ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 380/2018

Ședința publică din data de 5 februarie 2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 01.08.2013, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor:

- anularea Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/22.06.2012, a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. y/25.06.2012 și a Deciziilor de impunere privind obligațiile fiscale stabilite in urma corecțiilor evidentelor fiscale nr. x din 3.07.2012 decizii prin care s-au stabilit în mod eronat obligații accesorii în sarcina reclamantei deși debitele la care au fost calculate accesorii au fost achitate la scadență.

- anularea deciziei nr. 24/31.01.2013 reprezentând decizia emisă în urma soluționării contestației formulate de societatea reclamantă în baza dispozițiilor art. 205 Codul de procedură fiscală împotriva titlurilor de creanță mai sus arătate și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate de judecarea prezentei cauze.

Prin sentința nr. 1078 din 17 aprilie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Societatea de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "A." S.A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală De Soluționare A Contestațiilor, a anulat decizia nr. 24/31.01.2013, emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C., a anulat în parte deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii emise de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. nr. x/22.06.2012 (în privința sumei de 5.705.115 RON) și nr. y/25.06.2012 (în privința sumei de 3.747.331 RON), precum și deciziile de impunere emise de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. nr. x/25.06.2012 (în privința sumei de 352.873 RON), a respins în rest acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la 20.500 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinței au declarat recurs principal pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și recurs incident reclamanta Societatea Energetică "A." S.A. (fosta Societatea de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "A." SA).

3.1 Recursul formulat de pârâta Agenția Naționala de Administrare Fiscala

Pârâta Agenția Naționala de Administrare Fiscala, prin recursul formulat, a solicitat casarea in parte a sentinței atacate, in sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și menținerii actelor atacate ca fiind temeinice și legale, invocând în drept motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat a formulat următoarele critici:

Instanța de fond a reținut că organele fiscale au calculat in mod greșit creanțele fiscale accesorii din deciziile de impunere contestate, având in vedere faptul ca intimata plătise sumele ce acopereau debitul principal la scadență, precum și faptul ca nu se putea imputa plata efectuată asupra unor obligații fiscale in privința cărora fusese dispusă suspendarea executării silite.

Acest raționament este eronat, întrucât instanța de fond nu a ținut cont de apărările formulate de recurenta pârâtă in acest sens și nu a arătat argumentele pentru care le-a înlăturat.

Astfel, s-a susținut în fața primei instanțe că intimata datorează sumele atacate, în condițiile în care organul de administrare fiscală a distribuit sumele reprezentând plăți curente virate de aceasta in contul unic buget de stat, pentru stingerea unor debite restante, debite contestate de societate pe calea contenciosului administrativ, introduse de organul de administrare fiscală în "subsistemul actelor administrativ-fiscale suspendate la executare" (SASE); ulterior sumele au fost scoase din acest modul ca urmare a unor soluții pronunțate de instanțe în diverse stadii de judecată a procesului civil, iar obligațiile fiscale curente, rămase nestinse, constituie baza de calcul a accesoriile stabilite prin deciziile contestate.

În continuare, reiterează succesiunea evenimentelor care au condus la starea de fapt fiscală care a determinat emiterea deciziilor privind creanțele accesorii contestate. Astfel, în baza constatărilor cuprinse în Raportul de inspecție fiscală nr. x/21.01.2008, DGAMC a emis în sarcina reclamantei Decizia de impunere nr. 3/21.01.2008 cu obligații de plată la impozitul pe profit, reprezentând debit 23.118.141 RON și dobândă 41.340.289 RON.

Această decizie a fost contestată pe cale administrativă de către societate, iar prin Decizia nr. 118/2008 privind soluționarea contestației s-a dispus respingerea contestației pentru debitul de 16.915.950 RON și desființarea parțiala a Deciziei de impunere nr. 3/21.01.2008 pentru suma de 47.542.480 RON, reprezentând impozit pe profit aferent perioadei 01.01.2002 - 28.02.2002 în sumă de 5.728.894 RON, impozit pe profit aferent anului 2005 în sumă de 473.297 RON și dobânzi în sumă de 30.777.354 RON, cu reverificarea perioadei și a impozitelor aferente debitelor desființate.

