ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 625/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016 reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați (numită în continuare DGRFP Galați) în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 și suspendarea executării actului administrativ contestat până la la soluționarea definitivă a cauzei.

Soluția instanței de fond

Prin Încheierea/CA din data de 20 februarie 2017 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de suspendare a actului administrativ fiscal formulată în contencios administrativ și fiscal de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, având ca obiect suspendare executare act administrativ/anulare act administrativ, dispunând suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x din 10 decembrie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, până soluționarea definitivă a cauzei, reținând îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva soluției dată de instanța de fond prin încheierea din 20 februarie 2017 a declarat recurs autoritatea publică Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, fără a încadra criticile sale în vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

S-a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii cererii de suspendare.

În motivarea recursului, s-a susținut, în esență că, încheierea recurată a luat în considerație doar susținerile reclamantei care a prezentat denaturat împrejurările de fapt și consecințele actului administrativ fiscal față de care se solicită suspendarea executării, fără a lua în considerație și argumentele autorității din întâmpinarea formulată în cauză.

La fond, susține recurenta că reclamanta a arătat instanței, în susținerea încadrării cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x din 10 decembrie 2012 în prevederile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, faptul că suma totală a obligațiilor stabilite suplimentar prin această decizie, de 2.627.673 RON, ar fi în pericol a fi pusă în executare, însă această alegație nu este reală întrucât, urmare prevederii Deciziei nr. 700 din 30 septembrie 2016 emisă de DGRFP Galați, Serviciul de Soluționare II, executarea ar purta doar asupra acelei părți din suma față de care s-a dispus respingerea contestației reclamantei, suma care este în cuantum de 824.267 RON și nu de 2.627.673 RON. Astfel, urmare comunicării Deciziei nr. 700 din 30 septembrie 2016 către organul fiscal teritorial competent față de reclamantă, respectiv Serviciul Fiscal municipal Mangalia, acesta a luat act de faptul ca, în conformitate cu prevederile Codul de procedură fiscală, suma față de care se poate păși la executare este de 824.267 RON;

Precizează recurenta-pârâtă că, până la data emiterii Încheierii din 20 februarie 2017 în Dosar x/36/2016, nu a fost pornită executarea nici față de întreaga sumă de 2.627.673 RON, stabilită prin Decizia de impunere x din 10 decembrie 2012 și nici față de valoarea rămasă de 824.267 RON după emiterea Deciziei nr. 700 din 30 septembrie 2016 de soluționare contestații, motiv pentru care aceasta apreciază că temerile reclamantei nu sunt susținute. Menționează în acest sens că, urmare consultării evidenței pe plătitor a reclamantei - fișa pe plătitor din 10 martie 2017 filele x, la sursa/capitolul 9905 "disponibil din sume încasate din înființarea popririi bancă/terț asupra sumelor ce se cuvin debitorilor" sunt evidențiate doar plățile din 2 octombrie 2012 de 264.810 RON și 2.523.305 RON, care, ulterior, în 31 octombrie 2012, au fost compensate urmate și de o restituire de 165.490 RON - acestea fiind urmare unei alte Decizii de impunere din 8941 din 21 august 2012 (prin care fuseseră stabilite obligații de 2.607.560 RON) ce a fost desființată pentru aspecte procedurale prin Decizia 387 din 27 noiembrie 2012 de soluționare contestații. Așadar, solicită recurenta-pârâtă a se observa că, în evidența pe plătitor a reclamantei, nu mai figurează nici un act de executare, ceea ce este de natură a susține cu probe afirmațiile anterioare făcute de autoritate și de a contrazice afirmațiile reclamantei.

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră, ca fiind neadecvată, aprecierea reclamantei potrivit căreia în susținerea nelegalității deciziei de impunere ar purta aspectul că a fost desființată mai mult de 50% ca și suma, de organul de soluționare contestații, întrucât, dimpotrivă, acest aspecte sunt de natură a dovedi imparțialitatea organului de soluționare contestații, care, învestit, conform prev. Codului de procedură fiscală a efectuat o analiză obiectivă a decizie de impunere, considerând pentru partea pentru care a dispus desființarea deciziei că se impune a fi efectuată o reverificare tocmai pentru a realiza o inspecție fiscală în care să fie reluate toate considerentele de fapt și de drept pe care reclamanta le poate prezenta în susținerea operațiunilor comerciale analizate.

