ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 222/2018

Astfel cum rezultă din conținutul actului, prin folosirea termenului de barter, prin modul în care părțile au înțeles să stingă obligațiile, respectiv prin compensare, iar nu prin plata prețului serviciilor prestate, părțile au înțeles să încheie un contract nenumit, de natură a reglementa modalitatea de stingere a obligațiilor reciproce rezultate din contractele de prestări servicii încheiate anterior. Contractul astfel încheiat nu este un simplu act de compensare, căci nu stinge datorii existente reciproce, ci reglementează, pe de o parte, stingerea obligațiilor existente în sarcina apelantei B. S.A. și modul de stingere a obligațiilor viitoare născute între părți. Astfel, modificarea esențială pe care acest act o aduce raporturilor dintre părți constă în faptul că obligația corelativă de plată a prețului serviciilor ce revine apelantei B. S.A. din contractele de prestări servicii de comunicații încheiate cu cealaltă parte, respectiv x din 28 august 1998, modificat prin acte adiționale și x din 1 octombrie 2006, a fost transformată în obligația sa de a presta servicii de publicitate. Așadar, susținerea apelantei B. S.A. în sensul reținut mai sus este întemeiată, prima instanță reținând, în mod eronat, că actul încheiat de părți la data de 2 iunie 2005 reprezintă doar o compensare reciprocă. În ce privește susținerea apelantei că actul reprezintă o novație cu schimbare de obiect, aceasta este întemeiată doar în parte. Prin modul de reglementare a novației în C. civ. din 1864, care așează această instituție în rândul modurilor de stingere a obligațiilor, respectiv față de dispozițiile art. 1128 pct. 1 din acesta, novație este atunci când există o obligație veche care se stinge prin asumarea celei noi. Or, prin reglementarea modului de stingere a obligațiilor viitoare rezultate din prestarea serviciilor nu are loc o novație, ci o modificare a contractelor inițiale, devenind, astfel, de schimb, de barter, în accepțiunea părților. În privința obligației ce face obiectul cererii principale formulate de U. S.A., instanța de apel a avut în vedere că aceasta izvorăște din contractele de prestări servicii de comunicații încheiate cu B. S.A., principalul contract, ca valoare, fiind x din 28 august 1998, modificat prin acte adiționale. Contrar susținerilor apelantei B., specificul serviciilor de acces internet și conexe, ce fac obiectul contractelor, face ca dovada prestării lor să se realizeze, în mod suficient, prin dovedirea existenței contractelor valabile aflate în derulare pentru perioada menționată în facturile emise, respectiv a inexistenței unor sesizări din partea acesteia, în calitate de beneficiar al serviciilor, prin care să reclame absența acestora. În plus, această parte, în calitate de beneficiar al serviciilor furnizate, de internet, nu a făcut dovada încheierii unui contract cu același specific, cu un alt furnizor, o astfel de ipoteză fiind contrazisă de martorul ascultat în primă instanță. Părțile au stabilit, prin contracte, prețul serviciilor, iar pârâta-reclamantă nu a susținut că reclamanta-pârâtă nu ar fi respectat acest preț la facturare. Ambele expertize contabile au confirmat existența soldului de 1.932.316,96 RON în favoarea U. S.A., raportat la facturile emise reciproc și fără a fi luată în considerare factura x/2011 din 21 martie 2011 în valoare de 3.599.837,42 RON, reprezentând serviciile de publicitate a căror contravaloare o pretinde B. S.A. prin cererea reconvențională. Suma de 1.932.316,96 RON reprezintă totalul facturilor fiscale atașate de reclamanta-pârâtă cererii. În ce privește prescripția reținută de prima instanță, instanța de apel a constatat că această mențiune din considerente este în contradicție cu soluția pronunțată. Prima instanță nu a respins nicio parte a pretențiilor din cererea principală, ca fiind prescrise, cererea fiind respinsă, ca neîntemeiată, în totalitate. Pârâta-reclamantă a susținut, prin întâmpinarea depusă în primă instanță, că o parte dintre facturi ar privi servicii aferente anului 2008 și că ar fi prescrise, fără, însă, să indice suma prescrisă sau să invoce excepția prescripției dreptului la acțiune. Întrucât prin sentința apelată, cererea principală a fost respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca prescrisă, iar această