Ca urmare a reverificărilor dispuse prin Decizia de soluționare a contestației nr. 118/2008, organele fiscale au emis în sarcina intimatei Decizia de impunere nr. x/24.09.2008, întocmită în baza constatărilor fiscale din Raportul de inspecție fiscală nr. x/24.09.2008, prin care au fost stabilite următoarele obligații de plată la impozitul pe profit debit: 473.297 RON și dobândă 30.777.354 Iei.

Prin acțiunile formulate în instanță, intimata a atacat pe calea contenciosului administrativ atât Decizia de impunere nr. 3/21.01.2008 și Decizia nr. 118/2008 privind soluționarea pe cale administrativă a contestației formulate împotriva acestei decizii, pentru suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit stabilit prin decizia de impunere și menținută prin decizia de soluționare a contestației administrative, cât și Decizia de impunere nr. 357/24.09.2008 întocmită ca urmare a reverificărilor dispuse prin Decizia de soluționare a contestației nr. 118/2008, pentru impozitul pe profit în sumă de 473.297 RON și accesorii aferente impozitului pe profit în sumă de 30.777.354 RON.

În paralel, în dosarul nr. x/2008, având ca obiect contestație la executare-suspendare executare a Deciziei de impunere nr. 3/24.01.2008 și a Deciziei nr. 118/22.04.2008 privind soluționarea contestației administrative formulate împotriva deciziei de impunere respective, soluționat prin încheierea din data de 21 mai 2010, instanța dispune suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului cu nr. x/2008, având ca obiect anularea actelor administrative menționate.

Soluționând fondul cauzei, Curtea de Apel București, în data de 13.07.2010, în dosarul nr. x/2008, respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantei S.C. A. S.A., privind anularea Deciziei de impunere nr. 3/2008, a RIF nr. 11240/2008 și a Deciziei privind soluționarea contestației nr. 118/2008, și ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. 357/2008; iar prin Decizia nr. 3049/26.05.2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2008, se respinge ca nefondat recursul declarat de S.C. A. S.A.

Totodată, deși în prima instanță, prin decizia civilă nr. 3822/10.11.2009 pronunțată în dosarul nr. x/2009, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantei S.C. A. S.A. privind suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 357/24.09.2009 până la soluționarea cauzei având dosar nr. x/2008, prin decizia civilă nr. 3127/15.06.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca urmare a admiterii cererii de recurs formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, instanța a admis recursul și a respins cererea de suspendare formulată.

Pe cale de consecință, in temeiul dispozițiilor deciziei civile nr. 3127/15.06.2010 emisă de ICCJ, secția de contencios administrativ și fiscal, organul de administrare fiscală a scos dobânzile în sumă de 30.777.354 RON din modulul SASE, procedând la stingerea acestora prin distribuirea plăților curente efectuate de intimata în contul unic al bugetului de stat, conform procedurii de stingere a debitelor față de buget reglementate de codul de procedură fiscală, fapt pentru care obligațiile curente nestinse la termenul de scadență au generat accesoriile stabilite prin actele administrative fiscale contestate.

In acest sens, sunt aplicabile dispozițiile art. 110, 114, 115, 119, 120 și 120

1

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora dobânzile se calculează pentru sume datorate și neplătite la bugetul general consolidat al statului, iar penalitățile se calculează pentru achitarea debitelor cu o întârziere mai mare de 30 de zile de la scadență. Calcularea de accesorii are efectul unei sancțiuni fiscale aplicată acelor contribuabili care nu își onorează obligațiile fiscale în cuantumul și la termenele prevăzute în legislația specifică.

In concluzie, fata de situația de fapt descrisă, raportată la dispozițiile legale aplicabile, în perioada în care operează suspendarea executării titlului de creanță prin care sunt individualizate obligațiile principale este firesc să fie suspendată și calcularea de accesorii asupra acestor obligații, aceasta neînsemnând însă că dacă după soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, titlul de creanță prin care sunt individualizate obligațiile principale este menținut, organul fiscal nu are dreptul să actualizeze accesoriile pe care a fost împiedicat să le calculeze în virtutea efectelor pe care le-a produs hotărârea judecătorească prin care s-a dispus suspendarea executării titlului de creanță.

Totodată, având în vedere prevederile art. 14 și art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, hotărârea judecătorească de suspendare a executării actului administrativ fiscal având efecte limitate în timp nu exonerează debitorul de plata obligațiilor fiscale, ci are ca efect suspendarea oricărei forme de executare a actului, până la expirarea duratei suspendării, când instanța judecătorească urmează să se pronunțe asupra legalității sau nelegalității acestuia.

