ÎCCJ, Decizia nr. 46/2017

Prin Hotărârea nr. 2/J din 23 martie 2016, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, cu majoritate, a a dmis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva domnului A. , judecător în cadrul Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal, și, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Legea nr. 303/2004”), a aplicat judecătorului sancțiunea disciplinară constând în avertisment, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. h) teza a doua din aceeași lege. II. Calea de atac exercitată;

Împotriva hotărârii menționate la pct. I.1, a declarat recurs pârâtul A., judecător la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., expunând criticile arătate în continuare.

Faptele, astfel cum au fost reținute în hotărârea recurată, nu întrunesc cumulativ elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a doua din Legea nr. 303/2004.

În esență, recurentul invocă existența unor cauze obiective - situația de excepție existență la nivelul secției, mărirea competenței în contencios administrativ a tribunalului, complexitatea cauzelor de contencios administrativ în primă instanță, insuficiența personalului auxiliar, redactarea și dactilografierea integrală a hotărârilor, soluționarea cu preponderență de dosare de fond, operativitatea în soluționare cauzelor peste media secției, participarea în ședințe de judecată în locul altor colegi - care sunt de natură să înlăture caracterul imputabil al întârzierii în redactarea hotărârilor, nefiind astfel îndeplinită latura subiectivă a abaterii disciplinare.

Cu privire la latura obiectivă a abaterii disciplinare, recurentul afirmă că, în raport cu termenul de motivare a hotărârii judecătorești prevăzut de art. 264 C. proc. civ. din 1865 și de art. 426 alin. (5) C. proc. civ. din 2010, situația de fapt reținută în cuprinsul acțiunii disciplinare și în hotărârea recurată evidențiază în mod corect depășirea termenului prevăzut de lege. Nerespectarea acestui termen nu constituie însă singura cerință pentru a fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, întrucât elementul psihologic ce precede și însoțește fapta trebuie să fie analizat și sub aspectul caracterului imputabil al conduitei judecătorului cercetat disciplinar. Pentru determinarea caracterului imputabil sau neimputabil al nerespectării dispozițiilor referitoare la termenul de efectuare a lucrărilor, în lipsa unor criterii expres stabilite de lege, este esențial a se analiza dacă întârzierile au fost determinate de cauze obiective și care este ponderea acestor cauze în ansamblul motivelor care au concurat la înregistrarea întârzierii. În acest context, trebuie avute în vedere toate aspectele ce țin de activitatea profesională desfășurată de judecător în perioada analizată, întrucât activitatea unui magistrat trebuie să fie privită în ansamblul ei. De asemenea, este necesar a fi avute în vedere și alte aspecte, precum volumul de activitate al judecătorului, calificarea profesională a personalului auxiliar, suficiența sau insuficiența mijloacelor materiale, cauzele personale etc.

Cu privire la vechimea hotărârilor neredactate în termen, recurentul arată că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, la data de 22 martie 2016, înregistra un număr de 172 hotărâri pentru care era depășit termenul legal de redactare, dintre care 83 de sentințe (cele mai vechi fiind pronunțate la data de 3 aprilie 2015), 88 de decizii pronunțate în apel (cele mai vechi fiind pronunțate la data de 2 aprilie 2015) și o decizie pronunțată în recurs la data de 9 decembrie 2015. Recurentul afirmă că, în perioada cuprinsă între data sesizării Inspecției Judiciare (31 martie 2015) și data pronunțării hotărârii atacate (22 martie 2016), a reușit, cu un efort suplimentar, care a implicat neefectuarea concediului de odihnă în perioada vacantei judecătorești din anul 2015, să redacteze hotărârile cu o vechime mare, hotărâri pronunțate în cauze cu complexitate sporită.

Numărul și vechimea hotărârilor neredactate în termen au fost determinate atât de volumul mare de dosare, cât și de faptul că a avut un stoc de hotărâri din perioada anterioară, în privința cărora termenul de redactare fusese depășit, hotărâri care au fost redactate în această perioadă.

