ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3145/2018

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2889 din data de 9 noiembrie 2016, Judecătoria Roman a admis cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de pârâții A. și B. A constatat că pârâta Comuna Horia, prin reprezentant, este proprietar al suprafeței de 500 mp, teren curți construcții, situat în județul Neamț, nr. cadastral x, înscris în cartea funciara nr. x/N/Specială Horia, teren concesionai pârâților prin contractul de concesiune nr. x din 30.08.1999. A respins, ca rămasă fără obiect, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții A. și B. A admis capătul de cerere având ca obiect grănițuire, formulată de reclamanți. A stabilit linia de demarcație dintre proprietatea reclamanților și a pârâtei Comuna Horia, prin primar, ca fiind aliniamentul situat între punctele D-15-N-L, conform raportului de expertiză aflat din dosar. A respins capătul de cerere având ca obiect revendicare, formulat de reclamanți în contradictoriu cu pârâții A. și B., ca neîntemeiat, A compensat, în parte, cheltuielile de judecată efectuate de părți în ceea ce privește acțiunea în grănițuire în limita sumei de 2.000 RON. A dispus obligarea reclamanților, în solidar, să plătească pârâților A. și B. suma de 900 RON, reprezentând diferența de cheltuieli de judecată necompensată.

Împotriva acestei sentințe, la data de 20 martie 2017, au declarat apel reclamanții D. și E. Apelul a fost înregistrat la data de 4 aprilie 2017, sub nr. x/2013*.

Prin Decizia civilă nr. 1062 din 21 septembrie 2017, Tribunalul Neamț, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții D. și E. împotriva sentinței civile nr. 2889 din data de 9 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Roman, în contradictoriu cu intimații-pârâți A., B. și Comuna Horia. A dispus obligarea apelanților-reclamanți să plătească intimaților-pârâți B. și A. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A stabilit că, în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile de judecată în sumă de 2.145,5 RON pentru care au beneficiat apelanții-pârâți de ajutor public judiciar, rămân în sarcina statului.

La data de 28 iunie 2018 împotriva Deciziei civile nr. 1062 din 21 septembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Neamț, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții D. și E., Recursul a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe la aceeași dată.

Prin adresa din 13 iulie 2018, Tribunalul Neamț, secția I civilă, a înaintat recursul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 19 iulie 2018, sub același număr de dosar, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului CNC9.

Prin rezoluția completului din data de 19 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 25 septembrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale în soluționarea căii de atac formulate.

Examinând competența materială de soluționare a cererii de recurs, conform dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele;

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de tribunal, în apel, într-un litigiu evaluabil în bani cu o valoare mai mică de 200.000 RON, având ca obiect revendicare imobiliară și grănițuire.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă;

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apei și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că; "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. "

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercita de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Neamț revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Bacău, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanții D. și E. împotriva Deciziei civile nr. 1062 din data de 21 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25.09.2018.