În condițiile în care, după parcurgerea căilor de atac prevăzute de lege, instanța de judecată stabilește prin hotărâre irevocabilă legalitatea actului administrativ fiscal, rezultând astfel că în cauză creanța este certă, lichidă și exigibilă, această situație generează plata accesoriilor aferente debitului principal, calculate după termenul de scadență, inclusiv pe perioada în care a fost suspendată executarea actului administrativ, în conformitate cu prevederile art. 119 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Fata de dispoziția primei instanțe privitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 20.500 RON, recurenta pârâtă consideră că instanța de fond trebuia sa analizeze îndeplinirea condițiilor impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ., pentru a conchide că nu este îndeplinită condiția cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată, întrucât prezenta cauză nu prezintă o complexitate deosebită atât in pregătirea apărării din partea avocaților, a întocmirii raportului de expertiza cat și in soluționarea pricinii de către instanța de judecată, astfel încât se impune cenzurarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 20.500 RON, atât a onorariului expertului cât și cel și al avocatului.

In considerarea celor expuse, solicită admiterea recursului, casarea in parte a sentinței civile recurate in sensul respingerii acțiunii in totalitate ca neîntemeiata.

3.2 Recursul incident formulat de reclamanta Societatea de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "A." SA

Prin recursul incident înregistrat, reclamanta Societatea de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "A." S.A. a solicitat casarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii in totalitate a acțiunii formulate și anulării în tot a Deciziei nr. 24/31.01.2013 emisa de ANAF - DGAMC și a deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii ce au făcut obiectul contestației administrative, invocând în drept motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În motivare a formulat următoarele critici:

Instanța de fond a dezlegat corect problema de drept supusă analizei, sens în care a reținut în mod corect că accesoriile in cuantum de 30.777.354 erau aferente impozitului pe profit in suma de 16.915.650 RON, pentru care s-a constatat intervenit termenul de prescripție, că plățile curente nu puteau fi imputate asupra respectivelor sume pe perioada suspendărilor la executare, și, de asemenea, reținând incidența prevederilor art. 47 alin. (2) și art. 134 alin. (1) Codul de procedură fiscală, a conchis că nu era posibilă imputația plății asupra respectivelor accesorii.

Cu toate acestea, prima instanță a aplicat in mod greșit prevederile art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, apreciind în mod eronat că obiect al acțiunii și al deciziei emise în soluționarea contestației administrative l-ar constituit doar o parte a sumelor înscrise în deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii emise de ANAF.

In realitate, prin contestația administrativă formulată, reclamanta a înțeles să conteste în integralitate titlurile de creanță x/12.07.2012, invocând existenta unor hotărâri judecătorești prin care se dispuse suspendarea executării, hotărâri judecătorești de care ANAF nu a ținut cont și a procedat în mod eronat la imputarea plăților efectuate pentru stingerea obligațiilor curente, asupra unor creanțe pentru care instanțele de judecată au dispus, in diverse perioade de timp, fie suspendarea executării silite, fie suspendarea titlurilor de creanță.

Este adevărat că la finalul contestației, in lumina dispozițiilor art. 12 din O.G. nr. 92/2003 și ale art. 10 din H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului de Procedura fiscală, ținând cont de principiul bunei credințe și al obligației de cooperare cu organele fiscale și de a furniza toate datele, mijloacelor de probă și informațiile necesare determinării stării de fapt fiscale, societatea a prezentat, în anexa la contestația formulată, un calcul propriu al accesoriilor obținut pe baza datelor preluate din fisa de plătitor pusă la dispoziție de ANAF la momentul respectiv, calcul în care s-a ținut cont de diversele perioade în care instanțele au dispus suspendarea sumelor anterior contestate, provenite din Decizia nr. 3/2008.

Calculul efectuat reprezenta doar un reper pentru ANAF în refacerea fisei pe plătitor, așa cum s-a subliniat și în fata instanței de fond, el fiind infirmat de concluziile raportului de expertiză fiscală efectuat în cauză. ANAF apreciind in mod eronat in Decizia nr. 24/31.01.2013 că societatea a înțeles să conteste doar parțial Deciziile referitoare la obligațiile de calcul accesorii precum și deciziile privind obligații stabilite in urma corecțiilor fiscale, apreciere preluată și de către instanța de fond, deși din conținutul contestației se observă că obiect la contestației administrative l-au constituit deciziile in integralitatea lor. Ori, raportul de expertiză fiscală efectuat în cauză a reliefat faptul că, în situația eliminării din fișa pe plătitor a sumelor pentru care a intervenit prescripția, rezultatul obținut este în mod constant un surplus de plată, astfel că generarea de accesorii nu este posibilă.