În privința volumului de activitate, aspectele reținute de instanța disciplinară sunt incorecte pentru argumentele arătate în continuare. În anul 2015, an în care ar fi trebuit să diminueze considerabil numărul foarte mare de hotărâri restante, i-au revenit spre redactare 643 de hotărâri judecătorești (cel mai mare volum de muncă înregistrat din anul 2009, de când activează în cadrul Secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București), hotărâri din care, până la data sancționării, a redactat 490 de hotărâri. Supraîncărcarea perpetuată pe o perioadă lungă de timp este factorul determinant în impunerea unui ritm de lucru (înțelegând aici ansamblul activităților orientate către înfăptuirea actului de justiție) care nu i-a permis să dispună decât rareori, în durata normală a timpul de muncă, de perioade de timp continue și suficient de îndelungate pentru a duce la bun sfârșit activitățile intelectuale pe care le reclama redactarea unor hotărâri laborioase, ample, pronunțate în cauze deosebit de complexe. Fiind nevoit să gestioneze o situație de criză generată de o cauză care nu-i este imputabilă (volumul copleșitor de muncă), perpetuată vreme de mai mulți ani (2009-2015), inițial, în perioada 2009-2011, a alocat realizării sarcinilor de serviciu, în mod constant, perioade importante din timpul de odihnă (inclusiv perioade de timp care, în mod normal, sunt destinate somnului), iar, după ce i s-a născut copilul, în perioada 2011-2015, chiar dacă nu a mai avut posibilitatea să dedice tot atât de mult din timpul de odihnă pentru îndeplinirea îndatoririlor profesionale, a continuat să folosească o parte din acest timp (cu deosebire zilele de repaus săptămânal) în acest scop, ceea ce a condus la o stare de cvasi-epuizare.

Abordarea sistematică a lucrărilor, în sensul indicat de instanța disciplinară, ar fi fost de natură să determine întârzieri în alte cauze, mai numeroase și care ar fi fost greu sau imposibil de justificat, sub aspectul duratei lor, prin raportare la complexitatea pricinilor și la posibilitățile concrete de efectuare a lucrărilor într-un termen rezonabil. În materia contenciosului administrativ toate cauzele sunt urgente, conform art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Recurentul arată că Inspecția Judiciară a mai efectuat verificări în ceea ce îl privește, sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, fiind adoptate soluții de clasare sau de respingere a sesizării, în considerarea volumului mare de muncă.

Cu privire la volumul de activitate, recurentul arată următoarele: (i) prin intrarea în vigoare a C. proc. civ. din 2010, atribuțiile judecătorilor s-au extins, ceea ce a presupus alocarea unui timp mai îndelungat și a unui efort considerabil mai mare decât în perioada anterioară; (ii) prin Legea nr. 2/2013 a fost mărită competența Secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București, căreia i-au fost trimise, pe cale administrativă, dosare cu un grad de complexitate mult mai mare, dosare care, anterior legii respective, erau judecate în primă instanță de curtea de apel; (iii) în cadrul secției a existat o situație specială determinată de încărcătura mare de dosare din anii anteriori, în privința cărora primul termen de judecată în reglementarea C. proc. civ. din 1865 sau termenul pentru declanșarea procedurii de verificare și regularizare a cererii în reglementarea C. proc. civ. din 2010 erau stabilite la o perioadă foarte mare de timp, de 1 an și 6 luni de la data înregistrării; pentru remedierea acestei situații, în anul 2014, au fost create complete clonă și au fost devansate termenele recomandate pentru demararea procedurii de regularizare a cererilor, astfel că termenul pentru dosarele de fond a fost redus la aproximativ, două luni; această măsură administrativă a avut și rolul de egalizare a volumului de activitate între judecătorii secției, iar efortul considerabil depus pentru reducerea termenelor a avut ca efect negativ lipsa timpului necesar redactării hotărârilor pronunțate; (iv) existența numărului mare de hotărâri neredactate în cadrul secției a determinat conducerea tribunalului la adoptarea unei hotărâri de colegiu prin care a dispus delegarea unui număr de 4 grefieri dactilografi de la judecătorii, începând cu data de 26 ianuarie 2015, pentru a ajuta la redactarea cu prioritate a dosarelor restante; (v) numărul mare de hotărâri restante a determinat Inspecția Judiciară ca, în cursul anului 2014, să se sesizeze din oficiu cu privire la eventuale abateri disciplinare, constând în întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, în cazul a 5 judecători din cadrul secției; în toate cazurile cercetate, Inspecția Judiciară a considerat că nu este necesară exercitarea acțiunii disciplinare, reținând caracterul neimputabil al întârzierilor în redactare în considerarea volumului de activitate.

