următoarele: "La fel ca în hotărârea pronunțată astăzi în Cauza Haasova, Curtea arată că dacă dreptul național permite membrilor familiei victimei unui accident rutier să solicite o despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, aceasta trebuie acoperită de asigurarea auto obligatorie. Or, întrucât, potrivit indicațiilor instanței naționale, dreptul leton acordă domnului Drozdovs dreptul la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului părinților săi, el ar trebui așadar să poată beneficia de protecția acordată de Prima directivă. Curtea constată de asemenea că, dacă un stat membru recunoaște dreptul la o despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, el nu poate să prevadă pentru această categorie specifică de daune, care ține de vătămările corporale în sensul celei de A doua directive, garanții maxime inferioare garanțiilor minime stabilite de această directivă. Astfel, directiva nu prevede și nici nu autorizează o altă diferențiere între daunele acoperite decât cea stabilită între vătămările corporale și pagubele materiale." În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanță cu privire la problemele ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Opinia procurorului general Prin modificările legislative din 1 februarie 2014, părțile procesului penal au fost stabilite prin dispozițiile art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, acestea fiind: inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Potrivit art. 86 din același cod, partea responsabilă civilmente este persoana (fizică sau juridică) care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces. Prin noua definiție a părții responsabile civilmente, intenția legiuitorului a fost aceea "de a rezolva deplin și complet conflictul de drept intervenit, atât sub aspectul laturii penale, cât și sub cel al reparării pagubelor cauzate, prin infracțiune, în limitele impuse de desfășurarea într-un termen rezonabil a procesului penal", fiind "extinsă sfera persoanelor care fac parte din noțiunea de parte responsabilă civilmente prin includerea persoanelor care, potrivit legii civile, au obligația convențională de a repara prejudiciul cauzat prin infracțiune". Alegând să arate expres că obligația de reparare a pagubei, care incumbă părții responsabile civilmente, poate avea atât natură legală, cât și convențională, se poate conchide că legiuitorul a dorit să nu lase loc de interpretări în ipoteza unor raporturi juridice precum cele care se nasc între asigurătorul de răspundere civilă, asigurat și persoana păgubită. Conform art. 87 alin. (2) din Codul de procedură penală, drepturile părții responsabile civilmente se exercită în limitele și în scopul soluționării acțiunii civile. Potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 19 din Codul de procedură penală, care poartă denumirea marginală "Obiectul și exercitarea acțiunii civile", acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile (inculpatul și, după caz, partea responsabilă civilmente) potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii civile. Aceste prevederi arată temeiul de fapt al acțiunii civile exercitate în procesul penal, și anume împrejurarea că tragerea la răspundere civilă vizează un prejudiciu cauzat printr-o infracțiune, iar repararea acestuia se face potrivit dispozițiilor legii civile, iar potrivit art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală instanța se pronunță prin aceeași hotărâre, atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile. Exercitarea concomitentă a celor două acțiuni (penală și civilă) implică o cauză unică, având ca obiect săvârșirea aceleiași fapte. Din punct de vedere penal, fapta constituie infracțiune, iar din punct de vedere civil aceeași faptă constituie un delict civil cauzator de prejudicii. În analiza faptei ca delict civil cauzator de prejudicii sunt avute în vedere condițiile legii civile substanțiale, nu cele ale legii penale materiale. Spre deosebire de prevederile anterioare cuprinse în art. 998-1003 din Codul civil de la 1864, care vizau doar ipotezele răspunderii delictuale, actualul Cod civil reglementează distinct repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, căreia i-a fost rezervată secțiunea a 6-a din cap. IV - Răspunderea civilă din titlul II al cărții a V-a, intitulată "Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale". În doctrină se precizează că în domeniul dreptului civil reparația nu reprezintă neapărat "o sancțiune" îndreptată împotriva persoanei responsabile, ci un mijloc juridic prin care victima poate pretinde repunerea sa în situația anterioară comiterii faptei dăunătoare. În procesul penal, poziția societății de asigurare se întemeiază pe relația contractuală dintre aceasta și persoana vinovată de producerea accidentului, persoană în a cărei proprietate se află vehiculul asigurat, raport ce dă naștere, în condițiile producerii riscului asigurat, unor drepturi în beneficiul unor terțe persoane, respectiv persoanele prejudiciate prin fapta celui asigurat. Împrejurarea că răspunderea părții responsabile civilmente poate fi de natură convențională implică faptul ca între inculpat și partea responsabilă civilmente să se fi încheiat un contract prin care acesta din urmă să fi preluat răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin infracțiuni comise de inculpat. Specificul acestor raporturi juridice este generat de împrejurarea că producerea riscului asigurat echivalează cu constatarea și existența unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care declanșează răspunderea civilă delictuală a autorului