ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3033/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3033/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra contestației

în anulare de față:

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 53 din

24 ianuarie 2013 a Tribunalului București, secția a Il-a penală, în baza art. 257

alin. (1) C. pen. anterior rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 37

lit. b) C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul I.N., la 4 pedepse de cate

3 ani închisoare fiecare.

În baza art.

33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. anterior, au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului,

urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare, cu

aplic. art. 71 C. pen. anterior - art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. anterior.

S-a făcut aplicarea

art. 350 C. proc. pen. anterior și s-a dispus arestarea inculpatului.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. nr. 137/P/2010

din 24 ianuarie 2012, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului I.N. pentru

săvârșirea a patru infracțiuni de trafic de influență, prev. de art. 257 alin.

(1) C. pen. anterior rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 37

lit. b) C. pen. anterior, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

Prin actul de

sesizare, s-a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 17

mai 2010 a fost înregistrat la D.N.A. denunțul formulat de numitul S.I.A., în care

acesta a relatat că, în cursul lunii martie 2010, numitul I.M. (identificat ulterior

ca fiind I.N.), a afirmat că deține funcția de consilier la Prefectura Județului

Ilfov și că poate intermedia pentru firma denunțătorului, SC M.G.G.C. SRL, atribuirea

directă de lucrări edilitare de la Primăria comunei G. I.N. a menționat explicit

că este o persoană cu influență asupra consilierilor și că orice se poate rezolva

dacă denunțătorul „va onora”.

În acest sens,

I.N. a organizat o întâlnire între denunțător și primarul comunei G., pe parcursul

căreia s-a discutat despre un program cuprinzând mai multe proiecte. Denunțătorul

a fost prezentat de I.N. ca fiind persoana reprezentantă a firmei care urma să preia

lucrările prin atribuire directă.

Ulterior acestei

întrevederi, într-o întâlnire pe care cei doi au avut-o la inițiativa lui I.N. la

Restaurantul H., acesta i-a solicitat denunțătorului suma de 30.000 euro, pentru

a face să fie „în regulă toate actele de atribuire” și pentru „a-i onora” pe anumiți

consilieri.

Aceste solicitări

au fost reiterate ulterior și telefonic, precum și în cadrul altor întâlniri.

În săptămâna 07-11

iunie 2010, denunțătorul a mai fost contactat telefonic de două ori de numitul I.N.,

motivul fiind acela de a evalua disponibilitatea acestuia de a da suma de bani solicitată.

Astfel, I. l-a întrebat dacă a reușit să obțină sumele respective, folosind expresia

„te-ai dezghețat?”, iar denunțătorul i-a răspuns că urmează să recupereze sumele

aferente unor lucrări, făptuitorul arătându-se mulțumit și stabilind să se întâlnească

în perioada imediat următoare.

La data de 15

iunie 2010, numitul S.I.A. s-a întâlnit la Restaurantul H. cu numitul I.N.

După formulele

de salut, numitul S.I.A. i-a relatat numitul I.N. câteva detalii privind anumite

lucrări de construcții efectuate prin firma sa, iar apoi cei doi au discutat despre

chestiuni familiale.

În continuare,

cel în cauză a abordat subiectul întâlnirii și a descris câteva tipuri de contracte

în baza cărora urmează să se deruleze lucrări de construcții industriale și civile,

de infrastructură feroviară și rutieră, în țări aparținând Orientului apropiat -

Irak, Quatar, Libia, Iordania.

În acest context,

numitul I.N. a enumerat tipurile de proceduri privind licitațiile care au ca obiect

atribuirea de contracte în domeniile menționate mai sus din țările menționate, cu

deosebire în Irak, în funcție de valoarea acestora - tipuri de garanții, valori

minime și maxime ale contractelor în funcție de care variază și procedura de atribuire

a acestora (10 milioane dolari S.U.A., 100 milioane dolari S.U.A.). Drept răspuns,

denunțătorul a făcut precizarea că ar avea nevoie de o evaluare a situației financiare

a firmei sale pentru a putea avea în vedere o eventuală participare la licitațiile

enumerate de numitul I.N.

În sprijinul celor

afirmate mai sus, cel în cauză a subliniat faptul că ar avea conexiuni în Irak la

nivel de prim-ministru și de ministru al lucrărilor publice, iar intermediarul ar

fi „nepotu... așa... care el facilitează totu' acolo!”.

De asemenea, numitul

I.N. a făcut o descriere a tipurilor de „comisioane” percepute în cazul finalizării

procedurii de atribuire a unui potențial contract în Irak. Astfel, numitul I.N.

a precizat faptul că partea română ar putea încasa printr-un intermediar cu titlul

de consultant juridic un comision în cuantum de 3-3,5% din valoarea contractului,

iar comisionul partenerului irakian ar putea ajunge până la 5-5,5% din valoarea

primei tranșe plătite de beneficiar, în virtutea facilitării obținerii acestui contract.

În continuare,

numitul I.N. a făcut o serie de precizări privitoare la portofoliul de prezentare

al firmei contractoare-capital social, istoric cu lucrări efectuate, calitatea de

contractant/subcontractant, studii de fezabilitate, număr de muncitori - portofoliu

care ar fi necesar să se circumscrie cerințelor din caietul de sarcini al licitației

și care ar facilita obținerea contractului. Pe parcursul acestor precizări denunțătorul

a intervenit cu completări privind chestiunile în discuție (procedura de selecție,

detalii privind întocmirea și semnarea contractului, plata sumelor stipulate în

contract) și a oferit exemple de firme și persoane, cunoștințe ale sale, însă fără

să le fi nominalizat, care au obținut contracte în domeniul amintit mai sus și a

descris, sumar, modul în care acestea au acționat. În același context, cel în cauză

a reluat chestiunea „comisioanelor” pentru părțile implicate și a estimat valoarea

totală a acestora la 8-10% din valoarea totală a contractului.

Numitul S.I.A.

a adus din nou în discuție o firmă din domeniul construcțiilor de drumuri, „T.”,

ce ar putea intra ca și contractant într-un potențial contract cu Irak și cu care

ar mai fi lucrat anterior, în parte.

