Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016

Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava s-a arătat că, în practica instanţelor, nu există un punct de vedere unitar cu privire la calitatea procesuală pasivă în litigiile în care se solicită fie reconstituirea vechimii în muncă, fie constatarea încadrării activităţii desfăşurate anterior anului 2001 în grupele I şi/sau a II-a de muncă, atunci când societatea angajatoare nu mai există, fiind dizolvată şi radiată, iar funcţia lichidatorului a încetat. II. Examenul jurisprudenţial 2.II.1 Acţiuni introduse împotriva fostului angajator, prin lichidator judiciar a) Într-o primă orientare jurisprudenţială, astfel de acţiuni au fost admise, chiar dacă societatea a fost dizolvată şi radiată, iar funcţia lichidatorului a încetat, cu motivarea că „. . . se impune constatarea în contradictoriu cu aceasta doar pentru opozabilitate”, că, în perioada de timp dată, reclamanta a desfăşurat activitate ce se încadrează în grupa a II-a de muncă, „în caz contrar lipsind de efecte juridice munca reclamantei şi dreptul de a beneficia de toate consecinţele acesteia, inclusiv cele privind stabilirea drepturilor de pensie”. b) Într-o a doua orientare jurisprudenţială, instanţele au admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fostului angajator, prin lichidator judiciar, cu motivarea că primul – societate comercială – nu mai există, fiind radiat din registrul comerţului în baza unei hotărâri judecătoreşti, hotărâre prin efectul căreia lichidatorul judiciar a fost descărcat de orice sarcini şi îndatoriri. S-au reţinut, în drept, dispoziţiile art. 41 şi 43 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 56 din Codul de procedură civilă, art. 136 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare (în prezent abrogată prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă). c) Într-o a treia opinie, deşi s-a reţinut că unitatea angajatoare nu mai există, fiind radiată în procedura falimentului, acţiunea a fost admisă, cu motivarea că „. . . din moment ce existenţa muncii nu este contestată, nu există nicio justificare pentru a o priva pe reclamantă de dreptul cerut” şi că aceeaşi instanţă şi chiar acelaşi complet au desfăşurat o jurisprudenţă contrară, iar „această incertitudine jurisdicţională care are ca efect privarea reclamantei de posibilitatea de a obţine beneficiul drepturilor sale, în condiţiile în care altor persoane (…) li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispoziţiile legii, fiind contrară prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.” 3.II.

Acţiuni introduse împotriva caselor judeţene de pensii a) Unele instanţe au admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a casei judeţene de pensii, cu motivarea că „nu există identitate între persoana chemată în judecată şi cel ce ar putea fi obligat de instanţă să recunoască perioada lucrată în grupa a II-a de muncă de către reclamant”, respectiv că încadrarea în grupa de muncă este atributul exclusiv al angajatorului. b) Alte instanţe au admis acţiunile formulate în contradictoriu cu casele judeţene de pensii şi au constatat că activitatea desfăşurată de reclamanţi se încadrează în grupa I sau a II-a de muncă. În argumentarea acestor soluţii s-au reţinut, în esenţă, următoarele: „Legislaţia României nu a reglementat în perioada anilor la care şi-a încetat activitatea acest angajator al reclamantului modul de gestiune/depozitare/arhivare a documentelor emise de către persoanele juridice, după încetarea existenţei acestora. (…). În acelaşi timp este cert că o acţiune prin care un angajat solicită eliberarea unei adeverinţe privind grupa de muncă este o cerere contencioasă şi, prin urmare, trebuie să se judece în contradictoriu cu un alt subiect de drept. (…) În aceste condiţii, singurul remediu pe care instanţa îl identifică îl constituie o acţiune în constatare, hotărârea urmând a fi valorificată la casa de pensii în locul adeverinţei de grupă la care face referire art. 126 din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. În ce priveşte subiectul de drept în contradictoriu cu care se poate soluţiona o astfel de cerere în constatare, acesta nu poate fi decât casa de pensii, instituţie în faţa căreia se va valorifica, în final, hotărârea judecătorească, la stabilirea/acordarea drepturilor de pensie.” 4.II.3 Acţiuni formulate în contradictoriu cu deţinătorul arhivei fostului angajator a) Unele instanţe au admis astfel de acţiuni, reţinând că „. . . nu se poate verifica dacă în arhiva fostei societăţi la care a fost angajată reclamanta existau documente care să fi nominalizat persoanele în grupa a II-a de muncă (proces-verbal, decizie, tabel, hotărâre a consiliului de administraţie). Fostul angajator a fost radiat, iar din arhiva de personal existentă pârâta Casa Judeţeană de Pensii X a preluat numai statele de plată. Însă, chiar în absenţa documentelor cerute de prevederile legale, chiar în absenţa înscrierilor din cartea de muncă a menţiunilor referitoare la grupa a II-a de muncă (…), tribunalul apreciază că este admisibilă probarea împrejurărilor de fapt referitoare la condiţiile de muncă în care a lucrat fosta angajată.” b) Alte instanţe au respins astfel de acţiuni, cu motivarea că „dovedirea condiţiilor concrete de muncă ale reclamantului şi a perioadei de timp lucrate în condiţiile specifice grupei de muncă (…), după mai bine de 20 de ani de la încetarea lor, nu se poate face prin administrarea probei testimoniale şi invocarea situaţiei juridice a altor salariaţi (…), în contradictoriu cu deţinătorul arhivei fostului angajator, deoarece acesta nu are calitatea de succesor al fostului angajator al reclamantului. Deţinătorul arhivei are doar obligaţia de a elibera copii ale documentelor deţinute şi adeverinţe care să ateste înscrierile existente în aceste documente.” III. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Suceava