soluție a fost atacată doar de către reclamantă, instanța de apel a apreciat că judecata acestei cereri în apel este limitată doar la fondul acesteia, excepția la care face referire apelanta B. S.A. în întâmpinarea la apelul formulat de U. S.A. neputând fi analizată în cadrul procesual al apelului. În condițiile în care facturile sunt emise de apelanta-reclamantă în executarea contractelor de prestări servicii de comunicații, ele fac obiectul contractului de barter constatat prin Protocolul de colaborare din 2 iunie 2005. Prin acest contract, părțile s-au obligat să depună eforturi ca la sfârșitul fiecărui an, balanța valorică dintre serviciile prestate reciproc să fie 0. Totodată, executarea acestui contract în natură presupune, din partea pârâtei-reclamante, îndeplinirea obligației de a presta servicii de publicitate în compensarea celor de comunicații prestate de cocontractant. În ce privește modul în care această parte a înțeles să își execute propriile obligații, această chestiune este comună cu fondul cererii reconvenționale. Astfel, izvorul obligației ce face obiectul cererii reconvenționale este reprezentat de art. 5 din actul adițional nr. x din 29 ianuarie 2010 la contractul x din 22 iulie 2008, contract a ce avut ca obiect constituirea unei asocieri în participațiune între TV E. S.A., U. S.A. și F. S.R.L. pentru exploatarea drepturilor TV achiziționate de la G. și aferente meciurilor de fotbal din cadrul campionatului național de fotbal - Liga I Seniori 2008-2009, 2009-2010 și 2010-2011. Potrivit acestei clauze contractuale, începând cu cea de-a 30-a zi de la data semnării actului adițional, E. și F. pun la dispoziția x, pentru promovarea produselor și serviciilor furnizate de aceasta, a unui spațiu publicitar în cadrul fiecăruia din următoarele canale de televiziune: E., I., J., K., L., spațiu publicitar având următoarele caracteristici: (a) nu va depăși 15 minute/zi/canal de televiziune și (b) nu va depăși totalul minutelor de publicitate cuvenite în raport de valoarea (fără TVA) a minutului de publicitate calculat în funcție de tarifele prevăzute în Anexa

S-a mai prevăzut că, dacă, fără să existe culpa exclusivă a E. sau a celorlalte canale de televiziune din cadrul H., x nu utilizează spațiul publicitar pe fiecare post TV conform Anexei 2, această neutilizare nu constituie temei pentru neplata de către x a contravalorii spațiului publicitar respectiv. Totodată, la art. 6 din actul adițional nr. x din 29 ianuarie 2010 la același contract, părțile au convenit ca "soldul de 731.762 Euro, respectiv 614.926,05 Euro existent în contabilitatea x, respectiv a E. la data de 31 decembrie 2009, aferent serviciilor facturate de x până la data de 31 decembrie 2009 inclusiv, sold rezultat ca urmare a punctajului comun efectuat în data de 8 ianuarie 2010, să fie stins integral prin compensarea cu publicitate difuzată prin intermediul posturilor H., în condițiile agreate în baza Protocolului din 2 iunie 2005. Suma de 2.935.093 RON cu TVA inclus reprezintă contravaloarea serviciilor prestate de E. în baza Protocolului din 2 iunie 2005, ce se va stinge prin compensare cu aceeași sumă facturată de A. pentru serviciile prestate, facturată până la data de 31 decembrie 2009." Așadar, astfel cum a susținut și apelanta B. prin motivele de apel, în privința prestării serviciilor de publicitate, există două raporturi juridice între părți: primul este reprezentat de Protocolul de colaborare din 2 iunie 2005, completat cu art. 6 din actul adițional nr. x din 29 ianuarie 2010 la contractul nr. x din 22 iulie 2008, ce face obiectul cererii principale, în timp ce al doilea raport este dat de art. 5 din actul adițional nr. x din 29 ianuarie 2010 la contractul nr. x din 22 iulie 2008, ce constituie temeiul cererii reconvenționale. Chiar dacă raporturile sunt reglementate distinct, în realitate, executarea acestei obligații a fost privită unitar, părțile urmărind prin toate aceste acte încheiate să se compenseze creanțele reciproce dintre acestea. În nici unul din actele încheiate între părți nu se regăsește o reglementare a modului în care vor fi prestate aceste servicii. Astfel cum a constatat și prima instanță, lipsește un contract distinct, în sens de intrumentum. În privința îndeplinirii obligației de prestare a acestor servicii, părțile au distins între două campanii