În continuare,

numitul I.N. a menționat faptul că pe teritoriul irakian, în eventualitatea obținerii

unui contract ar fi nevoie de o persoană împuternicită să reprezinte interesele

firmei din România și care ar urma să fie numită printr-un mandat de reprezentare

autentificat de către ambasadă. I.N. a sugerat faptul că această persoană ar putea

fi chiar „nepotu'” la care s-a făcut referire mai sus.

În acest punct

al discuției, cel în cauză a subliniat foarte clar faptul că, în cazul atribuirii

contractului firmei aparținând denunțătorului, acesta ar trebui să plătească în

România o sumă de o sută de 100.000 euro în două tranșe (prima la atribuirea contractului,

după procedura de selecție, iar a doua la semnarea contractului) și a motivat această

cerință prin replica „pentru că avem conexiunea acolo!”, detaliu asupra căruia cel

în cauză a revenit cu insistență și mai târziu în cadrul aceleiași discuții.

Discuțiile purtate

au urmat o altă direcție, respectiv contractele care presupun lucrări de efectuat

pe teritoriul României, chestiune în care numitul I.N. și-a exprimat întreaga „disponibilitate”

privind mijlocirea obținerii unor contracte pentru „orice licitație doriți, pe SEAP,

bineînțeles, dacă mergeți unde trebuie, comisionul este... 10%!” (SEAP este site-ul

oficial al licitațiilor din România - n.n). Astfel, cel în cauză i-a prezentat denunțătorului

două propuneri - o licitație în valoare de 5.000.000 euro privind lucrările de reabilitate

și extindere la o stație de tratare a apei potabile și a adăugat faptul că în acest

caz, valoarea „comisionului” este de 10%, respectiv 50.000 euro, și o altă licitație

în valoare de 12.000.000 euro privind lucrările de construcții, amenajarea terenului

și instalarea de utilități la obiectivul de investiții „X” pentru care numitul I.N.

a enumerat condițiile de participare, garanția de participare și de bună execuție.

Numitul S.I.A. și-a exprimat disponibilitatea de a participa la procedura de selecție

pentru licitația în valoare de 5.000.000 euro și a precizat că ar avea 25.000 euro

pentru prima tranșă din „comision”, moment în care numitul I.N. a explicat și modul

în care banii vor fi plasați „cei douăzeci și cinci o să-i puneți într-un cont cu

liberare la data licitației, după ce se dă documentul acela că ați câștigat licitația.”.

În continuare,

cel în cauză i-a prezentat denunțătorului o altă propunere privind o licitație a

Societății Naționale de Gaze Naturale Romgaz, context în care a precizat că „mă

duc la cine trebuie, directorul Romgaz!” și a explicat din ce cauză alte firme participante

la această procedură nu au obținut contractul privind licitația în discuție. Numitul

I.N. a reluat propunerea privind licitația de 5.000.000 euro („dacă vreți s-o rezolvați,

să fiți sigur că câștigați, că băgați mâna la... mergeți cu mine la cine vreți,

nu contează pentru ce!), moment în care S.I.A. a amânat răspunsul pentru ziua următoare,

după ce își va fi analizat situația financiară, după care I.N. și-a reiterat disponibilitatea

mijlocirii obținerii contractelor pentru oricare dintre licitațiile de pe site-ul

SEAP.

În timpul acestei

întâlniri, I.N. a discutat la telefon cu o persoană neidentificată și a afirmat

la un moment dat că „Lasă că vorbesc eu cu ăla mare și vedem!”, iar după încheierea

convorbirii telefonice a reluat discuția cu S.I.A. privind contractele din străinătate,

reluând enumerarea etapelor pe care acesta le-ar avea de parcurs în cazul câștigării

unui asemenea contract.

La data de 26

august 2010, a fost înregistrat la D.N.A. denunțul formulat de numitul M.P., patron

al SC G.M.I. SRL. Acesta a arătat că la sfârșitul lunii iulie 2010 a fost contactat

telefonic de o persoană pe care o cunoaște din vedere de la unele discuții purtate

la Distrigaz, sub numele de „R.”, acesta propunându-i să se întâlnească pentru a

discuta despre o lucrare de anvergură, pe care acesta nu o putea angaja singur.

Cei doi s-au întâlnit în jurul orei 10.30 într-o parcare, prilej cu care numitul

„R.” i-a comunicat denunțătorului că urmează să se întâlnească cu o persoană care

le va spune în mod concret despre ce lucrare este vorba. Numitul „R.” a contactat

telefonic o persoană care le-a propus o întâlnire la terasă la ora 11.30. La întâlnire

au venit încă trei persoane, respectiv o persoană de sex feminin și două persoane

de sex masculin, dintre care ulterior s-a constatat că unul era numitul I.N. (care

se recomandă cu prenumele M.). Din relatările acestora a rezultat că era vorba de

o lucrare de amenajări parcuri - alei asfaltate cu pavele -, în capitală, că valoarea

investiției se ridica la suma de 500 miliarde ROL, pentru care cele trei persoane

au solicitat un „comision” de 100.000 euro înainte de semnarea contractului, asigurându-l

pe denunțător de câștigarea licitației, întrucât aceștia ar fi cunoscut persoane

influente din cadrul Ministerului Agriculturii, unde pretindeau că lucrează. În

timpul discuțiilor, persoanele respective au înfățișat niște documente, din care

au citit valoarea lucrărilor și condițiile de participare la licitație.

Denunțătorul nu

le-a dat un răspuns pe loc, urmând să îi contacteze prin intermediul domnului „R.”

peste câteva ore, pentru a le comunica hotărârea sa.

Întrucât răspunsul

comunicat a fost negativ, în după-amiaza aceleiași zile, denunțătorul a fost contactat

telefonic de numitul I.N., care i-a propus să se întâlnească în jurul orei 19.00.