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava a învederat că, la nivelul Secţiei I civile a acestei instanţe, practica ultimilor ani (2013-2015) este unitară, în sensul că, în astfel de litigii, casa judeţeană de pensii nu are calitate procesuală pasivă. Faţă de practica înregistrată la nivelul Tribunalului Botoşani – Secţia civilă, de admitere a unor astfel de litigii în contradictoriu cu casa judeţeană de pensii, problema de drept a fost supusă dezbaterii în cadrul întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce a avut loc la Constanţa, în perioada 18-19 iunie 2015, fără a se ajunge la o opinie majoritară. În actul de sesizare s-a mai menţionat că, în situaţia acţiunilor formulate în contradictoriu cu fostul angajator – societate comercială, prin lichidator judiciar, în cazurile în care la instanţa de fond s-a făcut dovada închiderii procedurii falimentului, respectiv a radierii pârâtei din registrul comerţului, astfel de acţiuni au fost respinse ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Soluţiile au fost criticate sub aspectul admiterii excepţiei invocate de pârâtă, apelurile fiind respinse ca nefondate.

În contextul dat, având în vedere incoerenţa practicii judiciare în această materie, multitudinea actelor normative în domeniu, modificate şi republicate succesiv în perioada dată, precum şi latura socială a problemei (de regulă, titularii acestor acţiuni sunt persoane în vârstă, pensionate la nivelul anilor â 0 9 90, care cheamă în judecată pe fostul angajator de la data pensionării, eventual primul succesor al acestuia sau casa judeţeană de pensii, invocând, în principal, faptul că alţi foşti colegi de serviciu beneficiază de drepturile solicitate), Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava a apreciat oportun ca, în cazul admiterii recursului în interesul legii, cu referire la calitatea procesuală pasivă a deţinătorului arhivei fostului angajator, în cadrul dezlegărilor pe care le va da, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe (sau să antameze) şi asupra problemei de drept privind limitele exercitării rolului activ al instanţei într-o astfel de situaţie, în raport cu dispoziţiile art. 129 alin. 4-6 coroborate cu dispoziţiile art. 112, 114 şi 132 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv dispoziţiile art. 22 coroborate cu dispoziţiile art. 196 alin. (1), art. 200 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, raportate la dispoziţiile art. 279 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. IV. Opinia procurorului general

Analizând opiniile conturate în practica judiciară, procurorul general a apreciat ca fiind în spiritul legii orientarea jurisprudenţială în care s-a recunoscut calitatea procesuală pasivă a caselor teritoriale de pensii, atunci când fostul angajator nu mai există.

Înainte de a prezenta argumentele în favoarea acestei teze, procurorul general a arătat considerentele pentru care, în cererile de chemare în judecată întemeiate pe dispoziţiile art. 279 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, având ca obiect reconstituirea vechimii în muncă, precum şi în cererile care au ca obiect constatarea încadrării activităţii desfăşurate în grupele I şi a II-a de muncă, această calitate nu poate fi întrunită în persoana celorlalte subiecte de drept chemate în judecată, în litigiile analizate. Astfel, în cazul foştilor angajatori, procurorul general a apreciat că problema care se ridică este legată, mai degrabă, de excepţia lipsei capacităţii de folosinţă (în speţă fiind chemate în judecată societăţi comerciale radiate), decât de lipsa calităţii procesuale pasive, calitate ce nu poate fi contestată, având în vedere raporturile de muncă pe care le-au avut cu reclamanţii, angajaţi ai acestor persoane juridice. Radierea persoanei juridice angajatoare face ca aceasta să înceteze de a mai fi subiect de drepturi şi obligaţii (art. 244 şi art. 251 din Codul civil). În privinţa lichidatorului judiciar al societăţii comerciale radiate, lipsa calităţii procesuale pasive este evidentă, având în vedere dispoziţiile art. 180 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, conform cărora, prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul judiciar şi toate persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de drepturi de preferinţă, acţionari sau asociaţi (în acelaşi sens era şi vechea reglementare, respectiv art. 136 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare). Deţinătorul de arhivă nu poate avea calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect reconstituirea vechimii în muncă sau constatarea încadrării în grupe superioare de muncă, întrucât acesta are doar obligaţia de a atesta acele date care rezultă din fondul arhivistic pe care îl deţine, nu şi date ce nu rezultă din acest fond ori numai pe baza susţinerilor unei persoane. Acesta nu poate fi obligat să ateste împrejurări referitoare la încadrarea în muncă şi contribuţia la asigurări sociale, pe care nu le cunoaşte şi nici nu are cum să le cunoască, în lipsa documentelor de evidenţă primară, precum foi de prezenţă sau state de plată.

