ÎCCJ, Decizia nr. 269/2017

ÎCCJ, Decizia nr. 269/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia

civilă nr. 269/2017

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I.

Acțiunea disciplinară

disciplinară înregistrată sub nr. x/J/2015 pe rolul Secției

pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al

Magistraturii ("Secția pentru judecători"), Inspecția Judiciară

a solicitat să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile

prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările

și completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"),

pârâților A., judecător în cadrul Curții de Apel Craiova, B. -

judecător în cadrul Curții de Apel Craiova și C. -

judecător în cadrul Tribunalului Mehedinți pentru

săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l)

din Legea nr. 303/2004.

II.

Hotărârea instanței de disciplină

Încheierea de ședință din 13 ianuarie 2016, pronunțată

în Dosarul nr. x/J/2015, secția pentru judecători, a respins

excepțiile prescripției răspunderii disciplinare și de

nelegalitate a cercetării disciplinare și a calificat drept apărări

de fond excepția nelegalității abaterii imputate și

excepția de nesancționare a tentativei în dreptul disciplinar.

Hotărârea nr. 20J din 31 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul

nr. x/J/2015, secția pentru judecători, a hotărât

următoarele:

a) cu

unanimitate, respinge, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară

formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâților B. -

judecător în cadrul Curții de Apel Craiova și C. -

judecător în cadrul Tribunalului Mehedinți pentru abaterea

disciplinară prevăzută de art. 99 lit. l) din Legea nr.

303/2004;

b) cu

majoritate, admite acțiunea disciplinară formulată de

Inspecția Judiciară împotriva pârâtei A. - judecător în cadrul

Curții de Apel Craiova, pentru abaterea disciplinară

prevăzută de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004 și, în baza

dispozițiilor art. 100 lit. b) din aceeași lege, aplică pârâtei

sancțiunea disciplinară constând în "diminuarea

indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 3

luni".

III. Recursul

declarat împotriva hotărârii instanței de disciplină

hotărârilor menționate la pct. 2 și pct. 3 lit. b), a declarat

recurs pârâta A., invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8

C. proc. civ. și criticile arătate în continuare.

Critici

referitoare la Încheierea de ședință din 13 ianuarie 2016

5.

Soluția instanței disciplinare de respingere a excepției

prescripției răspunderii disciplinare a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea

nr. 317/2004.

art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 coroborat cu dispozițiile Codului

muncii, termenul de prescripție a răspunderii disciplinare a

magistratului este de 2 ani de la data ultimului act material de imixtiune în

cazul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr.

303/2004.

combaterea aprecierii instanței disciplinare în sensul că nu sunt

aplicabile dispozițiile Codului muncii, recurenta-pârâtă susține

prescriptibilitatea oricărei forme de răspundere juridică

și invocă jurisprudența Curții Constituționale

(Deciziile nr. 71/1999, nr. 136/2004 și nr. 743/2011) și

soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și

Justiție în soluționarea a două recursuri în interesul legii

(Deciziile nr. 14/2008 și nr. 16/2012).

8.

Considerentele instanței de disciplină sunt contradictorii în

privința chestiunii de drept referitoare la prescripția

răspunderii disciplinare a magistraților, iar teza

prescriptibilității răspunderii disciplinare este

acreditată și de Inspecția Judiciară.

de prescripție prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

include în mod necesar și intervalul de timp pentru susținerea

acțiunii în fața Secției pentru judecători până la

pronunțarea unei hotărâri. În cauză, conform susținerilor

Inspecției Judiciare, ultimul act material de imixtiune în activitatea

altor judecători s-ar fi consumat la data de 05 noiembrie 2013, iar

hotărârea instanței de disciplină a fost pronunțată la

data de 31 octombrie 2016, când era deja împlinit termenul de 2 ani de la data

săvârșirii faptei.

Critici

referitoare la Hotărârea nr. 20J din 31 octombrie 2016 în privința

soluției menționate la pct. 3 lit. b) din prezenta decizie

10.

Hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004

prin raportare la starea de fapt rezultată din ansamblul probator

administrat.

11.

Instanța de disciplină a analizat sesizarea cu care a fost

învestită, fără a motiva și fără a se

pronunța cu privire la faptul că încercarea de imixtiune nu este

incriminată de textul de lege invocat, ci numai faptul consumat de imixtiune.

coroborarea probelor administrate, nu rezultă nici că a încercat

să influențeze și nici că a influențat alți

judecători în vederea determinării favorizării unor

candidați în detrimentul altora, nefiind întrunite elementele constitutive

ale abaterii disciplinare.