Pe de altă parte, recurentul susține că hotărârea atacată conține date eronate cu privire la indicatorii statistici. Astfel, în cuprinsul hotărârii se menționează că, în anul 2014, media hotărârilor repartizate spre redactare calculată la nivelul secției ar fi fost de 799 de hotărâri. Din datele cuprinse în Raportul de activitate pe anul respectiv rezultă că judecătorul cu cel mai mare număr de hotărâri repartizate spre redactare în anul de referința a avut un număr de 603 hotărâri, iar numărul mediu de hotărâri repartizate spre redactare, determinat prin împărțirea numărului total de hotărâri (13.730) la numărul mediu de judecători (25), este de 549 de hotărâri. Recurentul susține că, deși a sesizat existența acestei erori în cuprinsul actului de sesizare, instanța disciplinară a preluat și a valorificat ca atare indicatorul statistic eronat, folosindu-l ca termen de comparație în analiza volumul de activitate în anul 2014. La interpretarea datelor statistice, recurentul afirmă că ar fi trebuit să se țină cont de faptul că, în perioada februarie 2013-septembrie 2014, a avut exclusiv dosare de fond. În aceeași situație s-au mai aflat și alți judecători, iar compararea indicilor de operativitate nu trebuie să se facă prin raportare la media totală a secției (aceasta fiind ridicată de dosarele soluționate în căi de atac), ci prin raportare la media dosarelor de fond. Or, în anul 2014, recurentul afirmă că a avut o medie de operativitate de 65,60%, peste media secției pe fond (65,15%), și i-au fost repartizate spre redactare 463 de hotărâri, iar numărul mediu de hotărâri repartizate spre redactare, determinat prin împărțirea numărului total de hotărâri (4.214) pronunțate în dosarele de fond, conform Raportului de activitate pe anul 2014, la numărul judecătorilor anterior menționați (9) este de 468 de hotărâri. Prin urmare, recurentul susține că se situează sub medie cu 5 hotărâri.

Totodată, recurentul afirmă că numărul total al hotărârilor repartizate spre redactare proprie a fost de 476 de hotărâri în anul 2013, de 463 de hotărâri în anul 2014 și de 643 de hotărâri în anul 2015, rezultând, pentru perioada 2013-2015, un număr total de 1.582 de hotărâri. Raportat la datele statistice, recurentul afirmă că, făcând abstracție de hotărârile pronunțate înainte de data de 1 ianuarie 2013 și redactate după această dată, în perioada 1 ianuarie 2013 - 22 martie 2016 a redactat un număr de 1.410 hotărâri, în majoritate sentințe care presupun un efort considerabil mai mare decât în cazul deciziilor pronunțate în căile de atac (recursuri și apeluri în materie contravențională).

Pe fondul creșterii volumului de activitate, al aplicării în paralel a dispozițiilor V.C.P.C. și N.C.P.C. și al majorării competenței instanței, nu a avut posibilitatea reală să reducă semnificativ numărul hotărârilor restante în condițiile în care a participat în toate completurile din anii 2014 și 2015 în care era planificat (cu excepția unei singure ședințe) și, în plus, a înlocuit în două cazuri colegi care au lipsit din instanță din motive obiective.

Numărul hotărârilor redactate în perioada evaluată a fost unul comparabil cu al celorlalți judecători ai secției, într-o perioadă în care numărul total de restanțe înregistrate în secție a crescut în mod constant, înregistrând restanțe inclusiv judecători care în perioada anterioară reușeau redactarea în termen a hotărârilor, ceea ce evidențiază o problemă de sistem, iar nu o activitate necorespunzătoare în ceea ce îl privește.