De asemenea, deși instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 134 Codul de procedură fiscală, care obligau ANAF să înceteze măsurile de realizare a creanțelor pentru care a intervenit prescripția executării și să procedeze la scăderea lor din evidență prin corectarea fișei de plătitor, în mod greșit instanța de fond a menținut valabilitatea în parte a acestora, în condițiile în care nu există nici un temei legal pentru menținerea în ființă, nici măcar parțial, a actelor administrativ fiscale contestate.

Față de conținutul hotărârilor judecătorești prin care se constată împlinirea termenului de prescripție a executărilor silite, se impunea corectarea fișei, conform celor reliefate în raportul de expertiză, și pe cale de consecință este întemeiată solicitarea de anulare a tuturor deciziilor de calcul accesorii imposibil a fi calculate în condițiile în care prin expertiză se constată permanent, pe toată perioada analizată un surplus de plată iar societatea a înțeles să conteste în integralitate, în procedura administrativă deciziile ANAF prezentând o suma contestată in baza unui calcul ipotetic, în dorința de a furniza mai multe date ANAF pentru refacerea fișei.

Pentru aceste motive, solicitam Onoratei Instanțe să admită recursul incident formulat, și, rejudecând cauza pe fond să admită in tot acțiunea formulată.

Prin întâmpinarea înregistrată, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată generate în recurs.

În motivarea întâmpinării a formulat următoarele apărări:

Singura critică indicată în memoriul de recurs cu privire la hotărârea instanței de fond este aceea că instanța de fond nu a ținut cont de apărările ANAF și nu a arătat argumentele pentru care acestea au fost înlăturate, critică care nu se încadrează la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu vizează aspecte de drept material. Critica este în mod vădit neîntemeiată, instanța stabilind în considerentele hotărârii situația de fapt expusă în detaliu de către ambele părți, argumentele invocate de aceștia, încadrarea in drept a situației de fapt expuse și motivele pentru care a apreciat ca fiind nelegale actele administrativ fiscale emise de recurenta ANAF. Ca urmare, obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, impusă de prevederile art. 425 C. proc. civ. a fost îndeplinită, chiar dacă recurenta ANAF nu este mulțumită cu dezlegarea dată de către prima instanță.

În mod corect instanța de fond a constatat, în considerentele sentinței recurate, că prin sentința civilă nr. 7030/2009 a Judecătoriei sector 1 București, irevocabilă prin perimarea recursului, s-a constatat prescris dreptul ANAF - DGAMC de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.650 RON, reprezentând impozit pe profit (așa cum s-a arătat mai sus, sumă stabilită prin decizia de impunere nr. 3/21.01.2008, modificată prin decizia ANAF- DGAMC nr. 118/22.04.2008, pentru care s-a dispus anularea titlului executoriu.

Este adevărat că în perioada soluționării recursului declarat de ANAF în dosarul nr. x/2008 în care prin sentința nr. 7030/2009 se constatase prescripția executării silite, conform celor mai sus expuse, la 21 mai 2010 Tribunalul București a dispus suspendarea judecății recursului declarat de ANAF până la soluționarea definitiva și irevocabilă a dosarului nr. x/2008, având ca obiect anularea actelor administrative menționate, apreciind ca in cazul unei soluții definitive favorabile A. în respectiva cauză, executarea silita rămâne fără obiect, iar ANAF nu mai poate justifica un interes în legătură cu calea de atac declarată, însă aspectul invocat de recurentă nu influențează cu nimic situația constatată deja irevocabil la momentul de față privind împlinirea termenului de prescripție a executări silite pentru debitul principal și implicit pentru accesoriile calculate la acesta, înscrise inițial în decizia nr. 3/2008.