13.

Acțiunile care îi sunt imputate nu au legătură cu activitatea de

judecată în cazul judecătorilor, respectiv activitatea de

urmărire penală în cazul procurorilor, în sensul art. 4 din Legea nr.

303/2004, întrucât pretinsele intervenții directe sau mediate nu vizau

activitatea nemijlocită de judecată, ci activitatea pe care

judecătorii o desfășurau în calitate de membri ai comisiei de

examen/concurs. În sensul raționamentului expus, recurenta invocă

dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și ale art. 9,

art. 15 și art. 17 din Regulamentul de organizare și

desfășurare a concursului sau examenului pentru numirea în

funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor, aprobat

prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.

320/2006, susținând că activitatea desfășurată de

magistrați în comisia de examinare nu se circumscrie activității

de înfăptuire a justiției, astfel că membrul unei asemenea comisii

nu poate avea calitatea de subiect pasiv secundar asupra căruia are loc

actul de imixtiune. A da o altă interpretare, ar însemna angajarea

răspunderii disciplinare și în ipoteza în care imixtiunea ar viza

și alte activități extrinseci celei de judecată, cum ar fi

cea de formator sau cadru didactic, ori îndeplinirea atribuțiilor în

condiții de detașare la instituții din afara sistemului

judiciar.

ansamblul probator administrat în cauză nu rezultă că ar fi

desfășurat activități de imixtiune în activitatea

judecătorilor - membri ai comisiei de concurs sau examen, astfel că

nu este îndeplinită cerința referitoare la latura obiectivă a

abaterii disciplinare.

ce privește demersurile pentru aflarea componenței comisiei de

examinare, recurenta-pârâtă susține următoarele: (i) la data de

05 noiembrie 2013 (când s-a reținut că ar fi încercat

influențarea membrilor comisiei prin intermediul pârâților C. și

B.) nu cunoștea componența comisiei, iar abia spre finalul

concursului a aflat că judecătorii H. și E. sunt membri ai

comisiei; (ii) din probele administrate nu rezultă în mod clar și

indubitabil că, personal, ar fi întreprins vreun demers, accesând

informații care nu sunt destinate publicității, în vederea

aflării componenței comisiei, nu este atestat interesul în aflarea

identității membrilor comisiei, iar existența unui atare interes

nu constituie un argument pentru conturarea laturii obiective a abaterii

disciplinare, întrucât nu are nicio legătură cu imixtiunea în

activitatea unui judecător; (iii) nu există nicio dispoziție

legală sau statutară care să prevadă

confidențialitatea componenței comisiilor de examen sau de concurs;

(iv) în condițiile în care nu există o anumită procedură

pentru secretizarea și păstrarea confidențialității

componenței comisiilor de concurs, nu poate exista nici abatere disciplinară

și, implicit, nici sancțiune pentru nerespectarea păstrării

acestui pretins secret; (v) în virtutea principiilor transparenței

decizionale, obiectivității și imparțialității,

în ședința din 27 noiembrie 2014, Plenul Consiliului Superior al

Magistraturii a hotărât ca numele membrilor unor astfel de comisii să

fie publice, fapt atestat chiar în cuprinsul motivării instanței de

disciplină.

la activitățile prealabile comiterii abaterii, recurenta-pârâtă

susține următoarele: (i) în mod neîntemeiat s-a reținut că

discuțiile telefonice din data de 24 octombrie 2013 cu judecători D.

și E. ar reprezenta primele demersuri în ceea ce privește

intenția de influențare a acestora în sensul favorizării unora

dintre candidați în detrimentul altora; (ii) în privința acestor

demersuri prealabile a intervenit prescripția și nu reprezintă o

pretinsă acțiune de capacitare în vederea atingerii unui scop anume;

(iii) discuțiile purtate cu judecătorii D. și E. au avut ca

subiect interdicția de multiplicare a unui CD cu engleză

juridică editat în cadrul unui proiect finanțat din fonduri europene;

(iv) în timpul discuției cu judecătoarea D., despre care nu

cunoștea la momentul respectiv că face parte din comisia de examinare,

a abordat în condiții de normalitate și chestiuni legate de concursul

pentru ocuparea posturilor de vicepreședinte la curțile de apel,

făcându-i cunoscut faptul că judecătorul F. se

pregătește pentru acest examen și fiind posibil să-i fi spus

că "a lucrat foarte bine în echipă cu bărbații";