În continuare, susține recurenta-pârâtă că, neadecvată este și afirmația reclamantei potrivit căreia, în susținerea celei de-a doua condiții a cazului bine justificat, se folosește de o expertiză contabilă extrajudiciară din dosar nr. x/2015 întrucât subscrisa a formulat obiecțiuni la această expertiză și, deși au fost respinse urmează a se ataca odată cu fondul; de altfel, acest dosar se afla la acest moment la instanța de fond, astfel încât concluziile respectivei nu pot fi valorificate ca și probă în prezentul dosar;

În mod similar solicită recurenta-reclamantă a fi corijată, ca nereală, afirmația reclamantei, potrivit căreia, prin emiterea Deciziei de impunere nr. x din 10 decembrie 2012 (înregistrată la reclamantă cu nr. 13777/2012) aceasta a fost prejudiciată în drepturile sale prin preluarea la bugetul statului a sumei de 800.000 RON întrucât, astfel cum a arătat anterior, nu a fost executată cu această sumă.

Examinând cererea de suspendare sub aspectul primei condiții impuse de dispozițiile referitoare la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și raportându-se la motivarea încheierii recurate, recurenta-pârâtă consideră că aceasta nu poate fi primită.

Solicită astfel instanței de recurs să verifice îndeplinirea cumulativă a celor doua condiții, întrucât simplele afirmații ale reclamantei - ce au fost luate în considerate de instanța de fond și criticate de autoritate anterior- neurmate de dovedirea unei situații care să probeze cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, nu sunt de natură să conducă la suspendarea executării actelor contestate.

În speță, dacă reclamanta datorează sau nu obligațiile stabilite suplimentar de către organele de inspecție fiscală și materializate prin actul administrativ fiscal contestat pe cale administrativă, sunt stabilite potrivit prevederilor legale reținute de către organele fiscale, urmează a se stabili pe fond, pe cale judecătorească potrivit legii 554/2004, în urma administrării probelor, neputându-se aprecia la momentul învestirii instanței de fond cu soluționarea cererii de suspendare că, din actele administrative atacate, rezultă această îndoială asupra legalității lor.

În caz contrar, s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește aspectul că Decizia nr. 700 din 30 septembrie 2016 ar fi fost emisă cu încălcarea prev. art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, susține recurenta că acest aspect a fost ridicat și în cadrul contestației depuse pe cale administrativă, excepție respinsă de organul de soluționare a contestației.

Invocă în acest sens dispozițiile art. 216 cât și cele ale art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 și, din contextul legal citat rezultă că, în ceea ce privește refacerea unei inspecții fiscale, urmare unei soluții de desființare pronunțată de către organele de soluționare a contestațiilor primează dispozițiile art. 216 alin. (3A1) din Codul de procedură fiscală, care impun un termen imperativ de punere în executare a soluției de desființare, expres indicat de lege și anume de 30 zile de la data comunicării deciziei de soluționare.

Prin urmare, se reține că în cauză, organul de inspecție fiscală a fost obligat să procedeze la refacerea inspecției fiscale cu respectarea tocmai a termenului de 30 zile de la data comunicării Deciziei nr. 387 din 27 noiembrie 2012.

Este real faptul că, la data încheierii inspecției fiscale (data de 19 decembrie 2012 programată pentru discuția finală) organului de inspecție fiscală i se adusese la cunoștință în data de 18 decembrie 2012 că Decizia nr. 387 din 27 noiembrie 2012 fusese atacată de contestatoare la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă (Dosar nr. x/2012 înregistrat la 12 decembrie 2012 pe rolul Curții de Apel Constanța), însă această împrejurare nu este de natură să justifice nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut de legiuitor pentru finalizarea refacerii inspecției fiscale, câtă vreme acest termen este unul imperativ, nemodificat de către legiuitor pentru a intrat în concordanță cu termenul de 6 luni prevăzut de legea contenciosului administrativ în vederea formulării căilor de atac împotriva deciziilor emise în soluționarea contestației.

În privința prevederilor art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 susține recurenta-pârâtă că aceasta are caracter de normă de recomandare, fără a avea ca efect sancționator anularea actului administrativ fiscal emis în reverificare.

Astfel, potrivit precizărilor pct. 11.7 din Instrucțiunile pentru aplicarea titlului IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare aprobate prin Ordinele A.N.A.F. nr. 2137/2011, nr. 450/2013 și nr. 2906/2014, prin noul act administrativ fiscal întocmit conform considerentelor deciziei de soluționare, nu se pot stabili în sarcina contestatorului obligații fiscale mai mari decât cele din actul desființat, acesta putând fi contestat potrivit legii.