Procurorul general a mai arătat că, în această analiză, se cuvine a se avea în vedere că instituţiile în faţa cărora vor fi valorificate, în final, hotărârile judecătoreşti de reconstituire a vechimii în muncă sunt casele teritoriale de pensii. Acestea sunt entităţile juridice ce vor utiliza, în procedura de stabilire/recalculare a drepturilor de pensie, datele rezultate din hotărârile judecătoreşti pronunţate. Pentru justificarea calităţii procesuale pasive a caselor teritoriale de pensii nu prezintă relevanţă faptul că nu au existat raporturi de muncă între acestea şi reclamanţi şi că doar angajatorul are obligaţia de a elibera angajaţilor documentele care atestă calitatea de salariat conform art. 40 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi adeverinţele care să ateste stagiile de cotizare conform art. 158 alin. (4) şi art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece, prin ipoteză, angajatorul nu mai există ca subiect de drept, iar aceste documente nu mai pot fi procurate. În acele situaţii în care fostul angajator nu mai există, iar contractul prevăzut de art. 18 alin. (3) din Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, republicată, de predare a documentelor cu valoare practică de la casele teritoriale de pensii către operatorii economici autorizaţi în prestarea de activităţi arhivistice nu s-a încheiat, casele teritoriale de pensii au calitate procesuală pasivă. În egală măsură, împrejurarea că, printre atribuţiile caselor teritoriale de pensii, reglementate de art. 139 din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu se regăsesc şi cele referitoare la reconstituirea vechimii în muncă sau la încadrarea în grupe superioare de muncă nu poate constitui un argument în susţinerea lipsei calităţii procesuale pasive a acestor entităţi, de vreme ce, pentru o corectă certificare a stagiului de cotizare şi a punctajului pentru fiecare asigurat, în temeiul art. 139 lit. g) din actul normativ menţionat, trebuie luat în calcul orice element, inclusiv hotărârea judecătorească de reconstituire a vechimii în muncă sau de constatare a încadrării într-o anumită grupă de muncă. Pentru ca aceste hotărâri judecătoreşti să fie opozabile caselor teritoriale de pensii, trebuie ca acestea să poată sta în judecată. Calitatea procesuală, definită de art. 36 din Codul de procedură civilă ca rezultând din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios dedus judecăţii, nu presupune şi o confuziune cu dreptul substanţial, fiind suficient să existe doar un raport de conexitate cu acest drept, concretizat în interesul pe care partea trebuie să îl justifice, de a acţiona în justiţie. Aşadar, nu întotdeauna există o suprapunere perfectă a calităţii de parte în proces cu aceea de parte în raportul juridic de drept substanţial. Calitatea procesuală este o însuşire a unui subiect de drept ce îi conferă legitimitatea de a sta în proces. Ea poate izvorî atât dintr-un raport juridic de drept material în care subiectul este parte, cât şi dintr-un raport conex cu acesta, recunoscut de lege. Aplicate la problema de drept din sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, aceste consideraţii teoretice vin să demonstreze calitatea procesuală pasivă a caselor teritoriale de pensii, în virtutea raportului de conexitate cu dreptul dedus judecăţii şi a legăturii fireşti dintre dreptul de a beneficia de o reflectare corectă în cuantumul pensiei a activităţii desfăşurate în grupele speciale de muncă, pe de o parte, şi vocaţia conferită de lege caselor teritoriale de pensii, de a stabili cuantumul pensiei, pe de altă parte. Calitatea procesuală pasivă a caselor teritoriale de pensii se explică şi prin caracterele specifice acţiunii în constatare, în categoria căreia se înscriu şi acţiunile de genul celor aflate în discuţie, ca acţiuni în constatarea existenţei unui drept ori a unei situaţii juridice ce urmează a fi valorificată ulterior, în faţa acestor servicii publice cu personalitate juridică. În acest sens, procurorul general face referire la acţiunea în constatare interogatorie, arătând că, spre deosebire de acţiunea în realizare, caracterul preventiv al acţiunii în constatare interogatorie face de prisos cercetarea actualităţii interesului, iar, cu privire la calitatea procesuală pasivă, aceasta o poate avea orice persoană care contestă sau ar putea să conteste, în viitor, dreptul pretins de reclamant. În cazurile analizate, casele teritoriale de pensii ar putea să nu ia în calcul o anumită vechime în muncă sau încadrarea într-o anumită grupă specială, ceea ce produce consecinţe asupra stabilirii drepturilor de pensie. Soluţiile conturate în literatura de specialitate, privind posibilitatea accesării procedurii necontencioase, sau în jurisprudenţă, privind posibilitatea reconstituirii vechimii în muncă în cadrul contestaţiei la decizia de pensie, nu sunt, nici ele, de natură a surmonta impasul produs prin dispariţia fostului angajator. Astfel, formularea unei cereri necontencioase în acest gen de cauze, deşi are avantajul că nu necesită identificarea vreunui pârât, nu constituie decât un remediu paliativ, întrucât există riscul respingerii ei de către instanţă ori de câte ori se constată existenţa unui aspect contencios, ceea ce duce, în final, tot la demararea unei proceduri de drept comun. Teza privind obţinerea reconstituirii vechimii în muncă/constatării încadrării în grupe speciale de muncă, pe cale incidentală, în cadrul soluţionării contestaţiei împotriva deciziei de pensie, ridică, mai degrabă, problema inadmisibilităţii formulării acestor cereri pe cale principală. Sancţiunea inadmisibilităţii intervine însă atunci când nu există o dispoziţie legală expresă care să prevadă posibilitatea exercitării acţiunii respective. Or, posibilitatea formulării cererii de reconstituire a vechimii în muncă este prevăzută expres în art. 279 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În cazul acţiunii în constatare, inadmisibilitatea intervine, conform art. 35 din Codul de procedură civilă, atunci când partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege. Realizarea, pe calea contestaţiei la decizia de pensie, a dreptului privind încadrarea în grupe superioare de muncă nu poate fi obţinută, întrucât, prin ipoteză, o astfel de decizie de pensie nu există încă, partea urmărind tocmai preconstituirea dovezilor care să ajute la emiterea unei decizii de stabilire a cuantumului pensiei, care să reflecte întreaga activitate desfăşurată. În plus faţă de aceste considerente, dispariţia, ca subiect de drept, a fostului angajator şi imposibilitatea identificării unui alt subiect în contradictoriu cu care reclamantul să îşi poată valorifica drepturile decurgând din încadrarea în grupe superioare de muncă înfrâng şi principiul echităţii, care trebuie să guverneze actul de justiţie.