(v) discuții referitoare la CD-ul respectiv au fost purtate cu mai

mulți judecători din țară, astfel că nu pot fi

reținute ca un pretext pentru a-i face cunoscute judecătoarei D.

preferințele sale în ceea ce privește funcția de

vicepreședinte la Curtea de Apel Craiova; (vi) simpla contactare

telefonică a celor doi magistrați, despre care nu cunoștea

că urmează să facă parte din comisia de concurs, și

discuțiile purtate nu constituie acte pregătitoare în vederea

comiterii abaterii disciplinare.

privește pretinsele demersuri succesive în vederea influențării

membrilor comisiei prin intermediul judecătorilor C. și B.,

recurenta-pârâtă susține următoarele: (i) din ansamblul

probator, nu rezultă în mod rezonabil și neechivoc faptul că în

mod direct sau prin intermediari ar fi întreprins demersuri în vederea

imixtiunii în activitatea membrilor comisiei de examen; (ii) din

declarațiile judecătorilor audiați în calitate de martori nu

rezultă că, direct sau mediat, ar fi formulat cereri exprese, neechivoce

și ferme, dincolo de orice îndoială, în sensul de a influența

decizia membrilor comisiei de examen; (iii) în acest sens,

recurenta-pârâtă face referire la declarația judecătorului E. în

sensul că "a presupus" și la declarația doamnei

judecător G. în sensul că "a dedus"; (iv)

recurenta-pârâtă susține că, în realitate, așa cum

rezultă din probele administrate, la data de 05 noiembrie 2013, s-a

deplasat în Municipiul București împreună cu judecătorii C.

și B. în baza unei programări anterioare la Ministerul Justiției

pe teme de investiții și pentru a înmâna președintelui Înaltei

Curți de Casație și Justiție invitația de participare

la o întâlnire în materie penală ce urma să aibă loc la Craiova la

data de 13 decembrie 2013; (v) în sensul acestor susțineri,

recurenta-pârâtă invocă declarațiile celor patru magistrați

care s-au întâlnit la data de 05 noiembrie 2013, respectiv judecătorii B.,

E., C. și G., din care nu rezultă că, în virtutea

relațiilor de subordonare în care se aflau judecătorii B. și C.,

aceștia ar fi transmis vreun mesaj din partea sa pentru favorizarea

anumitor candidați la funcția de vicepreședinte al Curții

de Apel Craiova; (vi) totodată, recurenta invocă existența unor

contradicții și inadvertențe în declarațiile

magistraților E. și G., care nu pot fundamenta existența laturii

obiective a abaterii disciplinare; (vii) din toate declarațiile

judecătorilor B. și C. rezultă că scopul deplasării la

București la data de 05 noiembrie 2013 a fost cel explicitat în precedent

și că nu le-a cerut în niciun mod să formuleze solicitări

către judecătorii cu care s-au întâlnit în vederea favorizării

unora dintre candidații la funcția de vicepreședinte la Curtea

de Apel Craiova; (viii) ca argument suplimentar, se susține că

pretinsele demersuri succesive de influențare a membrilor comisiei nu au

fost percepute în sensul reținut în hotărârea recurată nici de

către membrii comisiei, așa cum rezultă din declarațiile

judecătorilor E., D. și H.

IV.

Apărările intimatei Inspecția Judiciară

Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului, ca nefondat.

V. Procedura

de filtrare a recursului

fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de

filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea

din 26 iunie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Completul de

filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe

fond la 23 octombrie 2017.

VI.

Considerentele Înaltei Curți

art. 499 C. proc. civ., în contextul circumstanțelor expuse în

hotărârea atacată, analizând criticile formulate de

recurenta-pârâtă A., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Referitor la

criticile recurentei privind prescripția răspunderii disciplinare

21.

Susținerile recurentei referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor

Codului muncii în privința prescripției răspunderii disciplinare

a judecătorului/procurorului nu pot fi primite pentru argumentele

următoare: Profesia de judecător este exercitată în cadrul unui

raport juridic de numire în funcție, în privința căruia sunt

aplicabile prevederile cuprinse în Legea nr. 303/2004 și Legea nr.