In consecința, în mod eronat susține ANAF că, după încetarea perioadelor de suspendare a executării actelor administrative ar fi avut vreun drept de a imputa plățile curente asupra respectivelor sume, suspendate un timp la executare, in condițiile in care la nivelul anului 2010 (când se pretinde că dobânzile au fost scoase din modulul SASE) instanțele constataseră deja ca debitul principal la care s-au aplicat dobânzi este prescris, desființându-se actele de executare silită. Așa fiind, în condițiile art. 46.1. lit. e) din Normele de aplicare ale Codului de procedură fiscală se desființase și actul administrativ fiscal prin care se stabilise debitul principal, prescris la executare, determinând aplicabilitatea prevederilor art. 47 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, în sensul in care desființarea actului administrativ fiscal prin care s-au stabilit creanțe principale atrage și desființarea actului prin care s-au stabilit creanțe accesorii aferente creanțelor principale, existând de asemenea dispusă și suspendarea executărilor silite pornite de ANAF in legătură cu respectivele debite, cu obligația ANAF de a scoate din fișă sumele prescrise, conform art. 134 Codul de procedură fiscală

Motivul determinant, reținut de instanța de fond în aprecierea greșitei imputații a plaților, efectuata de către ANAF în legătura cu suma de 30.777.354 RON îl constituie faptul că sumele respective reprezentau accesorii aferente impozitului pe profit in suma de 16.915.650 RON ( aspect ce rezulta din raportul de expertiză, dar chiar și din concluziile scrise ale pârâtei - fila 689), iar ca efect al sentinței civile nr. 7030/2009 a Judecătoriei Sector 1 București, al prevederilor art. 47 alin. (2) și 134 alin. (1) din Codul de procedura fiscală (forma in vigoare la 13.12.2012) dar și al principiului accesorium sequitur principale, accesoriile menționate nu mai puteau fi executate silit și deci nici nu puteau face obiect al imputației plătii.

Prin deciziile contestate au fost stabilite obligații fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere in cuantum total de 20.446.393 RON aferente obligațiilor fiscale scadente in perioada 2008 -2012, obligații care, deși au fost achitate la termenul scadent, au fost stinse cu întârziere in mod eronat întrucât ANAF a procedat la imputarea plăților efectuate asupra unor obligații fiscale contestate la executare și in legătură cu care au operat de-a lungul timpului diverse suspendări ale executărilor precum și ale executărilor silite, și care la momentul de fată sunt constatate, prin hotărâre judecătorească ca fiind prescrise la executare silită.

Este vorba de debitele înscrise inițial în decizia nr. 3/21.01.2008 modificată ulterior prin decizia nr. 118/22.04.2008, fapt ce a generat și emiterea deciziei subsecvente nr. 357/24.09.2008 prin care au fost recalculate accesoriile înscrise inițial in decizia nr. 3/2008, debite in prezent constatate ca fiind prescrise la executare silită in dosarul nr. x/2008 respectiv y/2010.

De asemenea, o parte din sumele contestate sunt stabilite suplimentar deoarece ANAF a aplicat corecții în fisa de plătitor, urmare a calculării de accesorii la debitele curente după încetarea unor perioade de suspendare a deciziilor nr. 118/2008 sau nr. 357/2008, fără a se ține cont de suspendările ce afectau executările silite demarate pentru recuperarea creanțelor înscrise in aceste decizii de impunere și nici de efectele intervenției prescripției executării silite constatate în cauză.

Cu ordinele de plată depuse la dosarul de fond s-a dovedit achitarea la scadență a obligațiilor fiscale declarate in perioada 2008-2012, fiind de observat din anexa la deciziile contestate că accesoriile au fost calculate (contrar susținerilor ANAF care susține că a imputat plățile curente ale subscrisei asupra accesoriilor in cuantum de 30.777.354 RON urmare a deciziei civile nr. 3127/15.06.2010 și pentru debite cu scadenta anterioara perioadei 25.06.2010-26.03.2012, începând cu data punerii în executare a deciziei nr. 3/2008. Și acesta este o altă încercare a ANAF de a distorsiona realitatea probată pe deplin cu înscrisurile depuse la dosarul de fond și cu raportul de expertiză întocmit în cauză.

Expertiza executată în cauză a reliefat faptul că in situația in care se operează in fișa pe plătitor operațiile de diminuare și eliminare din fisă a sumelor pentru care a intervenit prescripția executării silite, rezultatul obținut este in mod constant un surplus de plată, astfel că generarea de accesorii la plată este un nonsens.