Cu ocazia respectivei întâlniri, I.N. și-a manifestat nemulțumirea cu privire la

faptul că denunțătorul nu este de acord cu afacerea propusă, precum și cu privire

la colegii săi, cu care stabilise ca acel „comision” să fie de 60.000 euro, iar

nu de 100.000 euro, așa cum prezentase celălalt bărbat prezent la întâlnire.

I.N. a precizat

că îl va contacta pe denunțător dacă vor mai fi alte asemenea lucrări și că, pe

viitor, acesta va trebui să discute numai cu el.

La data de 24

noiembrie 2010, a fost înregistrat la D.N.A. denunțul formulat de C.P., în care

acesta a arătat, în esență, că, în cadrul unei discuții purtate la 21 octombrie

2010 cu făptuitorul I.N., referitor la posibilitatea obținerii unor fonduri nerambursabile

pentru realizarea unor investiții în energie verde - instalații eoliene - acesta

a menționat că „îi poate da o persoană importantă, (...), care este mâna dreaptă

a premierului și are toate porțile deschise”, spunând și că îl va prezenta pe cel

interesat „unde trebuie”, urmând a fi plătit un „comision” de 3% din valoarea lucrării.

Ce doi s-au reîntâlnit

la 17 noiembrie 2010, când I.N. i-a propus denunțătorului încheierea unei afaceri,

având ca obiect cumpărarea unui pachet de 11 apartamente, la prețul total de 880.000

euro + TVA. Conform susținerilor făptuitorului, acest pachet s-ar fi aflat la lichidator,

în cadrul unei proceduri judiciare de lichidare, solicitarea sa fiind de 50.000

euro pentru sine și pentru o altă persoană, care făcea legătura cu lichidatorul,

făptuitorul afirmând că, în momentul primirii acestei sume, „se urcă în mașină cu

denunțătorul și merg direct la lichidator.” Explicația dată de făptuitor pentru

posibilitatea cumpărării acestui pachet de la lichidator a fost aceea că „astea

au fost deja adjudecate, iar anunțul de licitație s-a dat la Paris” (locul de domiciliu

al proprietarului - n.n.). Denunțătorului i s-au mai comunicat și alte variante,

referitoare la alte imobile, în situații și condiții similare.

Întrucât până

la data următorului contact cu denunțătorul, pachetele respective fuseseră „câștigate”

de alte persoane, conform susținerilor făptuitorului, în cadrul unei alte întrevederi,

avută la 30 noiembrie 2010, făptuitorul I.N. i-a comunicat denunțătorului C.P. posibilitatea

încheierii unei alte afaceri avantajoase, acesta din urmă anunțându-l pe făptuitor

că deja intrase în posesia sumei de 50.000 euro, solicitată pentru afacerea inițială

privind apartamentele. Afacerea propusă privea achiziționarea unei clădiri de 3.063

m.p., aflată, de asemenea, la lichidator, prețul la care putea fi cumpărată fiind

de 2,2 milioane euro + TVA. Pentru intermedierea legăturii cu lichidatorul și încheierea

acestei afaceri, I.N. a pretins suma totală de 250.000 euro, precizând că 50.000

euro sunt pentru lichidator, iar restul de 200.000 euro sunt „comisionul” său. Cu

această ocazie, făptuitorul I.N. a afirmat către denunțător că merg la lichidator

și la judecătorul sindic, având oamenii lor.

La data de 07

decembrie 2010 organele de urmărire penală s-au sesizat din oficiu cu privire la

săvârșirea de către I.N. a unei noi infracțiuni de trafic de influență, prev. de

art. 257 C. pen. anterior rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, fapta constând în

aceea că, la data de 07 decembrie 2010, cu ocazia unei întâlniri pe care a avut-o

la Hotel M. cu un om de afaceri din Turcia, numitul K.L., i-a prezentat acestuia

oportunitatea încheierii unor contracte de execuție lucrări în țări arabe, cu precădere

Libia, menționând că are cele mai bune conexiuni la nivelul Ministerului Afacerilor

Externe, respectiv o persoană care lucrează în acest minister pe zona Libia.

Situația de fapt

de la acest punct a fost discutată de inculpat și telefonic cu numita „L.”, la 06

decembrie 2010, I.N. afirmând că îi va da cetățeanului turc un dosar de prezentare,

iar proiectul va fi accesat în Libia, fapt ce a determinat o îngrijorare din partea

interlocutoarei, care a spus: „să dea omul atâția bani? O sută de mii de euro unde

se dau?”.

I.N. a mai precizat

în cadrul întâlnirii din 07 decembrie 2010, că proiectele sunt în valoare de cel

puțin 100 milioane dolari S.U.A. și a subliniat că din avansul de 25-30% din valoarea

lucrării omul de afaceri turc va trebui să achite „obligațiile” (față de persoanele

din România - n.n.), aceste „obligații” fiindu-i aduse la cunoștință anterior cetățeanului

turc de numita „L.”, cunoștință comună a celor doi, respectiv 3% comision de consultanță

(reprezentând, în fapt, parte din prețul traficării influenței) și suma de 100.000

euro cash. I.N. a menționat că jumătate din cei 3% trebuie dați când se pleacă din

România, pentru firma de consultanță, iar jumătate după începerea lucrărilor și

primirea avansului de la beneficiarul.

Omul de afaceri

turc a susținut că va trebui întâi să vadă proiectul, I.N. asigurându-l că i se

vor da informații cu privire la acesta. La această întrevedere a participat, în

parte, și martorul P.R.A., care a declarat că a fost prezentat cetățeanului turc

ca fiind o persoană cu posibilități relaționale de afaceri pe spațiul țărilor arabe.

Modalitățile prin

care inculpatul I.N. a lăsat să se creadă că are influență asupra unor funcționari

pentru a-i determina să facă anumite acte ce intrau în atribuțiile lor de serviciu

au fost următoarele:

- organizarea

unei întâlniri între martorul-denunțător S.I.A. și primarul comunei G., pe parcursul

căreia s-a discutat despre un program cuprinzând mai multe proiecte;

- sublinierea

în prezența martorului-denunțător S.I.A. a faptului că ar avea conexiuni în Irak

la nivel de prim-ministru și de ministru al lucrărilor publice, iar intermediarul

ar fi „nepotu'... așa... care el facilitează totu' acolo!”.