De asemenea, la art. 47 din C. proc. fisc. referitor la desființarea sau modificarea actelor administrative fiscale se prevede că anularea ori desființarea totală sau parțială, cu titlu irevocabil, potrivit legii, a actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale principale atrage anularea, desființarea ori modificarea actelor administrative fiscale subsecvente emise în baza actelor administrative fiscale anulate sau desființate, chiar dacă actele administrative fiscale subsecvente au rămas definitive în sistemul căilor administrative de atac sau judiciare, caz în care organul fiscal emitent, din oficiu sau la cererea contribuabilului, trebuie să emită un nou act administrativ fiscal, prin care să desființeze sau să modifice în mod corespunzător actele administrative fiscale subsecvente.

Prin urmare, susține în continuare recurenta-pârâtă, în situația în care instanța judecătorească ar fi admis acțiunea societății din Dosarul nr. x/2012 înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța, îndreptată împotriva Deciziei nr. 387 din 27 noiembrie 2012 emisă de D.G.F.P. Constanța (prin care s-a dispus desființarea în totalitate a Deciziei de impunere nr. 1017 din 16 august 2012 înreg. sub nr. x din 21 august 2012 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală din data de 9 august 2012) și ar fi anulat respectivul act, pe cale de consecință acest lucru ar fi impus anularea noilor acte administrative subsecvente emise în baza acesteia, în speță a Deciziei de impunere nr. x din 10 decembrie 2012 înregistrată sub nr. x din 20 decembrie 2012 precum și a Raportului de inspecție fiscală din data de 10 decembrie 2012.

Ori prin acțiunea promovată în instanța, societatea nu a atacat soluția de desființare a Deciziei de impunere nr. 1017 din 16 august 2012 înregistrată sub nr. x din 21 august 2012 dispusă prin Decizia nr. 387 din 27 noiembrie 2012 emisă de DGRFP Constanța, ci a solicitat obligarea organului de soluționare de a soluționa contestația sa și cu privire la Raportul de inspecție fiscală din 9 august 2012.

Prin Sentința civilă nr. 160/CA din 30 aprilie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2012 Curtea de Apel Constanța a menținut soluția de desființare a Deciziei de impunere nr. x din 16 august 2012 (Înreg. sub nr. x din 21 august 2012) emisă de SAF. - A.I.F. Constanța, pronunțată de organul de soluționare a contestațiilor această sentință devenind definitivă și irevocabilă urmare pronunțării Deciziei civile nr. 1202 din 17 martie 2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție a României.

Prin urmare, se reține că în speță, petenta nu probează faptul că, prin emiterea Deciziei de impunere nr. x din 10 decembrie 2012 de către organul de inspecție fiscală, înainte de soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii promovate de aceasta în Dosarul nr. x/2012 înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța, în perioada 27 decembrie 2012 - 17 martie 2015 (data rămânerii definitive și irevocabile a Sentinței civile nr. 160/CA din 30 aprilie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2012) i s-ar fi produs o vătămare și o lezare a drepturilor și intereselor sale legitime.

În ceea ce privește a doua condiție, respectiv prevenirea unei pagube iminente, susține recurenta-pârâtă că nu poate fi reținut argumentul luat în considerare de instanță, ca și motivare a Încheierii din 20 februarie 2017, potrivit căruia, prin executarea actului administrativ fiscal s-ar provoca o perturbare a activității și producerea unui prejudiciu material în sensul că "executarea silită ce ar urma punerii în aplicare a deciziei sus-menționate ar conduce la perturbarea activității comerciale și implicații sociale" din cel puțin două aspecte: că nu există o astfel de tulburare, nici paguba dovedită pe cifra de afaceri și nu i se poate aplica un tratament fiscal preferențial față de alți contribuabili.

Apreciază recurenta că motivele invocate de reclamantă în susținerea cererii de suspendare și împărtășite de instanța de fond, nu sunt de natură să facă dovada îndeplinirii nici a acestei condiții prevăzută de legea specială.

Astfel, reiterează susținerea din întâmpinarea depusă în 14 decembrie 2016 la instanța de fond, în sensul că reclamanta se limitează doar la a afirma că ar înregistra un prejudiciu material viitor, respectiv că în condițiile în care se va demara executarea pentru suma de 824.267 RON, aceasta ar cauza o împiedicare a sa în desfășurarea propriei activități, însă consideră că aceasta este doar o afirmație ce nu a fost probată cu niciun alt înscris în susținere sau o analiză a unui buget propriu, care să justifice o astfel de afirmație, drept urmare, în lipsa unor probe clare cu înscrisuri justificative, apreciază că simpla invocare a unei pagube iminente nu este suficientă pentru a crea convingerea instanței a reține incidența îndeplinirii și a acestei condiții prev la art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Consideră recurenta-reclamantă că susținerile reclamantei - ce au fost luate în considerație în motivarea încheierii criticate - privind suspendarea executării deciziei de soluționare contestații, nu pot fi primite, sub pretextul că se tinde la înfățișarea cazului bine justificat întrucât prezenta cauză nu are ca obiect stabilirea legalității actului administrativ fiscal.