În concluzie, procurorul general a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 279 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 35 din Codul de procedură civilă, în acţiunile având ca obiect reconstituirea vechimii în muncă, respectiv constatarea încadrării în grupa I sau a II-a de muncă, calitatea procesuală pasivă aparţine caselor teritoriale de pensii. Fostul angajator care nu mai există, fiind radiat, nu are capacitate de folosinţă, iar lichidatorul judiciar, fiind descărcat de orice îndatoriri sau responsabilităţi după acest moment, nu poate avea calitate procesuală pasivă. Deţinătorii de arhivă cu valoare practică, operatori economici care au preluat arhiva de la fostul angajator sau de la casele teritoriale de pensii, potrivit art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, republicată, au calitate procesuală pasivă, pe temeiul obligaţiei de a face, doar în ceea ce priveşte cererea având ca obiect obligarea acestora la eliberarea adeverinţelor şi a altor documente deţinute în fondul arhivistic preluat, referitoare la stagiile de cotizare realizate de asiguraţi. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate nu s-au identificat decizii pronunţate de Curtea Constituţională cu privire la textele de lege enunţate, în ceea ce priveşte problema supusă dezbaterii prin prezentul recurs în interesul legii. VI. Raportul asupra recursului în interesul legii

Judecătorii-raportori, constatând, în primul rând, că acest recurs în interesul legii este admisibil, în raport cu dispoziţiile art. 514-515 din Codul de procedură civilă, referitoare la titularul sesizării şi existenţa unei practici neunitare, au apreciat că, în ambele tipuri de acţiuni, atunci când angajatorul nu mai există din punct de vedere juridic (lichidat, radiat), justifică legitimare procesuală pasivă casele teritoriale de pensii, în ipoteza în care nu există documente primare. În cazul existenţei documentelor primare, persoana interesată, care nu posedă dovezi privind vechimea în muncă sau activitatea desfăşurată în anumite grupe de muncă, are deschisă calea unei acţiuni în realizare – obligaţie de a face – având ca obiect obligarea deţinătorului de arhivă de a elibera adeverinţa constatatoare a vechimii în muncă/încadrării în grupele superioare de muncă. Angajatorul desfiinţat în urma procedurilor de insolvenţă, finalizate cu radierea din registrele specifice, nu poate sta în judecată, neavând capacitate procesuală de folosinţă, iar fostul lichidator, chemat în judecată în nume propriu, nu are calitate procesuală, deoarece, de la momentul radierii societăţii pe care o reprezenta, acesta nu mai poate exercita nicio atribuţie în legătură cu societatea radiată, fiind degrevat de orice responsabilitate. VII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este îndeplinită condiţia de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, deoarece din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti anexate sesizării reiese existenţa unei practici neunitare la nivelul mai multor curţi de apel asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării. Este, de asemenea, îndeplinită condiţia prevăzută de art. 514 din Codul de procedură civilă, referitoare la titularul sesizării. Asupra problemei de drept

Mai întâi, raportat la problema care a generat sesizarea cu recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că dispoziţiile legale care formează obiectul interpretării se referă la: – art. 279 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare Codul muncii), în ceea ce priveşte acţiunile vizând reconstituirea vechimii în muncă (din perspectiva celor formulate sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865), respectiv acelaşi text de lege cu referire la art. 32 alin. (1) lit. b) („Condiţii de exercitare a acţiunii civile – calitate procesuală”) şi art. 36 („Calitatea procesuală”) din Codul de procedură civilă; – art. 34 alin. (5) şi art. 40 alin. (2) lit. h) din Codul muncii, în ceea ce priveşte eliberarea adeverinţelor constatatoare, pentru situaţia în care există documente primare, vizând ambele ipoteze – recunoaşterea vechimii în muncă/încadrarea activităţii desfăşurate în grupele superioare de muncă, cu referire la art. 18 din Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, republicată, act normativ care indică deţinătorii de arhive; – art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 35 cu referire la art. 32 alin. (1) lit. b) şi art. 36 din Codul de procedură civilă, pentru acţiunile vizând constatarea încadrării în grupele I sau/şi a II-a de muncă; – art. 41 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 32 alin. (1) lit. a) şi art. 56 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a angajatorului lichidat şi radiat în urma procedurilor de insolvenţă; – art. 136 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare (actualul art. 180 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu menţiunea că actul normativ anterior în materie de insolvenţă a fost abrogat prin art. 344 din Legea nr. 85/2014), în ceea ce priveşte momentul până la care se desfăşoară activitatea lichidatorului judiciar, cu referire la calitatea procesuală pasivă a acestuia în cele două tipuri de acţiuni.