faptei. Astfel, răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată, în materia asigurării de răspundere civilă auto, este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, directă, asigurătorul răspunzând pentru fapta sa de a-și asuma conduita asiguratului. Așadar, temeiul răspunderii asigurătorului este convențional, iar cel al răspunderii asiguratului este delictual. Ca atare, terțul păgubit poate invoca răspunderea contractuală direct în fața instanței penale și nu pe calea unei acțiuni civile separate, ulterioară procesului penal, în fața instanței civile. Pe de altă parte, din coroborarea dispozițiilor prevăzute de art. 19, art. 20, art. 25 alin. (1) și art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă intenția legiuitorului ca instanța penală să soluționeze deopotrivă, în cadrul procesului penal, ambele acțiuni, penală și civilă. A obliga persoana vătămată să invoce răspunderea contractuală numai în fața instanței civile, pe motiv că norma procesual penală nu conferă în mod expres calitate procesuală societății de asigurare în cadrul procesului penal și nu se regăsește printre ipotezele de răspundere delictuală prevăzute de art. 1.372-1.374 din Codul civil, presupune o încălcare a dreptului acesteia de a se constitui parte civilă în procesul penal, consacrat de art. 20 alin. (1) și art. 84 alin. (1) din Codul de procedură penală. Această limitare constituie o inechitate și față de inculpat, care, prin excluderea posibilității de opțiune a persoanei vătămate pentru răspunderea contractuală, va răspunde delictual pentru fapta ilicită proprie, cu toate că riscul comiterii unei infracțiuni din culpă a fost preluat, prin contractul de asigurare preexistent, de societatea de asigurare. În sprijinul argumentației au fost apreciate ca relevante și dispozițiile art. 1 alin. (2) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, intrată în vigoare din 1 ianuarie 2015, care prevăd următoarele: "contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului". De asemenea, potrivit art. 26 alin. (1) din cuprinsul aceluiași act normativ, "asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă". Totodată, în fraza a doua a articolului se precizează situațiile în care se acordă despăgubiri, sub condiția să nu se depășească limitele de despăgubire prevăzute de contractul de asigurare R.C.A. Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că recuperarea pagubei nu se va realiza printr-un proces subsecvent celui în care s-a stabilit vinovăția persoanei responsabile și cuantumul prejudiciului, răspunderea civilă delictuală a asiguratului putând fi angajată numai dacă nivelul despăgubirilor stabilite de instanță excede față de limita maximă a despăgubirilor de asigurare. În această din urmă situație, răspunderea contractuală va coexista cu răspunderea civilă delictuală. Prevederile sus-menționate se coroborează cu dispozițiile art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora asigurătorul este obligat, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu inculpatul, în mod neechivoc, să plătească o despăgubire pentru prejudiciul pentru care asiguratul răspunde în baza legii față de terțe persoane păgubite. În concluzie, dispozițiile legale invocate reglementează ipoteza unei subrogări legale obligatorii a asigurătorului în locul inculpatului, în cazul acțiunilor civile promovate în procesul penal de persoanele care solicită repararea prejudiciului cauzat prin fapta inculpatului. De altfel, se arată în cuprinsul recursului, în sensul recunoașterii calității de parte responsabilă civilmente a asigurătorului în procesul penal, s-a pronunțat și doctrina. Spre deosebire de legislația anterioară, care consacra ca regulă generală răspunderea solidară a părții responsabile civilmente cu inculpatul pentru întreaga pagubă, modificarea art. 86 din Codul de procedură penală relevă faptul că partea responsabilă civilmente poate răspunde și singură pe latura civilă a procesului penal. Dispozițiile civile care prevăd răspunderea solidară, art. 1.382 din Codul civil, potrivit cărora "cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat", se referă, în opinia doctrinei, la situația în care prejudiciul suferit de victimă are o pluralitate de cauze, respectiv comiterea a mai multor fapte ilicite de către autori, complici, tăinuitori prin care victima a fost prejudiciată. Or, societatea de asigurare nu a participat nici direct, nici indirect la producerea accidentului auto imputabil inculpatului, acesta din urmă fiind singurul autor al faptei. Societatea de asigurare și-a asumat conduita acestuia, obligându-se la plata despăgubirilor. Asigurătorul, atunci când acoperă prejudiciul suferit de terțul victimă a accidentului, nu face o plată pentru inculpat și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația asumată prin contractul de asigurare. De altfel, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa constantă, a susținut că "asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terțului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv și definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său". Totodată, dispozițiile exprese din legislația asigurărilor nu caracterizează răspunderea asigurătorului de răspundere civilă și a asiguratului ca fiind solidară. Prin urmare, modificarea legislativă relevată de art. 86 din Codul de procedură penală rezolvă situația juridică creată prin încheierea contractului de asigurare obligatorie de către inculpat, consacrând expres răspunderea civilă contractuală a părții responsabile civilmente, care, potrivit noilor dispoziții, poate acoperi singură prejudiciul creat de inculpatul vinovat de săvârșirea faptei. Conținutul nou al dispoziției legale invocate este menit să rezolve diferendele jurisprudențiale existente în această materie sub imperiul legii anterioare, perpetuate inclusiv după pronunțarea Deciziei date în recursul în interesul legii nr. I/2005 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite. În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că persoana vătămată își poate formula pretențiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, angajarea răspunderii inculpatului în temeiul răspunderii civile delictuale fiind posibilă doar pentru pagubele neacoperite, în ipoteza în care prejudiciul depășește întinderea răspunderii asigurătorului, determinată prin contractul de asigurare și normele speciale aplicabile în materie.

Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorii-raportori, prin raportul întocmit în cauză, au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil. În plus, judecătorii-raportori au subliniat și faptul că, deși recursul în interesul legii vizează expres doar problemele calității procesuale a asigurătorului de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule în procesul penal și ale limitelor răspunderii acestui asigurător, din dezvoltarea argumentelor pe care cererea de recurs se întemeiază, precum și din observarea propunerilor de soluție formulate se impune concluzia că recursul în interesul legii vizează și tipul de răspundere ce îi incumbă asigurătorului, respectiv dacă acesta are a răspunde singur sau în solidar cu inculpatul pentru prejudiciile produse prin accidente de circulație. Rezumând problema de drept care a primit soluții diferite de la instanțele judecătorești, prin hotărâri judecătorești definitive, judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii- raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 471 alin. (1) și (3) și ale art. 472 din Codul de procedură penală, referitoare la titularul sesizării și la depunerea hotărârilor definitive ce atestă existența unei jurisprudențe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată. Practica neunitară ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost generată de interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală cu privire la calitatea procesuală a societății de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și limitele răspunderii acesteia. Cadrul legal Următoarele dispoziții legale au fost apreciate ca având incidență în soluționarea prezentului recurs în interesul legii: Legea nr. 136/1995 Art. 3. - "În asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege." Art. 48 alin. (1) - "Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum și tramvaie au obligația să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire și să mențină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum și să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta." Art. 49. - "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislația românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu există birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul." Art. 50. - "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului. (n.n. Această prevedere legală a format obiectul unui recurs în interesul legii, soluționat prin Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2016.) Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum și dacă nu aparțineau proprietarului, utilizatorului ori conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului." Art. 51. - "Despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 și 50, se acordă și în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul. Despăgubirile se plătesc și atunci când persoanele păgubite nu au domiciliul, reședința sau sediul în România. În caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de bunuri, se acordă despăgubiri dacă vehiculul care a produs accidentul este identificat și asigurat, chiar dacă autorul accidentului a rămas neidentificat." Art. 52. - "În cazul în care, pentru același proprietar de vehicul, la data producerii accidentului, existau mai multe asigurări valabile, despăgubirea se suportă în părți egale de către toți asigurătorii. Despăgubirea se va plăti integral de către asigurătorul la care s-a adresat persoana păgubită, urmând ca ulterior asigurătorul în cauză să se îndrepte împotriva celorlalți asigurători pentru recuperarea părții de despăgubire, plătită în numele acestora. Asiguratul are obligația de a informa asigurătorul despre încheierea unor astfel de asigurări cu alți asigurători." Art. 53. - "Prin norme adoptate de Autoritatea de Supraveghere Financiară conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condițiile de plată, durata asigurării, facilitățile și penalizările aplicabile asiguraților, criteriile și condițiile pentru acordarea sau retragerea autorizației, persoanele care au obligația să încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum și alte informații referitoare la acest tip de asigurare." Art. 54. - "Despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați. Drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse pe teritoriul României de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în străinătate se exercită împotriva asigurătorului prin reprezentanțele de despăgubiri sau prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, după caz, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 48 alin. (2)." Art. 55 alin. 1. - "Despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite." Norma A.S.F. nr. 23/2014 (modificată prin Norma A.S.F. nr. 2/2015 și prin Norma A.S.F. nr. 21/2015) Art. 1. - "(1) În conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asigurații