317/2004, derogatorii de la dreptul comun în materia raporturilor de

muncă, în sens larg, nefiind incidente prevederile C. muncii. În acest

sens, sunt elocvente prevederile art. 50 lit. d) C. muncii, conform cărora

contractul individual de muncă se suspendă de drept pe perioada

exercitării unei funcții în cadrul unei autorități

judecătorești. În raport cu aceste dispoziții, rezultă

fără echivoc faptul că rațiunea legiuitorului este în

sensul că raportului juridic specific funcțiilor din cadrul

autorității judecătorești îi sunt aplicabile

dispozițiile speciale referitoare la funcția respectivă, iar nu

cele referitoare la contractul individual de muncă. Totodată, este de

reținut și faptul că Legea nr. 303/2004 nu cuprinde o normă

de trimitere care să prevadă faptul că statutul

judecătorilor și procurorilor se completează cu

dispozițiile din legislația muncii.

neîntemeiate și susținerile recurentei referitoare la

prescripția răspunderii disciplinare în termenul de 2 ani

prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, care ar cuprinde

și procedura administrativ-jurisdicțională finalizată prin

pronunțarea hotărârii secției corespunzătoare a Consiliului

Superior al Magistraturii. Sub acest aspect, se constată că sunt

lipsite de echivoc dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

care instituie termenul de prescripție de 2 ani pentru exercitarea

acțiunii disciplinare, iar nu pentru soluționarea acțiunii

disciplinare prin hotărârea secției corespunzătoare a

Consiliului Superior al Magistraturii. Sintagma "exercitarea acțiunii

disciplinare" vizează momentul sesizării Consiliului Superior al

Magistraturii, ca instanță disciplinară, iar nu momentul

pronunțării hotărârii de către această

instanță, așa rezultă și din terminologia

utilizată de art. 48 alin. (2) din lege - "[...] ministrul

justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și

Justiție sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție poate exercita

acțiunea disciplinară prin sesizarea secției

corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii" - și

art. 50 alin. (1) din lege - "Secțiile Consiliului Superior al

Magistraturii soluționează acțiunea disciplinară printr-o

hotărâre".

jurisprudența invocată de recurentă, atât a Curții

Constituționale, cât și a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, este consacrată teoria prescriptibilității

răspunderii disciplinare contrapusă ipotezei

imprescriptibilității răspunderii, consecință

inacceptabilă și absurdă, din perspectiva principiilor generale

ale răspunderii juridice, în situația în care nu ar fi reglementat un

termen de prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare, iar

persoana vizată ar fi împiedicată să obțină în

justiție clarificarea situației sale. În cauză, însă, în

sensul celor expuse la pct. 22, art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

reglementează termenul de prescripție a dreptului de exercitare a

acțiunii disciplinare, astfel că nu se constată existența

unei situații care să fie în dezacord cu jurisprudența

invocată de recurentă. Susținerile recurentei întemeiate pe

considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și

Justiție - Secțiile Unite nr. 14/2008, prin care tinde să

argumenteze aplicabilitatea dispozițiilor din legislația muncii în

cazul magistraților, nu pot fi primite atât pentru argumentele expuse

anterior, la pct. 21 din prezenta decizie, cât și pentru considerentele

și soluția deciziei menționate a Înaltei Curți de

Casație și Justiție. Sunt avute în vedere considerentele conform

cărora "magistrații își desfășoară

activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la

bază un acord de voință (un contract nenumit, de drept public)

încheiat cu însuși statul, reprezentat de Președintele României

și de Consiliul Superior al Magistraturii", iar "activitatea

magistraților nu se desfășoară în baza unui contract

individual de muncă", precum și soluția dată

recursului în interesul legii prin decizia respectivă, în sensul că

magistraților nu li se acordă alocația individuală de

hrană sub forma tichetelor de masă, vocație recunoscută

angajaților cu contract individual de muncă.

cauză, în condițiile în care ultima faptă reținută în

sarcina pârâtei a fost săvârșită la data de 05 noiembrie 2013,

iar Secția pentru judecători a fost sesizată la data de 05

noiembrie 2015, acțiunea disciplinară a fost exercitată cu

respectarea termenului de 2 ani de la data săvârșirii faptei,

prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 pentru exercitarea

acțiunii disciplinare.

argumentele expuse, nu se poate reține nici existența unor

considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate, întrucât instanța

disciplinară nu a reținut teza imprescriptibilității

răspunderii disciplinare, ci a reținut incidența

dispozițiilor menționate din Legea nr. 317/2004. Totodată, se

constată că, realizând o corectă aplicare a dispozițiilor

art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, instanța disciplinară a

reținut că s-a prescris dreptul de exercitare a acțiunii

disciplinare cu privire la demersurile efectuate de pârâtă la datele de 23

și 24 octombrie 2013 pe lângă președintele Curții de Apel

Bacău, care avea calitatea de membru al comisiei de examinare, motiv

pentru care nu vor fi analizate susținerile corelative din recurs.