Prin acțiunea formulată, s-a invocat, în principal, modul eronat de imputație a plăților asupra creanțelor înscrise in decizia nr. 3/2008, modificata ulterior - și aplicarea de accesorii la obligațiile curente. În temeiul expertizei efectuate, s-a constatat în mod irevocabil împlinirea la 1.01.2008 a termenului de prescripție a executării silite a debitului principal înscris in decizia nr. 3/2008 - motiv pentru care expertiza efectuată a analizat deciziile finale existente la data întocmirii raportului - și a concluzionat, prin raportare la prevederile art. 134 alin. (1) Codul de procedură fiscalăsi la art. 47 alin. (2) Codul de procedură fiscală, că se impun a fi efectuate operațiuni de diminuare și de eliminare din fișă a sumelor pentru care a intervenit prescripția, conform celor indicate la fila 5 și in anexele raportului întocmit.

Prin raportare la sentința nr. 7030/26.05.2009 pronunțată in dosarul nr. x/2008 în sensul constatării ca fiind prescris dreptul de a cere executarea silită a debitului principal, respectiv a obligațiilor suplimentare de plată ce rezultă in urma reverificării fiscale in baza deciziei de impunere nr. 118/22.04.2008, în răspunsul la obiecțiuni, experta a apreciat că prin prisma acestei sentințe, analiza perioadelor de suspendare care au operat temporar, nu mai are nicio relevanță, deoarece soluția dispusă de instanță produce efecte de la data emiterii actului administrativ atacat, și nu de la data pronunțării hotărârii.

Din expertiză a rezultat că sumele totale cu care trebuie corectate fisa depășesc valoarea deciziilor de impunere contestate, ANAF efectuând stingeri ale datoriilor, cu încălcarea art. 115 alin. (4) C. proc. civ. fără a comunica societății modul de stingere, și fără a emite acte administrativ fiscale ce ar fi putut fi contestate.

In condițiile date, instanța de fond a constatat în mod corect că deciziile contestate își pierd valabilitatea, ca efect al aplicării prevederilor art. 47 și art. 134 din Codul de procedură fiscală și al hotărârilor judecătorești de constatare a perimării, reținând în plus că nu au fost respectate de către ANAF hotărârile judecătorești prin care s-au dispus suspendări ale debitului prescris la executare silita până la momentul la care instanțele au confirmat in mod irevocabil prescripția executării silite, astfel că sumele pentru care se începuse executarea silită nu puteau fi in mod legal stinse din plățile curente,

Față de motivele expuse, și in raport de cele dezvoltate pe larg in fata instanței de fond, probate cu înscrisurile și expertiza efectuata in cauza, solicită respingerea recursului formulat de ANAF.

De asemenea, in ceea ce privește critica recurentei cu referire la valoarea cheltuielilor de judecată, in raport de complexitatea cauzei, solicită să se constate caracterul neîntemeiat al susținerilor ANAF, care omite a preciza că problema de drept trenează nerezolvata din 2008, instanța de fond făcând deja aplicare prevederilor art. 451 alin. (2) noul C. proc. civ. in ceea ce privește onorariul de avocat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 9 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluția instanței de recurs

1.1. Cu referire la recursul principal formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința atacată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat.

Intimata reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ decizia nr. 24/31.01.2013, emisă de recurenta pârâtă în vederea soluționării contestației administrative formulate în baza dispozițiilor art. 205 din Codul de proedură fiscală, împotriva Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/22.06.2012, a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. y/25.06.2012 și a Deciziilor de impunere privind obligațiile fiscale stabilite in urma corecțiilor evidentelor fiscale nr. x din 3.07.2012, susținând că prin aceste decizii s-au stabilit în mod eronat obligații accesorii în sarcina sa, având în vedere faptul că debitele la care au fost acestea au fost calculate au fost achitate la scadență.

Prima instanță a constatat că deciziile contestate în cauză au fost emise nelegal, întrucât organele fiscale au imputat plățile efectuate de reclamantă în vederea stingerii unor obligații fiscale curente asupra creanței în suma de 30.777.354 RON, reprezentând accesorii, stabilite prin decizia de impunere 357/2008, aferente impozitului pe profit în suma de 16.915.650 RON - aspect ce rezultă atât din constatările raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză cât și din concluziile scrie ale pârâtei, aflate la dosarul de fond - creanțe care nu mai puteau fi executate silit și nu mai puteau face obiectul imputației plăților.