publicitare. Prima, aferentă anului 2009, a fost difuzată de apelanta-pârâtă, acest fapt fiind recunoscut de apelanta U. S.A. În privința acestei campanii nu există aspecte divergente între părți, ea nu face obiectul niciunei pretenții. Difuzarea celei de-a doua campanii a fost solicitată de U. S.A. în luna aprilie 2010. Aceasta reprezenta trei spoturi publicitare, din care două, A și B, îi avea ca protagoniști pe actorii O. și P., considerate ca principale de beneficiar. Pârâta-reclamantă a difuzat doar cel de-al treilea spot, C, refuzând transmiterea pe posturile de televiziune a celorlalte două. Motivația refuzului a constat în faptul că protagoniștii acestora erau doi actori ce erau asociați, ca nume, cu un post de televiziune concurent. Instanța de apel a avut în vedere că asumarea obligației de a presta servicii de publicitate la cerere a fost făcută de apelanta-pârâtă în cadrul unor raporturi contractuale. În lipsa unor clauze contractuale care să înlăture obligația de a transmite astfel de spoturi publicitare, respectiv să justifice refuzul difuzării acestora în astfel de cazuri, aspectele invocate de aceasta, în calitate de debitor al obligației, nu au relevanță. În opinia instanței de apel, motivele invocate sunt pur subiective și reprezintă doar factori ce au determinat-o pe aceasta în luarea deciziei de a refuza solicitarea părții adverse. Pe de altă parte, motivul invocat nu poate fi real, în condițiile în care, cu doar câteva luni în urmă, apelanta-pârâta a difuzat o campanie publicitară cu aceiași doi actori, fără să o considere prejudiciabilă, respectiv să aducă la cunoștința celeilalte părți rezervele pe care le are în legătură cu aceștia, nici în timpul campaniei și nici în perioada imediat următoare. În realitate, raportat la susținerile ambelor părți, între părți au intervenit neînțelegeri în ansamblul relațiilor comerciale în perioada respectivă. În lipsa unei justificări obiective a refuzului exprimat de aceasta, obligația asumată de apelanta B. nu poate fi considerată ca executată în condițiile art. 5 din actul adițional nr. x din 29 ianuarie 2010, astfel că nu poate fi atrasă nici răspunderea contractuală a apelantei x, în sensul ca aceasta să fie obligată la suma solicitată prin cererea reconvențională. Reținând aceste aspecte și în privința cererii principale, respectiv că apelanta B. nu și-a îndeplinit obligația corelativă ce îi revenea în temeiul Protocolului de colaborare din 2 iunie 2005, aceea de a presta servicii de publicitate în compensarea serviciilor de comunicații prestate de apelanta x, în temeiul art. 969 C. civ. din 1864, aceasta răspunde contractual. Astfel, la momentul sesizării primei instanțe cu cererea principală, relațiile comerciale dintre părți erau încetate, astfel că nu mai era și nu este posibilă o colaborare între cele două, necesară pentru executarea în natură a obligației asumate. În plus, executarea în natură este imposibilă și datorită naturii obligației, difuzarea unui spot publicitar fiind strâns legată de servicii și oferte propuse pe piață în aprilie 2010, iar nu la momente ulterioare. În consecință, instanța de apel a apreciat că este incident art. 1075 C. civ., potrivit căruia orice obligație de a face sau de a nu face se schimba în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului. Prejudiciul efectiv suferit de reclamanta din cererea principală este reprezentat de prețul serviciilor prestate și facturate de ea înseși, respectiv de suma de 1.910.866 RON, preț ce nu a fost achitat de pârâtă și nici considerat stins prin executarea obligației asumate prin contract. Raportat la art. 1082 și 1088 din C. civ., precum și la art. 43 din Codul comercial din 1887, aplicabile în cauză, față de data nașterii raporturilor juridice, pârâtei B. îi revine și obligația de plată a dobânzii legale aferente acestei sume, în raport de scadența obligațiilor rezultate din facturi, dobândă ce trebuie calculată conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000. Apelanta-reclamantă a determinat suma solicitată cu acest titlu, indicând suma de 283.627 RON, prin cererea precizatoare de la fila 1 din volumul 4 din dosarul primei instanțe. La data de 19 iulie 2017, reclamanta S.C. U. S.A., în calitate de apelantă-reclamantă a solicitat completarea deciziei nr. 838 A din 3 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, în sensul pronunțării cu privire la capătul accesoriu privind dobânda care va curge până la data efectivă a plății debitului principal. Prin decizia civilă nr. 1263 A din 4 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea și s-a dispus completarea deciziei nr. 838 A din 3 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, în sensul obligării pârâte-reclamante S.C. B. S.A. la plata către reclamanta-pârâtă S.C. U. S.A. și a dobânzii legale aferente sumei de 1.910.866 RON, ce se va calcula începând cu data de 11 septembrie 2012 (data formulării cererii de chemare în judecată), până la data plății efective. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurenta-reclamantă S.C. U. S.A., cât și pârâta S.C. B. S.A. I.În recursul său, recurenta-reclamantă S.C. U. S.A. a adus următoarele critici deciziei recurate: 1. În primul rând, s-a precizat faptul că recursul a fost formulat exclusiv în scop de conservare a tuturor drepturilor și intereselor legitime ale părții declarante, întrucât soluția instanței de apel îi este integral favorabilă. 2. Motivul de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865. Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel, la calificarea efectelor Protocolului de colaborare din anul 2005, nu a ținut cont de dispozițiile art. 1128 pct. 1 și art. 1130 din C. civ. de la 1864. În considerentele hotărârii instanței de apel a fost contrazis raționamentul primei instanțe cu privire la calificarea efectelor Protocolului de colaborare, concluzionându-se că, obligația pârâtei de a achita sume de bani în schimbul serviciilor prestate de pârâtă, s-ar fi transformat în obligația de a face, mai precis de a presta servicii de publicitate. Cu toate acestea, instanța de apel a considerat că nu a avut loc o novație, dar acest raționament a fost făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 1128 pct. 1 C. civ. - 1864, potrivit căruia novațiunea operează atunci când debitorul contractează în privința creditorului său o datorie nouă ce se substituie celei vechi, care este stinsă. De asemenea au fost încălcate și dispozițiile art. 1130 C. civ. - 1864, potrivit cărora novațiunea nu se prezumă, iar voința de a o face trebuie să rezulte evident din act. În opinia recurentei-reclamante ar trebui schimbate considerentele reținute de instanța de apel, sub aspect, și înlocuite cu considerentele reținute, în mod corect, de prima instanță, în sensul că, prin Protocolul de colaborare, părțile nu au făcut decât să deroge de la regimul legal al compensării reglementat de art. 1145 alin. (1) din C. civ. de la 1864. II.În recursul său recurenta-pârâtă S.C. B. S.A a adus următoarele critici deciziei recurate: 1. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Astfel, instanța are obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt și de drept (cauza Albina contra României - 28 aprilie 2005). Deși instanța nu este datoare să analizeze, separat, fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa elementele utile pentru soluționarea cauzei, totuși, ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea de un adevărat acces la justiție. Prin actele depuse în fața instanței de apel s-a solicitat analizarea aspectelor ținând de: a) emiterea comenzii din aprilie 2010 de o terță persoană și nu de S.C. x; b) executarea parțială a comenzii din aprilie 2010 de pârâtă și încetarea executării parțiale doar la solicitarea terțului contractant; c) prescripția creanțelor aferente perioadei aprilie 2008 - septembrie 2009; d) neîndeplinirea condițiilor pentru difuzarea spoturilor și din perspectiva duratei acestora și a modalității de decontare; e) neinvocarea excepției de neexecutare de către reclamantă și continuarea prestării de servicii de internet după presupusa încălcare a obligațiilor de către pârâtă, pe o perioadă d e1 an, ceea ce echivalează cu acceptul reclamantei ca pârâta să poată stinge eventualele obligații prin prestarea altor servicii de publicitate; f) imposibilitatea evaluării pentru neexecutare la valoarea prestațiilor ce trebuiau executate, dat fiind și specificul contractului de schimb și a clauzelor Protocolului (lipsa unui termen pentru prestarea serviciilor de publicitate); g) pentru perioada decembrie 2009 pârâta nu mai avea obligația de a presta nici un serviciu de publicitate sau de a plăti vreo sumă de