Referitor la

recursul declarat împotriva Hotărârii nr. 20J din 31 octombrie 2016

susținerilor recurentei, se constată că instanța disciplinară

a analizat în cuprinsul hotărârii recurate și a motivat faptul

că, pentru existența abaterii disciplinare, legea nu impune

condiția ca actul de imixtiune să fie urmat de atingerea scopului

urmărit de către autorul imixtiunii, fiind suficientă atingerea

pe care imixtiunea o aduce independenței judecătorului în realizarea

atribuțiilor ce îi revin, în speță în calitate de membru al

comisiei de examen.

recurentei-pârâte în sensul că activitatea desfășurată de

membrii comisiei de examinare nu are legătură cu activitatea de

judecată, iar judecătorul care are calitatea de membru ale unei

asemenea comisii nu este subiect pasiv al abaterii disciplinare prevăzute

de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, nu pot fi primite pentru argumentele

arătate în continuare.

o corectă interpretare a normelor de drept incident, instanța

disciplinară a reținut că activitatea desfășurată

de judecător în calitate de membru al comisiei de examen sau concurs

pentru funcții de conducere, chiar dacă nu reprezintă o

activitate de judecată, nu este sustrasă unei potențiale

imixtiuni în sensul abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. l) din

Legea nr. 303/2004.

aspect, se constată că dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea

nr. 303/2004, invocate în apărare de recurenta-pârâtă, se referă

la comisiile de examinare (sau întocmire) a proiectelor de acte normative, a

unor documente interne sau internaționale, iar nu la comisia de examinare

constituită în conformitate cu prevederile art. 48 alin. (2) din

aceeași lege pentru concursul sau examenul organizat pentru numirea în

funcții de conducere la instanțe și parchete. În același

sens, raportat la susținerile recurentei, este de remarcat faptul că

activitatea desfășurată de judecător în calitate de

formator sau cadru didactic este, în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr.

303/2004, specifică funcției didactice din învățământ,

respectiv funcției de instruire din cadrul Institutului Național al

Magistraturii ori Școlii Naționale de Grefieri, funcții care,

potrivit textului de lege, nu sunt incompatibile cu funcția de

judecător, procuror, magistrat-asistent sau asistent judiciar. În

consecință, teza propusă de recurentă prin raportare la

funcțiile de cadru didactic ori de formator nu reflectă o

similaritate cu ipoteza menționată anterior, reglementată de

art. 48 alin. (2) din lege. De asemenea, nici apărările recurentei

referitoare la instituția juridică a detașării

magistratului în cadrul unor instituții din afara sistemului judiciar nu

prezintă elemente de similitudine cu situația în care

judecătorul are calitatea de membru al comisiei de examinare pentru

concursul de numire în funcții de conducere la instanțe și

parchete. Este adevărat că dispozițiile art. 9, art. 15 și

art. 17 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 320/2006, cuprind prevederi referitoare la

constituirea și exercitarea atribuțiilor comisiei de examinare pentru

concursul de numire în funcții de conducere la instanțe și

parchete, însă aceste dispoziții nu conduc la concluzia că

activitatea desfășurată de un judecător în calitate de

membru al unei asemenea comisii excedează ipoteza reglementată de

art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004.

interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. l) din Legea

nr. 303/2004, în acord cu instanța disciplinară se reține

că, sub aspectul laturii obiective, abaterea disciplinară de

imixtiune în activitatea altui judecător presupune existența unei acțiuni

prin care se aduce atingere principiului independenței judecătorului,

indiferent dacă prin actul de imixtiune se urmărește sau nu

realizarea unui interes.

ce privește elementele constitutive ale abaterii disciplinare în litigiu,

Înalta Curte reține că probatoriul administrat evidențiază

demersurile efectuate de pârâta judecător A. pentru a-i determina pe

membrii comisiei de examinare să favorizeze anumiți candidați la

concursul pentru numirea în funcția de conducere de vicepreședinte al

Curții de Apel Craiova, demersuri care se circumscriu laturii obiective a

abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004.

32.