- purtarea de

către I.N., în prezența martorului-denunțător S.I.A., a unor discuții telefonice

cu o persoană neidentificată, afirmând la un moment dat: „Lasă că vorbesc eu cu

ăla mare și vedem!”

- înfățișarea

unor documente, în timpul întâlnirii avute cu martorul-denunțător M.P., acte din

care a citit valoarea lucrărilor și condițiile de participare la licitație, creând

acestuia convingerea existenței unor piste relaționale importante pentru afacerea

ce urma a se derula.

În cadrul unei

discuții purtate la 21 octombrie 2010 cu martorul-denunțător C.P., învinuitul I.N.

a menționat, referitor la posibilitatea obținerii unor fonduri nerambursabile pentru

realizarea unor investiții în energie verde - instalații eoliene - că „îi poate

da o persoană importantă..., care este mâna dreaptă a premierului și are toate porțile

deschise”, spunând și că îl va prezenta pe cel interesat „unde trebuie”.

- cu ocazia solicitării

de la martorul-denunțător C.P. a sumei de 50.000 euro pentru sine și pentru o altă

persoană, care făcea legătura cu lichidatorul, I.N. a afirmat că, în momentul primirii

acestei sume, „se urcă în mașină cu denunțătorul și merg direct la lichidator”,

explicând posibilitatea cumpărării acestui pachet de la lichidator prin aceea că

„astea au fost deja adjudecate, iar anunțul de licitație s-a dat la Paris”, creând

impresia unei informări având ca sursă directă funcționarul;

- la data de 07

decembrie 2010, cu ocazia unei întâlniri pe care a avut-o la Hotel M. cu un om de

afaceri din Turcia, numitul K.L., învinuitul i-a prezentat acestuia oportunitatea

încheierii unor contracte de execuție lucrări în țări arabe, cu precădere Libia,

menționând că are cele mai bune conexiuni la nivelul Ministerului Afacerilor Externe,

respectiv o persoană care lucrează în acest minister pe zona Libia, și folosind

aceeași manieră convingătoare de prezentare a unor informații, ca și cum ar fi provenit

direct din sfera de activitate a funcționarilor pe lângă care ar fi urmat să-și

folosească influența.

Fiind audiat,

inculpatul I.N. a declarat că recunoaște faptele ce au fost reținute în sarcina

sa, arătând că sumele de bani pretinse erau numite „comisioane” și că a afirmat

față de denunțători fie că „știe pe acela mare de la SEAP”, fie că „deține conexiuni

la nivel de ministru al lucrărilor publice”, fie că „îl cunoaște pe fratele lui

H.M., care are o firmă de consultanță și care ar fi mâna dreaptă a premierului,

având toate porțile deschise”.

Analizând coroborat,

materialul probator administrat în cauză în cursul urmăririi penale și al cercetării

judecătorești, instanța a reținut in fapt și în drept următoarele:

Pe parcursul cercetării

judecătorești, după citirea actului de sesizare, conform art. 322 C. proc. pen.

anterior, instanța a procedat la audierea inculpatului în conformitate cu dispozițiile

art. 323 C. proc. pen. anterior, cât și a martorilor din acte, în conformitate cu

dispozițiile art. 327 C. proc. pen. anterior, declarațiile acestora fiind consemnate

in scris și atașate la dosarul cauzei.

Astfel s-a procedat

la termenul din 25 aprilie 2012 la audierea inculpatului I.N., care a arătat că

știe pentru ce este trimis în judecată penală, dar că nu se face vinovat de săvârșirea

faptelor reținute în sarcina sa prin rechizitoriul parchetului, instanța reținând

că deși nu a contestat faptul că îi cunoaște pe denunțători sau pe martorii implicați

în această cauză și de asemenea nu a negat nici întâlnirile cu aceștia, a încercat

în fața instanței să prezinte o altă latură a situației de fapt, în sensul că nu

le-a solicitat nici un fel de comision acestora pretinzând că are influență asupra

altor persoane, ci doar au purtat discuții pe diverse teme de afaceri în care puteau

lucra împreună, declarația acestuia fiind consemnata și atașată la dosarul cauzei.

Din analiza conținutului

mijloacelor de probă administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât

și în faza cercetării judecătorești, Tribunalul a reținut că situația de fapt expusă

în actul de sesizare al instanței este corectă și că inculpatul se face vinovat

de săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa, din toate declarațiile martorilor

audiați coroborate cu celelalte probe administrate în cauză, în special cu

procesele-verbale de redare a interceptărilor și despre care s-a făcut vorbire în

actul de sesizare al instanței reieșind vinovăția inculpatului.

Astfel faptele

inculpatului I.N., care, în cursul lunii iunie 2010, a pretins de la martorul-denunțător

S.I.A. suma de 50.000 euro, reprezentând un procent din valoarea unor lucrări, pentru

a-i asigura acestuia, prin influența pe care o are asupra unor funcționari din aparatul

administrativ, câștigarea unor licitații în valoare de 5 milioane euro, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257

C. pen. anterior rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 37 lit.

b) C. pen. anterior.

Fapta inculpatului

I.N., care, în cursul lunii iulie 2010, a pretins de la martorul-denunțător M.P.

suma de 100.000 euro, înainte de semnarea unui contract, asigurându-l pe denunțător

de câștigarea licitației privind atribuirea unor lucrări în valoare de 50 milioane

RON, întrucât ar fi cunoscut persoane influente din cadrul Ministerului Agriculturii,

unde pretindea că lucrează, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

de trafic de influență, prev. de art. 257 C. pen. anterior rap. la art. 6 din Legea

nr. 78/2000, cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. anterior.