bani către reclamantă, în baza Protocolului și a contractului, deoarece, potrivit art. 6 din Actul adițional nr. x toate obligațiile reciproce dintre părți născute în această perioadă au fost stinse prin compensare; h) unele dintre facturi cuprind sume pentru aceleași servicii, fiind facturate de două ori, ca de exemplul factura nr. x din 12 aprilie 2011 și factura fiscală nr. x din 31 martie 2011, care conțin sume de bani pentru internet aferent lunii martie 2011; factura fiscală nr. x din 14 martie 2011 și factura nr. x din 28 februarie 2011 care conțin sume de bani pentru internet aferent lunii februarie 2011. Din analiza considerentelor instanței de apel se poate constata că motivarea acesteia este foarte succintă, fără nicio referire la aspectele menționate mai sus, aceasta neoferind transparență asupra silogismului juridic care să explice și să justifice dispozitivul deciziei, nearătând, la situația și aspectele concrete supuse judecății, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate. Deși instanța de apel a pronunțat o soluție pe fondul cauzei, niciuna dintre apărările pârâtei nu a fost cercetată, și nicio probă nu a fost considerată și interpretată de instanța de apel. 2. Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, pur străine de natura pricinii. Astfel, instanța de apel, pe de o parte, a reținut existența a două raporturi juridice distincte, cel rezultat din Protocol și cel rezultat din art. 5 la Actul adițional nr. x, care presupun obligații distincte, iar pe de altă parte, a considerat că executarea lor se putea realiza prin transmiterea unei comenzii unice în aprilie 2010, când, în realitate executarea celor două raporturi juridice era distinctă. În fapt, la momentul la care reclamanta dădea o comandă către pârâtă, trebuia precizat și raportul juridic în baza căruia era dată această comandă și indicat raportul juridic în baza căruia era născută obligația de a presta serviciile de publicitate în sarcina pârâtei. Pentru a vorbi despre o obligație unitară, părțile ar fi trebuit să încheie un act adițional comun la cele două contracte, prin care să stabilească faptul că întreaga sumă urmează a fi stinsă prin prestații ulterioare, or, astfel de manifestare de voință nu există. În altă ordine de idei, instanța de apel, pe de o parte a reținut că devoluțiunea este totală, iar pe de altă parte, a refuzat să analizeze prescripția invocată de pârâtă pe considerentul că în cadrul motivelor de apel nu s-a invocat o neconcordanță între considerentele și dispozitivul sentinței. Tot în același sens s-a subliniat faptul că, deși instanța de apel a constatat doar refuzul parțial al pârâtei, cu referire la spoturile publicitare A și B, atunci când a cuantificat prejudiciul a inclus și valoarea spotului publicitar C, deși cu privire la acesta nu a existat un refuz de executare. Tot astfel, deși instanța de apel a reținut că obligația ce trebuia îndeplinită de pârâtă era una de a face, respectiv de a presta servicii de publicitate, pârâta a fost obligată la plata dobânzii legale pentru neplata unor facturi fiscale, considerând că scadența acestor facturi este relevantă pentru calculul dobânzii legale.

Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Astfel, instanța a reținut că și în situația în care cele două raporturi juridice născute între părți sunt reglementate distinct, în realitate executarea acestei obligații trebuie privită unitar, deoarece părțile ar fi urmărit prin toate aceste acte încheiate, să se compenseze creanțele reciproce dintre acestea. De fapt, atât în baza Protocolului cât și a Actului adițional nr. x reclamanta avea obligația de a solicita de la pârâtă, în cadrul aceleiași perioade de timp, prestarea de servicii de publicitate apte să stingă atât serviciile de comunicații și internet prestate de reclamantă, cât și suma de 10.000.000 RON, plătită către G. În realitate, la momentul la care reclamanta dădea o comandă către pârâtă trebuia să precizeze și raportul juridic în baza căruia dădea această comandă și să indice raportul juridic în baza căruia era născută obligația de a presta serviciile de publicitate în sarcina pârâtei. Dacă intenția părților ar fi fost aceea pe care instanța de apel a reținut-o, atunci obligațiile reciproce ar fi fost stinse proporțional,iar nu integral, pe unul dintre cele două raporturi juridice.

Hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Instanța de apel a pronunțat hotărârea sa cu aplicarea greșită a art. 1073 și art. 1075 din C. civ. - 1864. Astfel, a fost obligată pârâta la plata sumei de 1.910.866 RON, cu titlu de prejudiciu suferit considerând că există o imposibilitate de executare în natură, de către pârâtă, a obligațiilor ce îi reveneau conform Protocolului. Instanța de apel a reținut două aspecte, anume că relațiile dintre părți au încetat și nu ar mai fost posibilă o colaborare între cele două părți pentru executare în natură a obligațiilor asumate, respectiv că difuzarea unui spot publicitar era strâns legată de servicii și oferte propuse pe piață în aprilie 2010, iar nu la momente ulteriore. În opinia recurentei-pârâte, din analiza dispozițiilor art. 1075 C. civ. - 1864, nu se poate trage concluzia că nu ar fi posibilă executarea în natură, pe cale silită, a obligațiilor de a face. În acest sens au fost invocate dispozițiile art. 1077 din același C. civ. S-a opinat că și în situația în care relațiile economice au încetat, atâta timp cât termenul de prescripție nu s-a împlinit iar contractul nu a fost reziliat, părțile sunt datoare să execute obligațiile născute în perioada de valabilitate a contractelor, partea interesată putând să ceară îndeplinirea exactă a obligației de la cocontractantul său. Recurenta-pârâtă a indicat conținutul dispozițiilor art. 1, art. 4 și art. 5 din Protocol și a arătat că din interpretarea coroborată a acestora ar rezulta că singura obligație pe care și-a asumat-o era aceea de prestare a serviciilor de publicitate prin care să stingă contravaloarea serviciilor de internet și telefonie prestate de reclamantă. Aceasta ar însemna că netransmiterea unei campanii publicitare nu poate caracteriza o obligație drept imposibil de executat, mai ales că pârâta dispune de spațiul publicitar iar reclamanta își promovează în continuare produsele și serviciile prin campanii publicitare.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a art. 1082, 1084 și 1088 din C. civ. - 1864, și a dispozițiilor O.G. nr. 9/2000. Obligația presupus încălcată de pârâtă, pentru care s-a dorit angajarea răspunderii sale contractuale, este cea de prestare de servicii și nu de plata unei sume de bani. Din analiza dispozițiilor art. 1082, art. 1088 din C. civ. - 1864 și al dispozițiilor O.G. nr. 9/2000, rezultă că aceste dispoziții legale devin incidente în ipoteza în care obligația neexecutată este de plată a unei sume de bani sau de restituire a unei sume de bani, nu și în cazul în care obligația ce trebuie executată este reprezentată de prestarea unor servicii de publicitate, cum este cazul în speța de față. Potrivit art. 1084 din același C. civ., daunele interese cuprind pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, afară de excepțiile și modificările prevăzute de lege. În acest sens, dispozițiile legale sunt clare, în sensul că prejudiciile nu pot fi considerate la nivelul prestațiilor efectuate, deoarece acestea din urmă, pot fi restituite doar prin rezilierea contractului și repunerea părților în situația anterioară. Prejudiciul suferit de reclamantă nu poate fi reprezentat de contravaloarea serviciilor prestate, deoarece, cât timp Protocolul nu a fost desființat sau anulat, reclamanta poate obține pe cale judecătorească, în termenul de prescripție, obligarea pârâtei la prestarea serviciilor de publicitate de aceeași valoare cu serviciile de internet prestate.