Prima instanță a reținut că această imposibilitate constituie efectul sentinței nr. 7030/2009 a Judecătoriei sectorului 1 București, în aplicarea dispozițiilor art. 47 alin. (2) și art. 134 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, menționând totodată și faptul că imputația plății nu se putea face asupra unor creanțe în privința cărora a fost dispusă suspendarea executării silite, dată fiind lipsa caracterului exigibil al acestor obligații.

Recurenta pârâtă, în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a criticat hotărârea primei instanțe pe motiv că aceasta omite să răspundă la argumentele sale, considerând eronată concluzia acesteia, formulată în sensul că deciziile de impunere referitoare la obligațiile de plată accesorii sunt nelegale în virtutea faptului că reclamanta a plătit debitul principal la scadență, respectiv că nu se putea imputa plata efectuată pentru stingerea unor obligații fiscale principale asupra unor obligații fiscale în privința cărora fusese dispusă suspendarea executării silite.

În acest context, recurenta pârâtă arată că organul fiscal a distribuit în mod corect plățile efectuate de intimata reclamantă în contul unor obligații fiscale curente în vederea stingerii creanței de 30.777.354 RON, reprezentând dobânzi și penalități stabilite prin Decizia de impunere nr. 357/24.09.2008, emisă ca urmare a reverificării dispuse prin Decizia de soluționare a contestației nr. 118/2008 și constatările Raportului de inspecție fiscală nr. x/24.09.2008, având în vedere următoarele hotărâri judecătorești:

- decizia civilă nr. 3127/15.06.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a admis recursul ANAF și s-a respins cererea de suspendarea executării formulată de reclamanta S.C. A. S.A. privind Decizia de impunere nr. 357/24.09.2008, a Deciziei de impunere nr. 3/2008, a Deciziei de soluționare a contestației nr. 118/22.04.2008 și a Deciziei de impunere nr. 357/2008, admisă anterior în primă instanță.

- decizia pronunțată pe fondul cauzei de Curtea de Apel București, în data de 13.07.2010, în dosarul nr. x/2008, definitivă prin Decizia nr. 3049/26.05.2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei S.C. A. S.A., având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. 3/2008, a RIF nr. 11240/2008 și a Deciziei privind soluționarea contestației nr. 118/2008, precum și respingerea ca inadmisibilă a capătului de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. 357/2008.

În drept, recurenta pârâtă invocă dispozițiile art. 110, 114, 115, 119, 120 și 120

1

din Codul de procedură fiscală, arătând că potrivit acestora calcularea de accesorii are efectul unei sancțiuni fiscale aplicată acelor contribuabili care nu își onorează obligațiile fiscale în cuantumul și la termenele prevăzute în legislația fiscală.

Intimata reclamantă, prin apărările formulate, subliniază că efectul principal al sentinței nr. 7030/26.05.2009 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă prin constatarea perimării recursului, constă în constatarea împlinirii termenului de prescripție a executării silite pentru debitului principal reprezentând impozit pe profit în suma de 16.915.650 RON și, implicit, pentru suma de 30.777.354 RON, reprezentând accesorii ale acestei sume, stabilite prin decizia de impunere 357/2008.

Cu titlu de constatare prealabilă, instanța de control judiciar observă că recurenta pârâtă, deși a arătat în motivarea recursului că a distribuit sumele achitate conform procedurii de stingere a debitelor reglementate de Codul de procedură fiscală, nu indică care este ipoteza aplicabilă reglementată de art. 115 din Codul de procedură fiscală cu referire la imputația plăților efectuate.

Conform dispozițiilor art. 115 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, dacă contribuabilul datorează mai multe creanțe fiscale de natura celor prevăzute la art. 21 alin. (2) lit. a), iar suma plătită nu este suficientă pentru stingerea tuturor datoriilor, atunci se stinge tipul creanță fiscală indicat de contribuabil, mai întâi creanțele fiscale principale, în ordinea vechimii, apoi obligațiile fiscale accesorii, în ordinea vechimii.

De asemenea, potrivit alin. (4) al aceluiași articol, organul fiscal competent va comunica debitorului modul în care a fost efectuată stingerea datoriilor prevăzute la alin. (1), cu cel puțin 5 zile înainte de următorul termen de plată a obligațiilor fiscale.