Fapta inculpatului

I.N., care, la data de 30 noiembrie 2010, a pretins de la martorul-denunțător C.P.

suma de 50.000 euro, său pentru intervenția pe lângă un lichidator judiciar în scopul

câștigării de către denunțător a unei licitații având ca obiect imobile aflate în

raza municipiului București, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

de trafic de influență, prev. de art. 257 C. pen. anterior rap. la art. 6 din Legea

nr. 78/2000, cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. anterior.

Fapta inculpatului

I.N., care, la data de 07 decembrie 2010, a pretins numitului K.L. 3% din valoarea

unei lucrări de circa 100 milioane dolari S.U.A., drept comision de consultanță

(reprezentând, în fapt, parte din prețul traficării influenței) și suma de 100.000

euro cash, pretinzând că are influență asupra unor funcționari la nivelul Ministerului

Afacerilor Externe, respectiv o persoană care lucrează în acest minister pe zona

Libia, pentru a determina încredințarea lucrărilor către firma cetățeanului turc,

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prev.

de art. 257 C. pen. anterior rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic.

art. 37 lit. b) C. pen. anterior.

Având în vedere

considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, reținând vinovăția inculpatului

în ceea ce privește săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată

penală, instanța l-a condamnat pe inculpat la pedepse cu închisoarea pentru fiecare

infracțiune săvârșită.

La individualizarea

pedepselor, instanța a avut în vedere, în raport de încadrările juridice date faptelor

reținute inculpatului, criteriile generale de individualizare prev. în art. 72

C. pen. anterior, adică de dispozițiile părții generale ale C. pen., de limitele

speciale al pedepselor prevăzute pentru fiecare din infracțiunile săvârșite, de

gradul de pericol social al faptelor săvârșite care este unul mare - dat de amploarea

acestui fenomen - de activitatea infracțională îndelungată a inculpatului, desfășurată

pe parcursul a mai multe luni, de consecințele nefaste pe care le are proliferarea

corupției în societatea românească, infracțiunile săvârșite fiind de natură să afecteze

grav încrederea cetățenilor în instituțiile statului. Pe de altă parte, s-a arătat

că pericolul social ridicat rezultă din modul de operare, repetabilitatea actelor

materiale de aceeași natură, folosirea prerogativelor conferite prin declinarea

unor calități mincinoase, în scopul obținerii de avantaje materiale necuvenite,

precum și din limitele minime și maxime de pedeapsă prevăzute de lege pentru acest

tip de infracțiuni.

Instanța a ținut

seama și de persoana inculpatului care este cunoscut cu antecedente penale, aflându-se

în stare de recidivă postexecutorie, în trecut fiind condamnat pentru fapte de aceeași

natură, ceea ce denotă o perseverență infracțională, de poziția lui procesuală,

respectiv atitudinea oscilantă, mergând de la recunoașterea totală a faptelor în

timpul urmăririi penale până la atitudini de zădărnicire a aflării adevărului și

nerecunoaștere totală în fața instanței judecătorești.

Astfel, instanța

a avut în vedere la individualizarea pedepselor și conduita acestuia în societate,

loc de muncă stabil, dar și numărul de fapte săvârșite de inculpat. Aceasta nu înseamnă

însă, în opinia instanței de fond, că inculpatul nu trebuie tras la răspundere pentru

faptele săvârșite, pentru a fi atins și scopul represiv avut în vedere la aplicarea

unei sancțiuni penale.

Față de aceste

considerente, instanța a apreciat că aceste elemente reprezintă un criteriu important

în stabilirea unor pedepse cu inchisoarea într-un cuantum orientat spre minimul

pedepselor prevăzute de lege, dar că nu se impune și acordarea de circumstanțe atenuante

prev. de art. 74 lit. a), c) C. pen. anterior, asa cum a solicitat Parchetul prin

actul de sesizare.

De asemenea, instanța,

având în vedere că inculpatul I.N. a săvârșit mai multe fapte înainte de a fi fost

condamnat pentru vreuna dintre ele, a dispus în baza art. 33 lit. a), 34 lit.

b) C. pen. anterior contopirea pedepselor aplicate, astfel încât acesta să execute

pedeapsa cea mai grea aplicată.

Având în vedere

considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, pentru inculpat, s-a apreciat

că singura modalitate de executare optimă, în opinia instanței, este aceea cu privare

de libertate, astfel încât instanța a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a

II-a și lit. b) C. pen. anterior.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - D.N.A. și apelantul-inculpat I.N.

Prin decizia penală

nr. 166/A din data de 18 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

I penală, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. anterior, a fost admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.,

împotriva sentinței penale nr. 53 din 24 ianuarie 2013 a Tribunalului București,

secția a II-a penală, a desființat în parte, sentința apelată și rejudecând pe fond,

a descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată inculpatului de către

prima instanță, în cele patru pedepse componente, de câte 3 ani închisoare fiecare,

pe care le-a repus în individualitatea lor și a majorat cuantumul fiecăreia din

aceste patru pedepse, de la 3 ani închisoare, la 4 ani închisoare.

În baza art. 33

lit. a) și 34 lit. b) C. pen. anterior s-au contopit cele patru pedepse de câte

4 ani închisoare fiecare, aplicate prin prezenta decizie, în final inculpatul având

de executat pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare.

A fost respins

ca nefondat apelul declarat de apelantul-inculpat I.N.

Au fost menținute

restul dispozițiilor sentinței apelate.

Examinând sentința

atacată, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate, precum

și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea de Apel, conform

art. 379 și urm. C. proc. pen. anterior, a constatat următoarele:

Referitor la cele

susținute în apelul declarat de Parchet, s-a constatat că primul motiv de apel,

vizând greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpatului este fondat.

Astfel, deși judecătorul

fondului a reținut întocmai toate criteriile de individualizare judiciară a pedepsei

prev. de art. 72 C. pen. anterior, nu le-a dat eficiența legală corectă, în sensul

că pedepsele aplicate, de câte 3 ani închisoare fiecare, nu sunt de natură să determine

atingerea scopului prev. de art. 52 C. pen. anterior.