Instanța de apel a pronunțat hotărârea sa cu aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958. Prin întâmpinarea formulată la apelul declarat de reclamantă, pârâta a invocat prescripția pentru creanțele aferente perioadei aprilie 2008 - septembrie 2009. Instanța de apel a apreciat că pârâta nu a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a limitat la a cerceta doar fondul cauzei. Potrivit Decretului nr. 167/1958, excepția prescripției este de ordine publică, motiv pentru care ea putea fi invocată și din oficiu dar și în calea de atac a apelului, așa după cum rezultă din dispozițiile art. 1și 18 din acest act normativ. Cu toate acestea, instanța de apel nu a analizat această apărare a pârâtei, motiv pentru care se impune casarea deciziei recurate. Atât recurenta-reclamantă cât și recurenta-pârâtă au formulat întâmpinări la recursurile declarate de partea adversă, care au fost depuse la dosarul cauzei. Analizând deciziile recurate, prin raportare la motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: I.În ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. U. S.A. Criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi reținute, întrucât acestea vizează considerentele deciziei recurate, iar nu dispozitivul acesteia, recurenta-reclamantă fiind mulțumită de soluția pronunțată. Deoarece legea procesuală aplicabilă litigiului de față este C. proc. civ. din 1865, această lege nu permite o cale de atac împotriva considerentelor hotărârii atacate, o astfel de posibilitate fiind prevăzută doar de Legea nr. 134/2010, prin dispozițiile art. 461 alin. (2), însă această lege nu este aplicabilă litigiului de față. II.În ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. 1. Instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că nu trebuie să se pronunțe asupra prescripției dreptului la acțiune pentru creanțele aferente perioadei aprilie 2008 - septembrie 2009, pe motiv că pârâtă nu ar fi formulat apel împotriva sentinței pronunțate de prima instanță pe acest aspect. Concluzia este eronată, deoarece, potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958, instanța este obligată să se pronunțe chiar din oficiu asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, cu atât mai mult cu cât, în speța de față, pârâta a formulat întâmpinare la apelul reclamantei și a invocat această prescripție. Această situație echivalează cu o necercetare deplină a fondului cauzei, situație ce impune, potrivit art. 312 alin. (5) C. proc. civ. - 1865, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. 2. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină sub anumite aspecte invocate de pârâtă în apelul formulat. Astfel, prin actele depuse în fața instanței de apel s-a solicitat analizarea aspectelor ținând de: a) emiterea comenzii din aprilie 2010 de o terță persoană și nu de S.C. x; b) executarea parțială a comenzii din aprilie 2010 de pârâtă și încetarea executării parțiale doar la solicitarea terțului contractant; c) prescripția creanțelor aferente perioadei aprilie 2008 - septembrie 2009; d) neîndeplinirea condițiilor pentru difuzarea spoturilor și din perspectiva duratei acestora și a modalității de decontare; e) neinvocarea excepției de neexecutare de către reclamantă și continuarea prestării de servicii de internet după presupusa încălcare a obligațiilor de către pârâtă, pe o perioadă d e1 an, ceea ce echivalează cu acceptul reclamantei ca pârâta să poată stinge eventualele obligații prin prestarea altor servicii de publicitate; f) imposibilitatea evaluării pentru neexecutare la valoarea prestațiilor ce trebuiau executate, dat fiind și specificul contractului de schimb și a clauzelor Protocolului (lipsa unui termen pentru prestarea serviciilor de publicitate); g) pentru perioada decembrie 2009 pârâta nu mai avea obligația de a presta nici un serviciu de publicitate sau de a plăti vreo sumă de bani către reclamantă, în baza Protocolului și a contractului, deoarece, potrivit art. 6 din Actul adițional nr. x toate obligațiile reciproce dintre părți născute în această perioadă au fost stinse prin compensare; h) unele dintre facturi cuprind sume pentru aceleași servicii, fiind facturate de două ori, ca de exemplul factura nr. x din 12 aprilie 2011 și factura fiscală nr. x din 31 martie 2011, care conțin sume de bani pentru internet aferent lunii martie 2011; factura fiscală nr. x din 14 martie 2011 și factura nr. x din 28 februarie 2011 care conțin sume de bani pentru internet aferent lunii februarie 2011. Analizând decizia recurată se poate constata ca aceasta nu cuprinde referiri la aspectele menționate mai sus. Deși instanța nu este datoare să analizeze separat, fiecare susținere a părților, putând grupa elementele utile pentru soluționarea cauzei, totuși, instanța are obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor și elementelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența în determinarea situație de fapt și de drept. 3. Hotărârea instanței de apel cuprinde și o motivare contradictorie. Instanța de apel, pe de o parte, a reținut existența a două raporturi juridice distincte, cel rezultat din Protocol și cel rezultat din art. 5 la Actul adițional nr. x, care presupun obligații distincte, iar pe de altă parte, a considerat că executarea lor se putea realiza prin transmitere a unei comenzii unice, în aprilie 2010, fără a explica de ce. Tot astfel, deși instanța de apel a constatat doar refuzul parțial al pârâtei, cu referire la spoturile