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că parte dintre dispoziţiile legale considerate incidente de către titularul sesizării cu recurs în interesul legii, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, vizează chestiuni colaterale problemei supuse interpretării sau nu rezolvă aspectul calităţii procesuale pasive în asemenea acţiuni, motiv pentru care nu vor fi supuse examinării. Astfel, sunt indicate texte de lege care reglementează raporturi de asigurări sociale, fiind ulterioare confirmării elementelor raportului juridic de muncă ce face obiectul prezentului recurs (Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi actele normative subsecvente – pct. 5-11 din sesizare). Celelalte texte de lege (pct. 13-16) vizează aspecte referitoare la procedura de încadrare în grupele de muncă, adoptată în anul 1990, care nu constituie obiectul sesizării.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele dispoziţiile legale: Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – Art. 279 alin. (2): „După data abrogării Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, cu modificările ulterioare, vechimea în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se reconstituie, la cererea persoanei care nu posedă carnet de muncă, de către instanţa judecătorească competentă să soluţioneze conflictele de muncă, pe baza înscrisurilor sau a altor probe din care să rezulte existenţa raporturilor de muncă. Cererile de reconstituire formulate anterior datei abrogării Decretului nr. 92/1976, cu modificările ulterioare, se vor soluţiona potrivit dispoziţiilor acestui act normativ.”; – Art. 34 alin. (5): „La solicitarea salariatului sau a unui fost salariat, angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate.”; – Art. 40 alin. (2): „Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligaţii: . . . h) să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului;”. Art. 18 din Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996 – Art. 18 în varianta iniţială (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 9 aprilie 1996): „În cazul desfiinţării, în condiţiile legii, a unui creator de documente, persoană juridică, fără ca activitatea acestuia să fie continuată de un altul, documentele (…) cu valoare practică, în baza cărora se eliberează copii certificate şi extrase privind drepturile individuale ale cetăţenilor vor fi depuse la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale sau la direcţiile judeţene ale acestuia.”; – Art. 18, modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 358/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 16/1996 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 3 iulie 2002) : „În cazul desfiinţării, în condiţiile legii, a unui creator de documente, persoană juridică, fără ca activitatea acestuia să fie continuată de altul, documentele (…) cu valoare practică, în baza cărora se eliberează copii, certificate şi extrase privind drepturile referitoare la stagiile de cotizare la asigurări sociale ale cetăţenilor, vor fi preluate de casele judeţene de pensii sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz.” – Art. 18, modificat prin art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 16/1996 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 5 iunie 2006): „În cazul desfiinţării, în condiţiile legii, a unui creator de documente, persoană juridică, fără ca activitatea acestuia să fie continuată de altul, documentele (…) cu valoare practică, în baza cărora se eliberează copii, certificate şi extrase privind drepturile referitoare la stagiile de cotizare la asigurări sociale ale cetăţenilor, vor fi preluate de Arhivele Naţionale sau de direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale… ” – Art. 18, modificat prin art. I pct. 2 din Legea nr. 138/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 16/1996 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 253 din 7 mai 2013), acelaşi şi după republicarea legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 22 aprilie 2014: „(1) În cazul declarării falimentului, în condiţiile legii, a unui creator de documente, fără ca activitatea acestuia să fie continuată de altul, (…) documentele cu valoare practică, în baza cărora se eliberează copii, certificate şi extrase privind drepturile referitoare la stagiile de cotizare la asigurările sociale ale cetăţenilor, se predau, pe bază de contract, operatorilor economici autorizaţi în prestarea de servicii arhivistice… ” Codul de procedură civilă din 1865 – Art. 41 alin. 1: „Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată.” – Art. 111: „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.” Codul de procedură civilă (în vigoare de la 15 februarie 2013) – Art. 32 Condiţii de exercitare a acţiunii civile „(1) Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii; b) are calitate procesuală; . . .” – Art. 35 Constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.” – Art. 36 Calitatea procesuală „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.” Art. 56 Capacitatea procesuală de folosinţă „(1) Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile… ” Art. 136 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006), acelaşi în toate formele legii: „Prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul şi toate persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi.” Art. 180 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014), acelaşi în toate formele legii: „Prin închiderea procedurii, judecătorul- sindic, administratorul/lichidatorul judiciar şi toate persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de drepturi de preferinţă, acţionari sau asociaţi.”