Până la anularea de către instanța judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate.

În caz contrar s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, până la o eventuală anulare de către instanța judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, obligațiile stabilite în sarcina reclamantei prin actele administrative atacate reprezintă creanțe certe, lichide și exigibile.

În considerarea argumentelor de fapt și de drept prezentate solicită admiterea recursului, astfel cum a fost motivat.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului intimata-reclamantă A. SA a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a invocat pe cale de excepția nulitatea recursului, apreciind că sunt încălcate dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Susține în acest sens intimata-reclamantă că motivele de de recurs formulate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. în recursul formulat de către recurenta-pârâtă nefiind indicate și dezvoltate motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, iar sancțiunea în această situație este nulitatea recursului.

Pe fondul recursului, solicită respingerea acestuia, ca nefondat și menținerea, ca fiind temeinică și legală Încheierea/CA din data de 20 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța - secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2016, în speță fiind îndeplinite în mod cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv condiția "cazului bine justificat" precum și cea de-a doua condiție "prevenirea unei pagube iminente".

Astfel, un motiv de aparentă nelegalitate a Deciziei de impunere nr. x din 10 decembrie 2012, constă în faptul că această decizie de impunere a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată cu modificările și completările ulterioare.

Al doilea motiv de aparentă nelegalitate, constă în faptul că această decizie a fost desființată pentru obligații fiscale în cuantum de 1.552.671 RON, admisă pentru suma de 43.534 RON și suspendată pentru suma de 197.159 RON. Așadar, în proporție de aprox. 70% din valoarea totală nu-și produce efecte juridice.

De asemenea, un alt motiv de aparenta nelegalitate a acestei decizii, constă în faptul ca soluționarea contestației depusă de SC A. SA s-a efectuat după patru ani, depășindu-se cu foarte mult termenul prevăzut de lege.

Apreciază intimata-reclamantă că această împrejurare este de natură a crea îndoială cu privire la legalitatea actului administrativ fiscal atacat. Condiția cazului bine justificat poate fi reținută în ipoteza în care, la o privire sumară a actului, acesta apare ca fiind ilegal, chiar și parțial.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, respectiv prevenirea unei pagube iminente, susține intimata că paguba iminentă apare în acest caz ca fiind prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidență, întrucât menținerea efectelor actului administrativ atacat, va avea drept consecință imediată, o pierdere patrimonială substanțială pentru SC A. SA, prin preluarea la bugetul statului a unei sume de bani în valoare de 834.309 RON, sumă care, din punctul de vedere al societății, nu este datorată.

Consideră intimata că, pentru a se stabili că este îndeplinită și cea de-a doua condiție, este necesar a se analiza de către instanță, implicațiile pe care le-ar avea preluarea la bugetul statului a unei importante sume de bani în valoare de 834.309 RON și prin aceasta societatea A. SA va intra în incapacitate de plăti.

Prin urmare, instanța de fond corect a reținut faptul că sunt pe deplin îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Societatea A. SA a achitat și cauțiunea stabilită de instanță în cuantum de 12.744 RON și, în aceste condiții, instanța de fond corect a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 10 decembrie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, până la soluționarea definitivă a Dosarului x/2016

Pe cale de consecință, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca temeinică și legală, a Încheierii/CA pronunțată în data de 20 februarie 2017 de către Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

Procedura de soluționare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față.

Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă

Situația de fapt reținută și considerentele primei instanțe privind respingerea cererii de suspendare

Analizându-se actele și lucrările dosarului se constată că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016 reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați (numită în continuare DGRFP Galați), în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ contestat, până la la soluționarea definitivă a cauzei.