Curtea de Apel

a opinat în sensul celor de mai sus, întrucât, deși prima instanță a reținut că

în procesul de individualizare ca elemente de stabilire a cuantumului acestor pedepse,

gradul de pericol social al faptelor săvârșite considerat în mod just ca fiind unul

mare - dat de amploarea acestui fenomen - de activitatea infracțională îndelungată

a inculpatului, desfășurată pe parcursul a mai multe luni, de consecințele nefaste

pe care le are proliferarea corupției în societatea românească, infracțiunile săvârșite

fiind de natură să afecteze grav încrederea cetățenilor în instituțiile statului,

modul de operare, repetabilitatea actelor materiale de aceeași natură, folosirea

prerogativelor conferite prin declinarea unor calități mincinoase, în scopul obținerii

de avantaje materiale necuvenite, care denotă același grad ridicat de pericol social,

prin stabilirea unor pedepse de câte 3 ani închisoare fiecare, a diminuat rolul

celorlalte criterii de individualizare, deloc lipsite de importanță.

Astfel, deși prima

instanță a ținut seama și de persoana inculpatului care este cunoscut cu antecedente

penale, aflându-se în stare de recidivă postexecutorie, în trecut fiind condamnat

pentru fapte de aceeași natură, reținând perseverenta infracțională a acestuia,

de poziția lui procesuală, respectiv atitudinea oscilantă, mergând de la recunoașterea

totală a faptelor în timpul urmăririi penale până la atitudini de zădărnicire a

aflării adevărului și nerecunoaștere totală în fața instanței judecătorești, nu

a apreciat corect cuantumul pedepselor aplicate, care în mod surprinzător este unul

mai mic decât pedeapsa anterioară de 3 ani și 6 luni închisoare, care reprezintă

primul termen al recidivei post executorii.

Astfel, instanța

de fond reținând la individualizarea pedepselor și conduita inculpatului în societate,

locul de muncă stabil, dar și numărul de fapte săvârșite de inculpat, a diminuat

efectul juridic al cauzelor de agravare facultativă a pedepselor aplicate, respectiv

recidiva postexecutorie și concursul de infracțiuni, acordând o mai mare importanță

elementelor de individualizare favorabile inculpatului, deși, acestea reprezintă

o mică pondere în totalul criteriilor de individualizare menționare anterior, care

în mare lor majoritate sunt în detrimentul inculpatului.

Pe de altă parte,

Curtea de Apel a apreciat că nu se impune reținerea de circumstanțe atenuante, acestea

fiind înlăturate, la o primă analiză, de cauzele de agravare facultativă a pedepselor

precizate anterior, ceea ce nu înseamnă că în procesul de individualizare, circumstanțele

personale ale inculpatului au fost total eludate, aspect sublimat în cele de mai

sus, însă acestor circumstanțe li s-a dat o altă valență juridică decât cea dorită

de inculpat.

În ceea ce privește

necesitatea aplicării unui spor de pedeapsă, aspect învederat de parchet în motivele

de apel formulate, instanța de apel a reținut că în condițiile în care se va proceda

la o majorare a cuantumului pedepselor aplicate inculpatului, cu 1 an închisoare,

astfel încât în final acesta să aibă de executat o pedeapsă rezultantă de 4 ani

închisoare, nu se mai impune aplicarea unui asemenea spor, al cărui efect este anihilat

tocmai de această majorare a cuantumul pedepselor.

Referitor la motivul

de apel al Parchetului vizând greșita aplicare a disp. art. 350 alin. (1) C.

proc. pen. anterior, Curtea de Apel a apreciat că este nefondat, fiind lipsită de

relevanță menționarea acestui text de lege în minuta și respectiv dispozitivul sentinței

apelate, fiind evident că emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii

se va produce la momentul rămânerii definitive a sentinței apelate, iar o eventuală

arestare preventivă a inculpatului, pe parcursul soluționării cauzei în oricare

stadiu procesual, poate interveni numai în condițiile prev. de art. 160

a

C. proc. pen. anterior.

În ceea ce privește

neaplicarea pedepsei complementare, Curtea a apreciat că atâta timp cât o asemenea

pedeapsă nu este obligatorie, ea poate fi aplicată numai cu respectarea cerințelor

prev. de art. 65 alin. (1) C. pen. anterior, printre care se enumera necesitatea

unei asemenea pedepse.

În speță, având

în vedere natura și gravitatea infracțiunilor, împrejurările cauzei și persoana

inculpatului, Curtea a considerat că nu se impune aplicarea unei asemenea pedepse

complementare, față de modalitatea de executare a pedepsei principale rezultante,

în regim privativ de libertate, care a atras automat aplicarea pedepselor accesorii

prev. de art. 71-64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, care

se execută pe parcursul executării pedepsei principale, în timp ce pedeapsa complementară

ar căpăta eficiență numai după executarea pedepsei principale, conform art. 66 C.

pen. anterior.

În consecință,

și acest motiv de apel a fost apreciat ca nefondat.

Referitor la modalitatea

de executare a pedepsei principale, s-a reținut că, având în vedere cuantumul acestei

pedepse, dar mai ales reținerea disp. art. 37 lit. b) C. pen. anterior, este evident

că în cauză nu pot fi aplicate disp. art. 81 C. pen. anterior sau disp. art. 86

1

C. pen. anterior, chiar presupunând că instanța ar fi opinat în acest sens, ceea

ce nu este cazul.

Față de cele de

mai sus și pentru motivele precizate, apelul Parchetului a fost admis.

În ceea ce privește

apelul declarat de inculpat, instanța de apel a reținut următoarele:

Din analiza conținutului

mijloacelor de probă administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât

și în faza cercetării judecătorești, în mod just Tribunalul a reținut că situația

de fapt expusă în actul de sesizare al instanței este corectă și că inculpatul se

face vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa, din toate declarațiile

martorilor audiați coroborate cu celelalte probe administrate în cauză, în special

cu procesele-verbale de redare a interceptărilor și despre care s-a făcut vorbire

în actul de sesizare al instanței reieșind vinovăția inculpatului.