Revenind la problemele în dezbatere, chestiunile în discuţie supun verificării un aspect procedural în categoriile de acţiuni amintite, şi anume cel al calităţii procesuale pasive în cazul în care angajatorul nu mai există din punct de vedere juridic.

Din hotărârile anexate sesizării cu recurs în interesul legii rezultă că acţiunile finalizate prin actul jurisdicţional al instanţelor de judecată au fost formulate, unele dintre ele, anterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă (15.02.2013), iar altele ulterior acestui moment. Prin urmare, raportat la natura procesuală a problemei supuse interpretării, aceasta trebuie examinată din perspectiva dispoziţiilor legale relevante în ambele forme ale Codului de procedură civilă, cu menţiunea că, în Codul de procedură civilă din 1865, calitatea procesuală pasivă nu era tratată distinct în nicio dispoziţie legală, ci se deducea în raport cu obiectul cauzei şi cu împrejurările concrete ale fiecărei speţe, în privinţa persoanei chemate în judecată. În actuala reglementare, cum s-a arătat deja, calitatea procesuală este menţionată, drept condiţie de exercitare a acţiunii civile, în cuprinsul art. 32 alin. (1) lit. b) şi este definită în art. 36, texte de lege care vor fi avute în vedere în soluţionarea prezentului recurs în interesul legii.

Reglementarea, în Codul muncii, a normelor privind posibilitatea dovedirii raportului juridic de muncă şi modalitatea de valorificare a acestuia la stabilirea stagiului de cotizare în dreptul asigurărilor sociale a cunoscut o anumită evoluţie, după cum urmează: Până la 3 aprilie 2011 (data intrării în vigoare a Legii nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii), forma scrisă a contractului de muncă era cerută ad probationem (art. 64 din Legea nr. 10/1972 privind Codul muncii al Republicii Socialiste România, cu modificările şi completările ulterioare, art. 16 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 40/2011). Ulterior acestei date, forma scrisă a contractului de muncă este prevăzută ad validitatem (art. 16 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, după modificarea intervenită prin Legea nr. 40/2011, în vigoare şi în prezent). Prin urmare, până în anul 2011, raportul juridic de muncă putea fi dovedit cu înscrisuri, dar şi cu orice alte mijloace de probă. Potrivit legislaţiei adoptate în materia asigurărilor sociale, până la 1 aprilie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, vechimea în muncă constituia stagiu de cotizare (art. 9 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, cu modificările ulterioare, şi art. 160 alin. (5) şi art. 161 din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare). Ulterior acestei date, stagiul de cotizare se calculează în funcţie de perioada contributivă (art. 8 din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare). În concluzie, pentru perioada lucrată anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, respectiv 1 aprilie 2001, recunoaşterea vechimii în muncă produce efecte în ceea ce priveşte stagiul de cotizare al persoanei asigurate. Raţionamentul legislaţiei anterioare în materie a fost preluat, în aceiaşi termeni, şi în Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a). După 1 aprilie 2001, constituie stagiu de cotizare perioada contributivă a asiguraţilor.