Prima instanță, analizând cauza din perspectiva dispozițiilor art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, a reținut în esență împrejurarea că debitul contestat a fost stabilit de către organul fiscal printr-o decizie de impunere emisă ca urmare a soluției de desființare emise în procedura de soluționare a contestației formulate împotriva unei prime Decizii de impunere nr. 8941 din 31 august 2012. Chiar pârâta recunoaște prin întâmpinarea formulată că Decizia de impunere nr. x din 10 decembrie 2012 a fost emisă, deși organului de inspecție fiscală i se adusese la cunoștință împrejurarea că decizia prin care s-a dispus desființarea Deciziei de impunere nr. x din 31 august 2012 a fost atacată la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, apreciind însă că dispozițiile art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 au caracter de recomandare.

Instanța de fond a constatat că, potrivit art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003: În situația atacării la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a dispus desființarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluției de desființare emise în procedura de soluționare a contestației se face după ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă și irevocabilă.

În raport de textul normativ invocat de către reclamantă prima instanță a apreciat că în cauză este îndeplinită condiția cazului bine justificat, situația de fapt și de drept relevată născând o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ-fiscal a cărui executare se cere a fi suspendată.

În ceea ce privește necesitatea prevenirii unei pagube iminente, a apreciat instanța de fond că executarea creanței fiscale poate produce, pe lângă pierderea patrimonială evidentă, consecințe greu de anticipat pe termen lung, cum ar fi imposibilitatea executării obligațiilor bănești și desfășurării activității comerciale, cu consecințe inclusiv sociale.

Față de aceste considerente, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, Curtea de Apel Constanța, prin Încheierea/CA din data de 20 februarie 2017 a admis cererea de suspendare formulată de reclamant SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, dispunând suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x din 10 decembrie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, până soluționarea definitivă a cauzei.

Înalta Curte constată suplimentar faptul că, la data de 2 iulie 2018 instanța de fond - Curtea de Apel Constanța, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 119/CA pronunțată în Dosarul nr. x/2016, învestită fiind inclusiv cu contestația formulată împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F.CT nr. 1563 din 10 decembrie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, act administrativ ce face obiectul prezentei suspendări, a dispus următoarele:

"Admite în parte cererea de chemare în judecată.

Anulează în parte Decizia nr. 700 din 30 septembrie 2016 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Soluționare Contestații II.

Desființează în parte Decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x din 10 decembrie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța cu privire la sumele: - 13.564 RON - impozit pe profit de virat suplimentar, aferent trim. IV - 2005; - 649.365 RON - dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe venit calculate pentru perioada 26 ianuarie 2006 - 9 august 2012; - 300.235 RON - dobânzi/majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată calculate pentru perioada 26 mai 2007 - 9 august 2012.

Constată că suma de 4.160 RON - contravaloarea (fără TVA) facturii nr. x din 4 iulie 2007 emisă de SC B. SRL este cheltuială deductibilă fiscal. Constată că suma de 8.627 RON - contravaloarea (fără TVA) facturii nr. x din 22 iunie 2007 emisă de SC C. SRL este cheltuială deductibilă fiscal.

Constată că suma de 57.126,02 RON - contravaloarea facturilor de storno avans aferente contractelor de parteneriat pentru exploatarea plajei nu se include în veniturile suplimentare la stabilirea profitului impozabil aferent anului 2009. Constată că suma de 114.218,31 RON reprezentând diferență între valoarea soldului debitor al contului 8039 " obiecte de inventar Neptun " din gestiunea D. de 221.226,7 și valoarea, fără TVA a facturii nr. x din 27 august 2010 emisă de SC A. SA nu se include în veniturile suplimentare la stabilirea profitului impozabil aferent anului 2010.

Obligă pârâta la recalcularea impozitului pe profit și taxei pe valoare adăugată aferente anilor 2007, 2009 și 2010 în conformitate cu prezenta hotărâre ...".

Analiza concretă a motivelor de casare invocate

Înainte de a păși la examinarea legalității soluției dată de instanța de fond, prin prisma criticilor formulate în recurs, se impune ca, raportat la dispozițiile art. 248 C. proc. civ., a se verifica mai întâi excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de intimata-reclamantă SC A. SA.

Înalta Curte, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., apreciază că excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare este neîntemeiată, apreciind că recurenta-pârâtă a formulat critici ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, nefiind incidentă sancțiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe cale de consecință, urmează a respinge excepția nulității recursului.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", însă constată, că în motivarea cererii de recurs, autoritatea publică pârâtă, în esență, combate susținerile reclamantei de la momentul judecății pe fond a cererii de suspendare, fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată.

Înalta Curte reține că, singura critică adusă de recurenta-pârâtă hotărârii recurate, constă, în esență, în aceea că, prin Încheierea recurată, instanța de fond a luat în considerare doar susținerile reclamantei, care a prezentat denaturat împrejurările de fapt și consecințele actului administrativ fiscal față de care se solicită suspendarea executării, fără a lua în considerare și argumentele autorității, din cuprinsul întâmpinării formulate în cauză cu ocazia judecății pe fond a cererii de suspendare.