Susținerile recurentei referitoare la lipsa caracterului confidențial

al componenței comisiei de examinare nu prezintă relevanță

din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din

Legea nr. 303/2004, ce formează obiectul prezentului litigiu disciplinar,

asemenea aspecte fiind relevante din perspectiva abaterii disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. j) din aceeași lege, însă pârâtei

judecător nu îi este imputată săvârșirea acestei ultime

abateri. Pe de altă parte, apărarea recurentei în sensul că nu a

cunoscut componența comisiei de examinare nu poate fi primită în

condițiile în care probatoriul administrat relevă contrariul, putând

fi decelat, din declarațiile martorilor B. și C. și

înregistrarea convorbirilor purtate de aceștia cu G., E. și I.,

faptul că, anterior datei de 05 noiembrie 2013, era cunoscută

inclusiv de către pârâta judecător componența nominală a

comisiei de examinare.

cauză, este necontestată derularea evenimentelor din data de 05

noiembrie 2013, când pârâta s-a deplasat la București, împreună cu B.

și C., care au avut întâlniri cu doi dintre membrii comisiei de examinare,

criticile recurentei vizând, în esență, faptul că probatoriul

administrat nu ar demonstra fără echivoc faptul că ar fi

întreprins vreun demers de natură a fi considerat, în sensul art. 99 lit.

l) din Legea nr. 303/2004, o imixtiune în activitatea judecătorilor,

membri ai comisiei de examinare în scopul sprijinirii anumitor candidați

la concursul pentru funcția de vicepreședinte al Curții de Apel

Craiova.

o corectă apreciere a probatoriului administrat, instanța

disciplinară a reținut că, se decelează atât intenția,

cât și demersurile efectiv realizate de pârâta judecător, atât

personal, cât și prin intermediari, pe lângă membrii comisiei de

examinare în scopul sprijinirii anumitor candidați la concursul pentru

numirea în funcția de vicepreședinte al Curții de Apel Craiova.

pârâtei judecător pentru unii dintre candidații la concursul pentru

numirea în funcția de vicepreședinte al Curții de Apel Craiova

este atestată de conținutul discuției purtate de C. cu I. la

data de 12 februarie 2014, de discuția telefonică dintre J. și

K. din 09 noiembrie 2013, precum și de convorbirea telefonică dintre

pârâtă și L. din 25 noiembrie 2013, precum și de discuția

purtată de pârâtă cu vicepreședintele Consiliului Superior al

Magistraturii la data de 20 noiembrie 2013, în cadrul căreia și-a

exprimat nemulțumirea în legătură cu modul de examinare a

candidaților.

asemenea, demersurile pârâtei judecător, efectuate prin intermediul

judecătorilor B. și C., aflați în relație de subordonare,

pentru a avea o întrevedere cu membrii comisiei de examinare ori pentru a le fi

transmisă acestora preferința sa față de anumiți

candidați la concursul pentru numirea în funcția de

vicepreședinte al Curții de Apel Craiova sunt reliefate

fără echivoc de conținutul discuției purtate de C. cu I. la

data de 12 februarie 2014 și de declarațiile martorilor E., G.

și H., ceea ce evidențiază cu certitudine faptul că unul

dintre scopurile urmărite de pârâtă cu ocazia deplasării la

București din 05 noiembrie 2013 a vizat materializarea demersurilor

menționate. Actul de imixtiune a fost perceput ca atare de către

judecătorii, membri ai comisiei de examinare, asupra cărora a fost

săvârșit, așa cum rezultă fără echivoc din

declarațiile date de persoanele respective, aspecte a căror

veridicitate nu poate fi înlăturată nici de lipsa confirmării

lor de către persoanele care au avut calitatea de intermediari și

nici de faptul că deplasarea la București a fost ocazionată

și de rezolvarea unor probleme inter-instituționale ori a unor

chestiuni personale.

aspectul laturii subiective, Înalta Curte constată că instanța

disciplinară în mod corect a apreciat că probatoriul administrat

conferă consistență concluziei că pârâta judecător a

urmărit și a acceptat faptul că, prin demersurile sale,

intervine în activitatea altui judecător, fiind elocvent faptul că,

potrivit declarațiilor date, judecătorii vizați de actul de

imixtiune au resimțit ingerința în activitatea

desfășurată în calitate de membri ai comisiei de examinare.

toate considerentele arătate, Completul de 5 judecători,

constată că hotărârea atacată este legală și

temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor

invocate de recurentă circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu

art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta A., judecător în cadrul Curții de Apel Craiova.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de A., judecător în cadrul Curții de Apel

Craiova, împotriva Încheierii din 13 ianuarie 2016 și Hotărârii nr.

20J din 31 octombrie 2016, pronunțate de Consiliul Superior al

Magistraturii, secția pentru judecători, în materie disciplinară

în Dosarul nr. x/J/2015.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2017.

Procesat

de GGC - GV