Împrejurarea că

martorul denunțător M.P. a revenit asupra declarațiilor date în faza de urmărire

penală, ceea ce a determinat cercetarea sa pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă

nu este de natură să determine o altă concluzie în ceea ce privește situația de

fapt însușită de către Curte.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs inculpatul I.N., acesta fiind motivat în scris, în termenul

legal prevăzut de art. 385

10

C. proc. pen.

Prin decizia penală

nr. 1004 din 20 martie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 2344/3/2012, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul I.N. împotriva deciziei penale nr. 166/A din data de 18 iunie 2013,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Instanța de recurs

a reținut următoarele:

În cauză, criticile

invocate de apărare, deși au fost subsumate cazului de casare reglementate de art.

385

9

pct. 13 C. proc. pen., nu se circumscriu acestui temei de drept,

care a fost modificat în mod expres prin Legea nr. 2/2013.

În motivele depuse

în scris și susținute oral, apărarea a susținut că fapta de trafic de influență

pentru care a fost condamnat inculpatul nu este prevăzută de legea penală, cu privire

la cele patru acte materiale.

Din perspectiva

legalității hotărârii, instanța de recurs a constatat că, raportat la situația de

fapt reținută de instanțe, pe baza materialului probator, fapta inculpatului care,

în cursul lunii iunie 2010, a pretins de la martorul-denunțător S.I.A. suma de 50.000

euro, reprezentând un procent din valoarea unor lucrări, pentru a-i asigura acestuia,

prin influența pe care o are asupra unor funcționari din aparatul administrativ,

câștigarea unor licitații în valoare de 5 milioane euro, iar de la martorul-denunțător

M.P. suma de 100.000 euro, înainte de semnarea unui contract, asigurându-l pe denunțător

de câștigarea licitației privind atribuirea unor lucrări în valoare de 50 milioane

RON, întrucât ar fi cunoscut persoane influente din cadrul Ministerului Agriculturii,

unde pretindea că lucrează; în data de 30 noiembrie 2010, a pretins de la martorul-denunțător

C.P. suma de 50.000 euro, pentru intervenția pe lângă un lichidator judiciar în

scopul câștigării de către denunțător a unei licitații având ca obiect imobile aflate

în raza municipiului București; la data de 07 decembrie 2010, a pretins numitului

K.L. 3% din valoarea unei lucrări de circa 100 milioane dolari S.U.A., drept comision

de consultanță (reprezentând, în fapt, parte din prețul traficării influenței) și

suma de 100.000 euro cash, pretinzând că are influență asupra unor funcționari la

nivelul Ministerului Afacerilor Externe, respectiv o persoană care lucrează în acest

minister pe zona Libia, pentru a determina încredințarea lucrărilor către firma

cetățeanului turc, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic

de influență, prev. de art. 257 C. pen. anterior rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000,

cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. anterior.

Înalta Curte a

constatat că, din probele administrate în cauză, rezultă în mod cert că faptele

există, constituie infracțiune și au fost săvârșite de inculpat.

Pentru ca o faptă

să fie infracțiune este necesar să se constate cele trei trăsături esențiale prevăzute

de art. 17 C. pen. anterior: să prezinte pericol social, să fie săvârșită cu vinovăție

și să fie prevăzută de legea penală.

Existența acestor

trei caracteristici esențiale se constată prin verificarea, prioritar, a corespondenței

dintre fapta concretă cu descrierea conținută în norma de incriminare, adică dacă

se suprapune acestui model legal creat de legiuitor.

Traficul de influență

este fapta persoanei care, având influență sau lăsând să se creadă că are influență

asupra unui funcționar sau alt salariat, primește ori pretinde bani ori alte foloase,

sau acceptă promisiuni ori daruri, direct sau indirect, pentru a-l determina să

facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

În cauză, activitatea

infracțională a inculpatului, care a constat în pretinderea unor sume de bani, pretinzând

că are influență la diverse instituții caracterizează conținutul legal al faptei

de trafic de influență.

Existența faptelor

de trafic de influență în modalitatea reținută de primele instanțe a rezultat din

coroborarea materialului probator, astfel cum a fost amplu analizat în considerentele

hotărârilor atacate.

De altfel, în

realitate, se constată că apărările inculpatului au vizat neîntrunirea elementelor

constitutive ale infracțiunii, sub aspectul laturii obiective și subiective, care,

susține apărarea, nu au fost confirmate de probele administrate în cauză.

Raportat la conținutul

temeiului de casare invocat - art. 385

9

pct. 13 C. proc. pen. anterior,

instanța de recurs a constatat că aceste apărări nu pot fi analizate în limitele

acestui caz de casare, dat fiind că în realitate se critică lipsa elementelor constitutive

ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, acestea încadrându-se în cazul

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen., privitor la care,

pentru considerentele de mai sus, solicitarea este tardivă și nu poate fi supusă

controlului judiciar în recurs.

Verificând actele

și probele dosarului pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, instanța de

recurs constată că prima instanță a reținut o situație de fapt corectă, bazată pe

materialul probator administrat și just apreciat, care a confirmat întrunirea conținutului

constitutiv al infracțiunilor de trafic de influentă.

Cât privește solicitarea

apărării, de reținere a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) -

art. 76 C. pen. anterior, se constată că nu mai poate face obiectul examinării de

către instanța de ultim control judiciar, întrucât ar presupune o evaluare a situației

de fapt și o reapreciere a cauzei pe fondul acesteia, ceea ce ar fi imposibil în

limitele cazurilor actuale de casare, judecata în recurs limitându-se doar la chestiuni

de drept.

Pentru aceleași

considerente, solicitarea apărării de a fi avută în vedere în circumstanțiere și

pentru înlăturarea stării de recidivă, hotărârea judecătorească prin care inculpatul

a fost reabilitat - de care prima instanță nu a avut cunoștință, întrucât termenul

s-a împlinit la 21 iunie 2013 - nu mai poate fi analizată în cadrul procesual actual.