Instanța de control judiciar, analizând hotărârea recurată - Încheierea/CA pronunțată de Curtea de Apel Constanța la data de 20 februarie 2017 - din perspectiva criticilor formulate de recurenta-pârâtă, apreciază aceste critici ca fiind neîntemeiate, neputându-se concluziona că instanța de fond și-a însușit doar susținerile reclamantei.

Faptul că, în urma propriei analize, a ajuns la concluzia că susținerile reclamantei fac dovada îndeplinirii celor două condiții legale pentru suspendarea actului administrativ, admițând astfel cererea acesteia, nu poate fi interpretat în sensul menționat de recurenta-pârâtă, respectiv că ar fi luat în considerare doar criticile reclamantei; hotărârea recurată prezentând cu claritate punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, dar și motivele pentru care susținerile reclamantei și-au găsit corespondent în soluția adoptată.

Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva soluției dată de instanța de fond, raportat la susținerile părților și la normele legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2016 reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, solicitând în contradictoriu cu aceasta, printre altele:

- "Suspendarea executării Deciziei nr. 700 din 30 septembrie 2016 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Serviciul Soluționare Contestații II, până la soluționarea definitivă a contestației formulate împotriva acesteia;

- Anularea în parte a Deciziei nr. 700 din 30 septembrie 2016 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Serviciul Soluționare Contestații II, a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 1563 din 10 decembrie 2012 înregistrată sub nr. x din 20 decembrie 2012, precum și a Raportului de inspecție fiscală în baza căruia s-a emis Decizia înregistrată sub nr. 13777 din 20 decembrie 2012"

Prin Încheierea/CA din data de 20 februarie 2017, recurată în prezenta cauză, instanța de fond - Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de suspendare a efectelor Deciziei de impunere nr. x din 10 decembrie 2012, până la soluționarea definitivă a cauzei.

La data de 2 iulie 2018 instanța de fond - Curtea de Apel Constanța, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 119/CA pronunțată în Dosarul nr. x/2016, învestită fiind inclusiv cu contestația formulată împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F.CT nr. 1563 din 10 decembrie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, act administrativ ce face obiectul prezentei suspendări, a dispus, prin altele:

"Admite în parte cererea de chemare în judecată.

Anulează în parte Decizia nr. 700 din 30 septembrie 2016 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Soluționare Contestații II .

Desființează în parte Decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x din 10 decembrie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța".

Analizând recursul de față, implicit cererea de suspendare a Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x din 10 decembrie 2012, din perspectiva dispozițiilor art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea contenciosului administrativ, Înalta Curte împărtășește concluzia la care a ajuns prima instanță, în sensul că, în speță, intimata-reclamantă a dovedit existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube, pentru a se putea dispune măsura provizorie a suspendării executării actului administrativ fiscal.

Astfel, Înalta Curte constată că, în practica judiciară s-a reținut că suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa procedurii prealabile administrative și în art. 15 din aceeași lege, pentru etapa judiciară de contestare a actului administrativ, constituie un instrument procedural menit să asigure protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în privința cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiției existenței unui caz bine justificat și a iminenței unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ.

Îndeplinirea celor două condiții este verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ), actele bucurându-se de prezumția de legalitate și de veridicitate, care determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale, reținând că recurenta a făcut dovada îndeplinirii celor două condiții prevăzute de lege pentru suspendarea actelor.

Astfel, Înalta Curte reține că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, în ceea ce privește suspendarea executării Deciziei de impunere, în dovedirea cazului bine justificat, a prezentat, ca și indicii pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, emiterea acestuia cu încălcarea dispozițiilor art. 218 alin. (3) din Codul de procedură fiscală; faptul că această decizie a fost desființată în proporție de 50 % cu privire la suma de 1.500.000 RON, fiind admisă pentru suma de 40.000 RON și modificată prin răspunsul la contestație, precum și faptul că această contestație a fost soluționată după 4 ani, depășindu-se cu mult termenul prevăzut de lege.