Este necesar a fi avut în vedere faptul că participarea magistratului la activitatea de judecată implică, pe lângă timpul necesar desfășurării ședințelor de judecată, alocarea unui timp suficient studierii dosarelor, deliberării, întocmirii și verificării lucrărilor ulterioare ședinței de judecată, precum și redactării hotărârilor pronunțate.

La volumul mare de activitate se adaugă complexitatea și diversitatea dosarelor aflate pe rolul Secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București, cauze pentru a căror pregătire temeinică și motivare este necesar un interval de timp suplimentar. Competența Tribunalului București în materia contenciosului administrativ și fiscal presupune o cazuistică diversă, care necesită timp suplimentar pentru documentare, în acest tip de cauze fiind aplicabile foarte multe acte normative (care în cele mai multe cazuri nu sunt corelate și sistematizate), din domenii de activitate foarte diverse. În acest context, se impune a sublinia și faptul că exercitarea în mod eficient a atribuțiilor prevăzute de lege în sarcina magistratului presupune nu numai o obligație din partea acestuia din urmă, ci și o obligație corelativă a statului de creare a condițiilor de muncă adecvate. În susținere, recurentul invocă prevederile pct. V din Recomandarea nr. (2010)12 a Comitetului de Miniștri privind independența, eficiența și responsabilitățile judecătorilor și pct. 14 din Avizul nr. 2 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni la Strasbourg, la 23 noiembrie 2001.