Dezlegarea problemelor cuprinse în sesizarea cu recurs în interesul legii necesită tratarea recunoaşterii vechimii în muncă sub două aspecte: A. Primul aspect se referă la recunoaşterea existenţei unui raport juridic de muncă, în privinţa căruia pot interveni două situaţii: 1. când există acte primare doveditoare care nu se află în posesia solicitantului; prin noţiunea de „acte primare” urmează a se înţelege documente verificabile, emise de angajator, din care să rezulte informaţii în legătură cu elementele esenţiale ale raportului juridic de muncă – prestarea unei munci remunerate (carnet de muncă, contract de muncă, ordin de numire în funcţie, state de plată ş.a.); 2. când nu există acte primare (aşa-numita „muncă la negru”); această ipoteză este relevantă numai pentru perioadele lucrate până în aprilie 2011; de la acel moment, potrivit Codului muncii în varianta republicată ulterior Legii nr. 40/2011, nicio activitate desfăşurată fără contract de muncă nu mai constituie raport juridic de muncă. În această situaţie (până în aprilie 2011), recunoaşterea vechimii în muncă se realizează cu orice mijloc de probă. B. Al doilea aspect al sesizării se referă la recunoaşterea unor condiţii de desfăşurare a raportului de muncă, altele decât cele normale (grupele speciale de muncă), în aceleaşi două cazuri: 1. când există acte primare, prin care angajatorul a făcut încadrarea, potrivit atribuţiilor ce îi reveneau în baza legislaţiei speciale (Ordinul ministrului muncii şi ocrotirilor sociale, al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării), în legătură cu care solicitantul nu poate produce dovezi; 2. când nu există acte primare, întrucât angajatorul fie a omis, fie nu a considerat că acel salariat a lucrat în condiţii speciale de muncă. Această problemă este relevantă numai pentru perioadele lucrate până la 1 aprilie 2001, moment după care Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează un alt regim juridic pentru munca desfăşurată în alte condiţii decât cele normale, respectiv condiţii deosebite/speciale de muncă, ce nu se confundă cu fostele grupe de muncă.

Referitor la calitatea procesuală pasivă în litigiile născute în legătură cu cazurile detaliate în precedent, dacă există acte primare vechimea în muncă sau în grupa superioară de muncă se dovedeşte, în lipsa carnetului de muncă sau a menţiunilor corespunzătoare din carnet, cu o adeverinţă emisă de angajator, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (5) şi art. 40 alin. (2) lit. h) din Codul muncii. Dacă angajatorul nu mai există din punct de vedere juridic, fiind radiat din evidenţe, obligaţia se transmite deţinătorului actual al arhivei în care se păstrează documentele cu valoare practică (în forma iniţială a Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale sau direcţiilor judeţene ale acestuia; ulterior, conform modificărilor succesive aduse acestei legi, astfel cum au fost detaliate în preambulul prezentului raport, caselor judeţene de pensii/ale sectoarelor municipiului Bucureşti, respectiv Arhivelor Naţionale sau direcţiilor judeţene ale acestora; operatorilor economici autorizaţi în prestarea de servicii arhivistice, în forma actuală a legii). Toate aceste persoane juridice dobândesc, în raport cu data preluării arhivei şi forma legii în vigoare la momentul respectiv, calitate procesuală pasivă în cadrul unui litigiu având ca obiect eliberarea unei adeverinţe constatatoare a raportului de muncă (acţiune vizând obligaţia de a face).

În confirmarea celor reţinute anterior, dispoziţiile art. 125 din Normele de aplicare a Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, prevăd că angajatorii sau orice alţi deţinători de arhive sunt direct răspunzători, în condiţiile legii, de exactitatea şi corectitudinea conţinutului adeverinţelor pe care le eliberează în vederea stabilirii drepturilor de pensie.