În prezenta cauză, în ceea ce privește cazul bine justificat, Înalta Curte constată existența unor elemente ce conturează îndeplinirea acestei condiții, sens în care apreciază ca fiind întemeiată reținerea instanței de fond referitoare la împrejurarea că debitul contestat a fost stabilit de către organul fiscal printr-o decizie de impunere dată ca urmare a soluției de desființare emisă în procedura de soluționare a contestației formulate de societate împotriva unei prime Decizii de impunere nr. 894 din 31 august 2012, deși, dispozițiile art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 prevăd că "În situația atacării la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a dispus desființarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluției de desființare emise în procedura de soluționare a contestației se face după ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă și irevocabilă", autoritatea publică recunoscând că Decizia de impunere nr. x din 10 decembrie 2012 a fost emisă deși, organului de inspecție fiscală i se adusese la cunoștință că decizia prin care s-a dispus desființarea Deciziei de impunere nr. x din 31 august 2012 a fost atacată la instanța judecătorească competentă.

Înalta Curte constată astfel că prima instanță, raportându-se la cerința neprejudecării fondului, în mod temeinic a realizat doar o cercetare sumară a aparenței dreptului, analizând actul ce face obiectul suspendării doar sub aspectul existenței unor indicii capabile să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, având în vedere tocmai faptul că această condiție a cazului " bine justificat" presupune ca, asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă, fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, fără a se analiza consecințele juridice pe care acesta le-a produs.

Instanța de control judiciar reține că indiciile de nelegalitate invocate este necesar să fie evidente, pentru a putea fi identificate cu ușurință la nivelul aparențelor.

Or, astfel cum și instanța de fond a constatat, prin argumentele sale, intimata-reclamantă a fost în măsură să indice o împrejurare concretă legată de starea de fapt sau de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului, aspectele invocate de aceasta fiind de domeniul evidenței, acestea putându-se constitui în indicii de nelegalitate capabile să convingă instanța că actul ar fi viciat.

Înalta Curte reține, în acord cu judecătorul fondului, că argumentul adus de reclamantă în dovedirea cazului bine justificat, respectiv împrejurarea că actul administrativ ce face obiectul prezentei suspendări - respectiv Decizia de impunere nr. x din 10 decembrie 2012 - a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, are capacitatea de a naște o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ-fiscal a cărui executare se cere a fi suspendată, fără însă ca prin aceasta, să se antameze sau să se anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

Cazul bine justificat poate fi reținut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate, identificate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea și consistența dovezilor ce urmează a fi administrate în cadrul acțiunii în anularea actului, deoarece, în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare, nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

În cauză, prima instanță, analizând sumar actul administrativ ce face obiectul suspendării, prin raportare la dispozițiile art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 și la celelalte înscrisuri depuse la dosar și fără a antama fondul litigiului, în mod temeinic a apreciat că indiciile reclamantei au capacitatea de a crea o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului, aceasta reținând în mod corect că celelalte aspecte ce țin de caracterul, imperativ sau de recomandare, a dispozițiilor mai sus menționate (art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003) reprezintă chestiuni ce țin de fondul acțiunii în anulare, neputând fi analizate în această procedură sumară a aparenței dreptului.

Astfel, instanța de control judiciar constată că împrejurarea descrisă de reclamantă și susținută prin înscrisurile depuse la dosar conturează o îndoială serioasă în ceea ce privește aplicarea prevederilor legale incidente în cauză.

În privința condiției existenței unui caz bine justificat, practica judiciară a stabilit că îi este permisă instanței învestită cu soluționarea cererii de suspendare să procedeze la o analiză sumară a legalității actului de impunere, din perspectiva susținerilor părților. Existența cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerință și interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei; instanța de fond procedând tocmai la o analiză sumară a legalității actului a cărui suspendare se solicită, fără a intra în cercetarea fondului.

În cauză, prima instanță, în mod corect a apreciat că subzistă o aparență de nelegalitate a actului atacat, raportat la argumentele juridice sumar probate de reclamantă și aparent valabile referitoare la emiterea actului contestat - Decizia de impunere nr. x din 10 decembrie 2012 - cu încălcarea dispozițiilor art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte constată astfel că instanța de fond a ajuns la concluzia că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condiției existenței cazului bine justificat coroborând argumentele reclamantei cu privire la nelegalitatea actului administrativ fiscal emis de pârâtă cu materialul probator administrat în cauză; în acest fel procedând la o analiză sumară a legalității actului.

Instanța de control judiciar constată că prima instanță, motivat și argumentat, a apreciat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

În plus față de aceste argumente, Înalta Curte, în ceea ce privește cazul bine justificat, mai reține existența unui element ce conturează îndeplinirea acestei condiții.