Pe de altă parte, aprecierea eficienței judecătorului în redactarea hotărârilor judecătorești ar trebui să se realizeze după criterii obiective, folosite în mod constant în practica administrativ-jurisdicțională a Inspecției Judiciare, a Secției în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii și a instanței de judecată, prin raportare la un volum optim de activitate al magistratului, menit să asigure respectarea standardelor de calitate ale actului de justiție și să reprezinte un punct de reper în comensurarea activității judecătorului, aspecte care nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii atacate. III. Apărările intimatei Inspecția Judiciară; 1. Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu referire, în esență, la argumentele de fapt și de drept expuse în acțiunea disciplinară, la probele administrate și la considerentele hotărârii atacate. B. Derularea procedurii judiciare în recurs și analiza motivelor de casare; I. Procedura de filtrare a recursului; 2. Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din 30 ianuarie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 27 februarie 2017. II. Analiza motivelor de casare; 1. În condițiile în care circumstanțele litigiului dedus judecății au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii atacate, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, iar, în temeiul art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivele de casare invocate prin prisma criticilor formulate de recurent în contextul factual prezentat în hotărârea recurată. 2. Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de recurentul A. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. , în raport cu actele dosarului și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare. 3. Prin hotărârea recurată a fost reținută în sarcina recurentului săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, constând în „întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”. 4. În esență, prin criticile formulate, recurentul tinde să demonstreze faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare, sub aspectul laturii subiective, motivat de existența unor cauze obiective care au determinat neredactarea hotărârilor judecătorești în termenul legal prevăzut de dispozițiile C. proc. civ. 5. Cu titlu prealabil, este de remarcat faptul că recurentul afirmă expres că instanța disciplinară a reținut în mod corect situația de fapt constând în depășirea termenelor prevăzute de lege pentru redactarea hotărârilor în materie civilă, ceea ce demonstrează cu evidență existența laturii obiective a abaterii disciplinare. 6. În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la caracterul eronat al datelor statistice utilizate de instanța disciplinară, instanța de recurs, fără a fi învestită cu verificarea corectitudinii datelor statistice utilizate în procedura disciplinară, constată că, inclusiv în ipoteza în care aserțiunile recurentului ar fi întemeiate, o asemenea împrejurare nu ar putea răsturna concluzia instanței de disciplină. Astfel, apărările recurentului în sensul că, în anul 2014, a avut un volum de activitate foarte apropiat de media secției atât în privința hotărârilor în redactare, cât și în privința indicelui de operativitate, concluzia instanței disciplinare este corectă în sensul că, aflându-se în situații similare cu alți judecători ai secției, conduita recurentului îi este imputabilă având în vedere durata întârzierilor în redactarea hotărârilor coroborată cu volumul restanțelor. Edificatoare sub acest aspect sunt și datele statistice depuse de intimată la termenul de judecată de astăzi, care atestă creșterea la 305 a numărului de hotărâri neredactate la data de 31 decembrie 2016, cea mai veche fiind din aprilie 2015. 7. Totodată, sunt lipsite de relevanța propusă de recurent argumentele formulate în sensul că în perioada februarie 2013 - septembrie 2014 i-au fost repartizate spre soluționare numai dosare de fond, atâta timp cât însuși recurentul afirmă că s-au aflat în aceeași situație și alți judecători. Este reală susținerea că realizarea comparației indicilor statistici trebuie, cu caracter de principiu, să vizeze judecători aflați în aceeași situație sub aspectul volumului de activitate. Însă, raționamentul logico-juridic propus de recurent nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere, atâta timp cât nu s-a făcut dovada faptului că în privința unor judecători aflați în situații identice, analoage, ar fi fost aplicat un tratament diferit. Dimpotrivă apărările recurentului demonstrează faptul că și alți judecători și-au desfășurat activitatea în condiții similare, fără însă a se afla în situația de a face obiectul unei cercetări disciplinare sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare în discuție. 8. Argumentele prezentate de recurent în susținerea cauzelor obiective - situația de excepție existență la nivelul secției, mărirea competenței în contencios administrativ a tribunalului, complexitatea cauzelor de contencios administrativ în primă instanță, insuficiența personalului auxiliar, redactarea și dactilografierea integrală a hotărârilor și soluționarea cu preponderență a dosarelor de fond - nu sunt de natură să înlăture caracterul imputabil al întârzierii în redactarea hotărârilor. 9. Fără a nega existența, în general, a unui volum mare de activitate în materia contenciosului administrativ și fiscal și, în particular, la nivelul secției în cadrul căreia își desfășoară activitatea recurentul, se reține că circumstanțele expuse de recurent sunt specifice tuturor judecătorilor secției respective și nu reprezintă cauze exoneratoare de răspundere disciplinară în cazul particular analizat. Raportat în concret la criticile recurentului, este de observat faptul că intrarea în vigoare a C. proc. civ. din 2010, precum și modificările de competență în materia contenciosului administrativ promovate prin Legea nr. 2/2013, au avut impact asupra întregului sistem judiciar, respectiv în privința tuturor judecătorilor secției în care își desfășoară activitatea recurentul. Însă, a accepta teza propusă sub acest aspect prin susținerile din recurs ar însemna ca toți judecătorii din sistem, respectiv toți ceilalți judecători ai secției în discuție a Tribunalului București să se afle în situații similare cu cea constatată în privința recurentului, ipoteză care, însă, nu se confirmă. 