Examinând cauza

și din perspectiva intrării în vigoare a noului C. pen. la data de 01 februarie

2014 și, în consecință, a incidenței instituției aplicării legii penale mai favorabile,

prevăzută de art. 5 C. pen., în raport cu succesiunea de legi penale intervenite

de la săvârșirea infracțiunii de către inculpat, instanța de recurs constată că

nu se impune aplicarea legii penale mai favorabile, cu privire la pedeapsa principală,

astfel cum este reglementată în noua lege.

Dispozițiile

art. 291 C. pen. actual prevăd limite de pedeapsă mai reduse (de la 2 la 7 ani închisoare)

față de dispozițiile art. 257 C. pen. anterior (de la 2 la 10 ani închisoare), însă,

în raport cu pedepsele aplicate de instanțe pentru cele patru infracțiuni, care

au fost orientate către minimul special prevăzut de lege (similar în ambele reglementări),

în condițiile reținerii art. 37 lit. b) C. pen. anterior, nu se justifică aplicarea

legii noi.

Împotriva deciziei

penale nr. 1004 din 20 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, pronunțată în Dosarul nr. 2344/3/2012 a declarat contestație în anulare

recurentul-inculpat I.N.

În motivarea contestației

în anulare a susținut că sunt incidente cazurile prevăzute de art. 426 lit. h) și

b) C. proc. pen., motivat de faptul că inculpatul nu a fost audiat de către instanțele

de apel și de recurs și că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute

de legea penală.

Prin încheierea

din data de 02 septembrie 2014, a fost admisă în principiu contestația în anulare

formulată de recurentul-inculpat I.N. și s-a fixat termen pentru judecarea cauzei.

În cursul dezbaterilor,

contestația în anulare a fost completată cu un nou motiv, întemeiat pe dispozițiile

art. 426 lit. d) C. proc. pen., susținându-se că judecătorii care au soluționat

apelul sunt incompatibili deoarece s-au antepronunțat cu privire la cererea de probatorii

formulată de inculpat și la motivul de apel privind individualizarea pedepsei.

Examinând contestația

în anulare formulată de recurentul-inculpat I.N., Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că acesta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Conform art. 426

lit. h) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație

în anulare (...) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă

audierea era legal posibilă.

Din analiza actelor

și lucrărilor Dosarului nr. 2344/3/2012, rezultă că inculpatul I.N. a fost audiat

de către instanța de fond, declarația acestuia regăsindu-se la dosar, iar în fața

instanței de apel acesta nu a solicitat audierea sa, ci doar reaudierea unor martori

care au depus depoziții în fața instanței de fond și proba cu un martor în circumstanțiere.

Aceeași poziție procesuală a fost menținută și în fața instanței de recurs care

nu a dispus audierea inculpatului I.N., din oficiu.

Înalta Curte reține,

conform dispozițiilor art. 385

14

C. proc. pen. anterior, că instanța

de recurs verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul

cauzei și a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanța de recurs. Ascultarea

inculpatului prezent este legal posibilă și obligatorie în situațiile în care acesta

nu a fost ascultat de instanțele de fond și de apel, precum și atunci când aceste

instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.

Or, pe de o parte

se constată că inculpatul a fost audiat de către instanța de fond, iar pe de altă

parte că acesta a fost condamnat atât de către instanța de fond, cât și de instanța

de apel, situație în care legea procesual penală aplicabilă la momentul soluționării

recursului nu impunea audierea acestuia, motiv pentru care nu se poate reține incidența

art. 426 lit. h) C. proc. pen.

În ceea ce privește

motivul referitor la condamnarea inculpatului pentru fapte care nu sunt prevăzute

de legea penală, întemeiat pe dispozițiile art. 426 lit. b) C. proc. pen.,

Înalta Curte reține că acest caz de contestație în anulare privește situația în

care inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare

a procesului penal.

Instanța constată

că, pe fondul contestației în anulare, s-a susținut că infracțiunea de trafic de

influență, prevăzută de art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea

nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. anterior, în modalitatea în care

a fost reținută în sarcina inculpatului, nu mai este incriminată în actualul C.

pen. și, pe cale de consecință, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 291 C. pen., nicidecum ignorarea de către instanța de recurs a

unei cauze de încetare a procesului penal.

Cu privire la

acest aspect, se reține că încetarea procesului penal poate fi dispusă doar pentru

incidența unui caz prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e)-h) și j) C. proc. pen.,

în timp ce contestatorul invocă, în fapt, cazul de achitare prevăzut de art. 16

alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin urmare,

Înalta Curte constată că acest caz de contestație în anulare a fost invocat în mod

formal, neregăsindu-se în motivarea în fapt a contestației în condițiile în care,

în realitate, contestatorul face referire la alte cauze de împiedicare a acțiunii

penale decât cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-h) și j) C. proc. pen.

Mai mult, se reține că acest motiv de contestație în anulare nu poate fi încadrat

în niciunul dintre cazurile de contestație în anulare prevăzute de art. 426 C.

proc. pen.

În ceea ce privește

motivul întemeiat pe dispozițiile art. 426 lit. d) C. proc. pen., invocat pentru

prima dată la termenul din data de 25 noiembrie 2014, cu ocazia dezbaterilor, după

admiterea în principiu a contestației în anulare, se reține, pe de o parte că acesta

nu poate fi invocat „omisio medio”, prin eludarea etapei admisibilității în principiu

a contestației în anulare, acesta putând face, eventual, obiectul unei noi contestații

în anulare.

În plus, față

de temeiul de drept invocat și de momentul formulării acestui motiv de contestație

în anulare, se pune problema admisibilității în principiu a acestuia, raportat la

termenul de introducere a contestației în anulare prevăzut de art. 428 alin.

(1) C. proc. pen.

Pentru aceste

considerente, instanța va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată

de recurentul-inculpat I.N. împotriva deciziei penale nr. 1004 din 20 martie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul

nr. 2344/3/2012.

Văzând și dispozițiile

art. 275 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de recurentul-inculpat I.N. împotriva deciziei

penale nr. 1004 din 20 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, pronunțată în Dosarul nr. 2344/3/2012.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 25 noiembrie 2014.