Astfel, prin Sentința civilă nr. 119/CA pronunțată la data de 2 iulie 2018 în Dosarul nr. x/2016, învestită fiind inclusiv cu contestația formulată împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F.CT nr. 1563 din 10 decembrie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, act administrativ ce face obiectul prezentei suspendări, instanța de fond - Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, printre altele:

"Admite în parte cererea de chemare în judecată.

Anulează în parte Decizia nr. 700 din 30 septembrie 2016 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Soluționare Contestații II.

Desființează în parte Decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x din 10 decembrie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța".

Faptul că, prin sentința mai sus menționată instanța învestită cu acțiunea în anularea Deciziei de impunere nr. x din 10 decembrie 2012 a dispus desființarea în parte a acesteia, reprezintă în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, o împrejurare legată de starea de drept, care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Soluția pronunțată de instanța de fond învestită cu acțiunea în anularea actului administrativ, care formează obiectul cererii de suspendare a executării întemeiate pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 în prezenta cauză, conferă consistență concluziei că este îndeplinită condiția cazului bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, pentru a fundamenta dispunerea, în cadrul procedurii sumare reglementate de art. 15 din Legea nr. 554/2004, a măsurii provizorii de suspendare a executării actului a cărui nelegalitate a fost constată în fond în cadrul acțiunii în anulare.

Aparența de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt sau de drept care se constituie în indicii de nelegalitate și care rezultă dintr-o simplă analiză, fără a presupune dovedirea unor veritabile motive de nelegalitate.

Având în vedere înscrisurile depuse la dosar, dispozițiile legale incidente și susținerile părților, Înalta Curtea apreciază că cerința existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în cauză, aparența de nelegalitate fiind susținută cu prisosință în cauză de autoritatea de lucru judecat, chiar provizorie, a hotărârii judecătorești pronunțată în cauza având ca obiect anularea actului administrativ.

Potrivit art. 430 alin. (1), (2) și 4 C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Chiar dacă sentința sus-menționată nu este definitivă, fiind susceptibilă a fi atacată cu recurs, aceasta are o putere de lucru judecat relativă și constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și efectuării unei evaluări aprofundate pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

Înalta Curte apreciază astfel că aspectul anterior menționat este de natură să genereze o aparență de nelegalitate a actului administrativ, făcând să planeze în privința legalității sale o îndoială serioasă.

Prin urmare, pronunțarea unei hotărâri în fond, de anulare, chiar și parțială, a actului administrativ, are aptitudinea de a genera o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ ce face obiectul cererii de suspendare, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, astfel încât este îndeplinită condiția cazului bine justificat, fiind de prisos analiza celorlalte susțineri și apărări ale părților.

În raport de cele învederate anterior, instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate a actului administrativ fiscal contestat, constatată în primă fază de instanța de fond, a fost confirmată prin Sentința nr. 119/CA din 2 iulie 2018; soluția pronunțată de instanța învestită cu anularea aceluiași act administrativ -fiscal ce face și obiectul prezentei suspendări constituind un criteriu în verificarea cazului bine justificat, întrucât generează îndoieli serioase și rezonabile cu privire la legalitatea actului administrativ dedus judecății.

În acord cu soluția pronunțată de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt suficiente indicii care să creeze aparența conturării acelor împrejurări legate de starea de fapt și de drept prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la cea de a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte va achiesa la opinia instanței de fond, considerând că aceasta a apreciat corect, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, că, raportat la valoarea considerabilă a crenței fiscale stabilite în sarcina reclamantei, punerea în executare a actului administrativ atacat, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanța de judecată, pe lângă pierderea patrimonială evidentă, poate avea consecințe greu de anticipat, cum ar fi imposibilitatea executării obligațiilor bănești și desfășurării activității comerciale, societatea riscând astfel să intre în incapacitate de plată; actul administrativ contestat putând produce, în mod evident, un prejudiciu.

Întrucât acesta este cauzat de un act în privința căruia a fost răsturnată prezumția de legalitate, prin desființarea sa, chiar și parțială, de către instanța învestită cu acțiunea în anulare, prejudiciul nu mai are caracter prezumat, iar condiția referitoare la prevenirea unei pagube iminente este îndeplinită.

Înalta Curte subliniază că prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activității reclamantei, nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

În concluzie, Înalta Curte va ține cont de faptul că prin sentința civilă nr. 119/CA/02.07.2018 a Curții de Apel Constanța, s-a desființat în parte decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x din 10 decembrie 2012 și va considera că există un caz bine justificat și un prejudiciu iminent; aceste două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 fiind îndeplinite în cauză.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și a art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 15 din același act normativ, iar soluția de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., rep