răspund delictual față de terțe persoane. Nu intră sub incidența asigurării răspunderea decurgând din executarea unui contract de transport de bunuri efectuat cu titlu oneros. (2) Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului. (3) Condițiile contractuale pentru asigurarea obligatorie RCA sunt reglementate de prevederile Legii nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, și de prezenta normă." Art. 16 alin. (1) și (2) - "(1) La încheierea asigurării obligatorii RCA, asigurătorul este obligat să emită asiguratului polița de asigurare obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor, denumită în continuare poliță de asigurare RCA, împreună cu vinieta și documentul internațional de asigurare. (2) În baza unui act adițional, contractul de asigurare RCA poate cuprinde clauze suplimentare, în condițiile în care acestea nu reduc sau nu restricționează drepturile unei părți prejudiciate ce decurg din asigurarea obligatorie RCA ori nu contravin prevederilor legale." Art. 24. - "(1) Asigurătorii RCA au obligația de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară. (2) Limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară sunt: a) pentru pagubele materiale produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României; b) pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României. (3) Limitele de despăgubire vor fi revizuite din 5 în 5 ani, în funcție de evoluția indicelui european al prețurilor de consum (IEPC) stabilit în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2.494/95 al Consiliului din 23 octombrie 1995 privind indicii armonizați ai prețurilor de consum." Art. 25. - "În cazul în care în unul și același eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane și valoarea totală a prejudiciilor depășește limitele de despăgubire specificate în polița RCA, despăgubirea va fi stabilită în funcție de cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecărei persoane îndreptățite la despăgubire pentru prejudiciile suferite în același accident." Art. 26 alin. (1) - "Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana păgubită." Art. 44. - "Despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, în baza poliței RCA, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse în formularul «Constatare amiabilă de accident» ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, pe baza înștiințării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător, precum și a oricăror mijloace de probă, ori prin hotărâre judecătorească." Art. 45. - "Stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună - constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, înștiințare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă -, rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit." Art. 46. - "Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care: 1. se formulează pretenții de despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepția lipsei de folosință a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită își realizează obiectul de activitate și pentru care deține licența și autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparației pagubelor produse la mijloacele de transport. Partea de despăgubire aferenta lipsei de folosință se determină luându-se în calcul tarifele pentru transporturi de mărfuri sau de persoane, practicate de păgubit la data producerii pagubei. Sarcina probei aparține păgubitului și se face cu înscrisuri doveditoare; 2. se formulează pretenții de despăgubiri pentru hârtii de valoare, acte, manuscrise, bijuterii, pietre prețioase, obiecte de artă, obiecte din platină, aur sau argint, mărci poștale, timbre, precum și pentru dispariția sau distrugerea banilor; 3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse." Art. 47. - "În cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces-penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă: 1. potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților; 2. deși hotărârea instanței penale a rămas definitivă și irevocabilă, stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior; 3. deși acțiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părților: a) s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată și persoana păgubită își ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția; sau, b) din actele încheiate de autoritățile publice rezultă atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât și vinovăția penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs și persoana păgubită își ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția." Art. 48. - "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de persoanele păgubite, ținându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăși valoarea acestora din momentul producerii accidentului și nici limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA." Art. 49. - "În cazul în care cuantumul despăgubirilor în același accident de vehicul depășește, la data producerii accidentului, limita de despăgubire stabilită prin polița de asigurare RCA, exclusiv cheltuielile făcute în procesul civil, indiferent de numărul persoanelor păgubite și de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei, despăgubirile se acordă, în limita acestei sume, fiecărei persoane păgubite, proporțional cu raportul dintre limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare și totalul cuantumului despăgubirilor." Codul de procedură penală Art. 19 alin. (5). - "Repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile." Art. 32 alin. (2). - "Părțile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea responsa