În raport de aceste reglementări, instanța de control judiciar apreciază că operațiunea descrisă de recurenta pârâtă, în sensul că "după ce organul de administrare fiscală a scos dobânzile în suma de 30.777.354 RON din modulul SASE, procedând la stingerea acestora prin distribuirea plăților curente efectuate de intimată în contul unic al bugetului de stat, conform procedurii de stingere a debitelor față de buget reglementate de codul de procedură fiscală" este lipsită de fundament legal.

De asemenea, instanța de control judiciar observă că recurenta pârâtă nu oferă nicio explicație în legătură cu efectele sentinței nr. 7030/26.05.2009 a Judecătoriei Sector 1 București, irevocabilă prin perimarea recursului, prin care s-a constatat prescripția dreptului ANAF - DGAC de a cere executarea silită pentru suma de 16.916.650 RON. Astfel, recurenta intimată nu abordează cel mai important aspect litigios, și anume modul în care s-ar fi impus să respecte dispozițiile art. 134 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora, dacă organul de executare constată împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanței fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare și la scăderea acestora din evidența analitică de plătitori.

Constituie un fapt necontestat de recurenta pârâtă faptul că suma de 30.777.354 RON, stinsă prin distribuirea sumelor plătite de intimata reclamantă în contul unor creanțe curente, constituie accesoriile creanței fiscale reprezentând impozit pe profit în suma de 16.915.650 RON, în privința căreia, prin sentința nr. 7030/26.05.2009 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă prin constatarea perimării recursului, s-a constatat împlinirea termenului de prescripție a executării silite.

În această situație, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, recurenta pârâtă trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 134 alin. (1) din Codul de procedură fiscală atât în privința creanței principale cât și a creanțelor accesorii, fiind lipsit de relevanță faptul că cererea de suspendare a executării a fost respinsă sau că actele administrativ fiscale prin care aceste creanțe accesorii au fost stabilite au rămas definitive în sistemul căilor administratve sau judiciare de atac.

Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentei pârâte și cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Prima instanță a diminuat cheltuielile reprezentând onorariu de avocat puse în sarcina pârâtei de la suma de 28.910,70 RON, sumă solicitată de reclamantă și dovedită conform înscrisurilor aflate de dosar de fond, la suma de 15.000 RON, apreciată drept suficientă în raport de complexitatea cauzei.

În acord cu prima instanță, instanța de control judiciar apreciază că valoarea stabilită de primă instanță este rezonabilă, ținând seama de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele concrete ale cauzei.

Pentru aceste considerente, instanța de control judiciar apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut în cauză.

1.2. Cu referire la recursul incident formulat de Societatea Energetică "A." SA.

Prin recursul incident formulat, reclamanta a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, afirmând că în mod eronat s-a reținut că obiect al acțiunii și al deciziei de soluționare a contestației administrative l-a constituit doar o parte a sumelor înscrise în deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii.

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat este neîntemeiat.

Prima instanță a reținut, în motivarea soluției de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, că va dispune anularea deciziei de soluționare a contestației și anularea în parte a deciziilor de impunere contestate în limita sumelor care au făcut obiectul contestației administrative, menționând totodată că, potrivit art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, obiectul acțiunii îl constituie decizia de soluționare a contestației și nu deciziile de impunere emise.

În același context, prima instanță a arătat că nu există nici un motiv de anulare, întrucât nu sunt stabilite obligații fiscale în sarcina reclamantei, în ceea ce privește deciziile de impunere x.

Recurenta reclamantă în mod eronat a susținut că admiterea în parte ar fi fost consecința exclusivă a efectuării unui calcul estimativ, anexat contestației administrative, calcul rămas lipsit de relevanță în raport de concluziile raportului de expertiză efectuat, prima instanță neavând în vedere un astfel de considerent, ci a examinat acțiunea prin prisma legalității deciziei de soluționare a contestației,care potrivit art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală constituie obiectul principal al acțiunii în contencios, analizând în concret actele administrativ fiscale prin care au fost stabilit obligații fiscale în sarcina reclamantei.

În lipsa unor critici concludente de nelegalitate față de motivele care au fundamentat admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, instanța de control judicar apreciază că nu poate reține motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge, ca nefondat, recursurile formulate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Societatea Energetică "A." S.A. (fosta Societatea de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "A." SA) împotriva sentinței nr. 1078 din 17 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2018.