10. Cu alte cuvinte, recurentul invocă în apărare cauze obiective care în realitate se răsfrâng asupra întregului sistem judiciar, deși circumstanțele specifice întârzierilor în redactare constatate în privința sa nu reprezintă constante ale sistemului, ci situații de excepție, particulare, cum este și cea dedusă judecății. 11. Pentru aceleași considerente nu pot fi primite nici susținerile recurentului referitoare la complexitatea cauzelor de contencios administrativ, insuficiența și calificarea profesională a personalului auxiliar, preponderența în volumul de activitate a cauzelor în primă instanță ori insuficiența mijloacelor materiale, întrucât asemenea circumstanțe se răsfrâng asupra tuturor judecătorilor care își desfășoară activitatea în condiții similare. 12. În consecință, se reține că volumul mare de activitate nu reprezintă ipso facto o cauză exoneratoare de răspundere disciplinară atâta timp cât judecători aflați în aceeași situație nu înregistrează întârzieri în redactare similare recurentului. Sub acest aspect, este relevant faptul că judecători ai Secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București care și-au desfășurat activitatea în condiții similare cu cele ale recurentului și care au înregistrat întârzieri similare în redactarea hotărârilor judecătorești au fost sancționați pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 (Hotărârile secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 2/J din 28 ianuarie 2015 și nr. 20/J din 23 septembrie 2015, rspectiv Deciziile nr. 155 din 12 octombrie 2015 și nr. 289 din 26 septembrie 2016 ale Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție). 13. Nici motivele personale invocate de recurent și nici preocuparea pe care judecătorul susține că o manifestă pentru calitatea redactării hotărârilor judecătorești nu reprezintă prin ele însele cauze exoneratoare de răspundere disciplinară, dar au fost avute în vedere, împreună cu celelalte elemente invocate de recurent, în procesul de individualizare a sancțiunii aplicate. 14. Apărările recurentului referitoare la soluțiile anterioare de clasare și respingere în cazul cercetărilor anterioare desfășurate în privința sa de Inspecția Judiciară nu demonstrează nelegalitatea ori netemeinicia hotărârii atacate. Dimpotrivă, în acord cu rațiunea expusă în hotărârea atacată, verificările anterioare efectuate în privința sa ar fi fost de dorit să reprezinte pentru recurent un motiv substanțial și suplimentar de conștientizare a conduitei sale culpabile în ceea ce privește respectarea termenului legal ori cel puțin rezonabil de redactare a hotărârilor. 15. De altfel, angajarea răspunderii disciplinare a recurentului nu a fost fundamentată exclusiv pe considerentul nerespectării termenului legal de redactare a hotărârilor, ci având în vedere atât amploarea întârzierilor în redactare evidențiate în hotărârea atacată, cu precădere în ceea ce privește durata deosebit de mare de timp constatată în cazul unor hotărâri, redactate cu o întârziere cuprinsă între 1 an și 8 luni și 2 ani și 2 luni, cât și lipsa de diligență a magistratului în organizarea propriei activități de o manieră care să îl situeze pe același nivel de eficiență, sub aspectul respectării termenului legal sau rezonabil de efectuare a lucrărilor, cu magistrații care își desfășoară activitatea în condiții similare. 16. Este de remarcat faptul că, în raport cu situația de fapt constatată, circumstanțele expuse de recurentul-pârât au fost avute în vedere cu just temei de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii cu ocazia individualizării sancțiunii, fiind aplicată cea mai ușoară dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, în considerarea împrejurărilor, gravității concrete și a consecințelor faptelor săvârșite de magistrat. 17. Astfel, se reține că argumentele invocate în apărare de recurent au fost avute în vedere la individualizarea sancțiunii disciplinare aplicate, care răspunde raportului de proporționalitate între abaterea constatată, consecințele acesteia și circumstanțele concrete în care a fost săvârșită, prin raportare la volumul de activitate, efortul depus de judecător în vederea diminuării volumului restanțelor și preocuparea pentru calitatea lucrărilor efectuate. 18. Prin prisma susținerilor recurentului, nu poate fi contestat faptul că exercitarea în mod eficient a atribuțiilor prevăzute de lege în sarcina magistratului presupune obligația corelativă a statului de creare a condițiilor de muncă adecvate. Însă, reafirmând faptul că nu este negat volumul mare de activitate în materia contenciosului administrativ și fiscal, cu precădere în cazul secției în care își desfășoară activitatea recurentul, Completul de 5 judecători, în actualul cadru procesual, nu este învestit a aprecia cu privire la conduita Statului Român, prin autoritățile publice competente, în privința aspectelor antamate de recurent.

Cu referire la susținerile recurentului în sensul că era necesar ca analiza să fie realizată prin raportare la volumul optim de activitate al judecătorului, se reține că secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii analizează întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, iar Completul de 5 judecători realizează controlul de legalitate și temeinicie al hotărârii pronunțate de această secție, în raport cu dispozițiile legale incidente și particularitățile raportului juridic dedus judecății, iar nu prin prisma unor noțiuni ideatice, care nu își au corespondent în contextul circumstanțelor de fapt și de drept ale litigiului. III. Soluția ce urmează a fi pronunțată și temeiul legal al acesteia; 1. Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători constată că hotărârea secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurent în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A.