Prin urmare, raportat la premisa inexistenţei juridice a angajatorului – lichidat şi radiat – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în ipoteza în care există acte primare şi angajatul nu posedă carnet de muncă, ceea ce aparent, potrivit art. 279 alin. (2) din Codul muncii, i-ar deschide calea unei acţiuni în reconstituirea vechimii în muncă sau, potrivit art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865/art. 35 din Codul de procedură civilă, a unei acţiuni în constatarea încadrării în grupele superioare de muncă, persoana respectivă poate solicita, în temeiul unei acţiuni în realizare (obligaţie de a face), eliberarea unei adeverinţe constatatoare în acest sens, în contradictoriu cu deţinătorii de arhive. Într-un asemenea caz, o acţiune în reconstituirea vechimii în muncă/în recunoaşterea activităţii desfăşurate în grupele superioare de muncă ar apărea ca lipsită de interes, de vreme ce informaţiile referitoare la vechimea în muncă sau în grupa de muncă există în documentele arhivate şi pot fi dovedite prin eliberarea unor adeverinţe de către persoanele juridice amintite.

În continuarea acestui raţionament rezultă că problema interpretării art. 279 alin. (2) din Codul muncii, respectiv a dispoziţiilor procedurale privind constatarea încadrării în anumite grupe de muncă, se pune doar în situaţia în care nu există documente primare, iar angajatul nu poate dovedi, independent de motive, situaţia pretinsă.

În limitele celor enunţate mai sus trebuie menţionat că, anterior art. 279 alin. (2) din Codul muncii, erau aplicabile dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, care prevedeau posibilitatea, în condiţiile unei proceduri strict determinate prin actul normativ, a reconstituirii activităţii care s-a depus pe baza unui contract de muncă a funcţiei, meseriei sau specialităţii, doar în ipoteza în care se dovedea cu acte că arhivele au fost distruse.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 223 din 11 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 15 octombrie 2002, s-a extins aplicabilitatea textului de lege sus-menţionat şi la situaţia în care nu existau documente primare, indiferent de motiv (au fost distruse sau nu au fost întocmite), reţinându-se că, pentru categoriile de cetăţeni care nu pot obţine acte oficiale pentru dovedirea activităţii depuse pe baza unui contract de muncă şi nici nu pot dovedi cu acte că arhivele au fost distruse, deci, nu îşi pot exercita drepturile în condiţii egale cu celelalte categorii de cetăţeni, textul de lege examinat instituie o discriminare contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României.

Chiar dacă decretul enunţat a fost abrogat, interpretarea dată de Curtea Constituţională poate fi preluată şi în ceea ce priveşte aplicarea art. 279 alin. (2) din Codul muncii (cu referire doar la recunoaşterea vechimii în muncă), ambelor situaţii, respectiv documentele primare au fost distruse sau nu au fost întocmite.

În acest caz, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că justifică legitimare procesuală pasivă casele teritoriale de pensii, întrucât acestea sunt singurele entităţi abilitate de lege să emită deciziile de pensie, în baza tuturor documentelor apte a certifica stagii de cotizare, hotărârea judecătorească prin care se recunoaşte vechimea în muncă fiind un astfel de document.

Chiar dacă nu este debitor în raportul juridic de drept substanţial, întrucât nu este parte în raportul juridic de muncă şi nu are, printre atribuţiile stabilite în sarcina sa prin art. 139 din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi pe cea a recunoaşterii vechimii în muncă, casa teritorială de pensii reprezintă singura entitate chemată să valorifice aspectele ce ţin de vechimea în muncă în procesul de stabilire a drepturilor de pensie.

Ca atare, în cazul dispariţiei, din punct de vedere juridic, a angajatorului, este şi singura persoană interesată să se opună la valorificarea drepturilor pretinse de angajat, în ipoteza în care acestea nu ar fi conforme cu dispoziţiile legale în materie, şi, în consecinţă, singura entitate care trebuie să stea în procesul de recunoaştere a acestor drepturi.

În justificarea acestei soluţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere şi asigurarea dreptului de acces la justiţie, recunoscut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 21 din Constituţia României, drept care trebuie să fie unul efectiv, iar nu iluzoriu. Or, a considera că, în cazul în care angajatorul nu mai există, fostul salariat se află în imposibilitate de a-şi valorifica drepturile în legătură cu vechimea în muncă [demers recunoscut de lege conform art. 279 alin. (2) din Codul muncii], determinată de „lipsa unui pârât”, reprezintă o interpretare care ar afecta grav dreptul în discuţie şi ar constitui totodată un refuz nejustificat al instanţei de soluţionare a cauzei, denumit în accepţiunea Codului civil din 1864 „denegare de dreptate” (art. 3) şi sancţionat ca atare.

Întregul raţ