ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 494/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 494/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra recursurilor de față:

În

baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 35 din 18 februarie 2013, Tribunalul Suceava a respins, ca neîntemeiată,

cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de „tentativă

la omor calificat", prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art.

175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracțiunea de „vătămare corporală gravă",

prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

A fost condamnat inculpatul B.I.P., la

pedeapsa de 3 (trei) ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de

„tentativă la omor calificat", prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin.

(1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 alin. (1) lit.

b), art. 76 alin. (1) lit. b) și art. 76 alin. (2) C. pen.

În

temeiul art. 65 alin. (2) C. pen. raportat la art. 53 alin.

(1) pct. 2 lit. a) C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de

art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile

publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție ce implică

exercițiul autorității de stat), cu titlu de pedeapsă complementară, pentru o perioadă

de 2 ani.

În

baza art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales

în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o

funcție ce implică exercițiul autorității de stat), cu titlu de pedeapsă accesorie.

În

baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată acestuia

durata reținerii și arestării preventive de la data de 19 august 2012, la zi și

în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive

a inculpatului.

În

temeiul art. 346 alin. (1) raportat la art. 347 C. proc. pen.,

art. 14 C. proc. pen. și art. 998, art 1000 alin. (3) C. civ., inculpatul B.I.P.

a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R.P.G. SRL, să plătească

părtii civile Spitalul Județean de Urgență „Sfântul Ioan cel Nou" Suceava suma

de 2932,23 RON, cu titlu de daune materiale iar părții civile M.M. suma de 238,94

RON cu titlu de daune materiale și 3000 RON cu titlu de daune morale.

A fost respinsă cererea părții civile M.M.

de obligare a inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata

sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată.

În

baza art. 191 alin. (1), (3) C. proc. pen., a fost obligat

inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata cheltuielilor

judiciare către stat în sumă de 2666,34 RON.

Pentru a dispune astfel, prima instanță

a reținut în fapt că, la data de 17 august 2012 ,în jurul orelor 03.45 dimineața,

martorii I.B. și B.I.M., vrând să intre în sala de jocuri din Bulevardul G.E. au

constatat că ușa era închisă. În local se mai aflau la ora respectivă jucători,

respectiv martorii B.F.C., A.F. și prietena lui Z.R., supraveghetoarea sălii, martora

S.R.M. și persoana care se ocupa de curățenie, martorul A.C.

Martorii I.B. și B.I.M. au bătut în ușă

cu picioarele, moment în care supraveghetoarea sălii s-a speriat și a activat butonul

de panică, urmarea fiind că dispeceratul firmei de pază a informat echipajul mobil

că trebuie să se deplaseze pentru intervenție în acel loc, astfel cum rezultă din

fișa din dosar urmărire penală. Întrucât nu li se deschidea ușa, I.B. l-a apelat

telefonic pe H.A., administratorul sălii de joc, solicitându-i să li se permită

accesul în sală. Fiind contactată telefonic de către H.A., S.R.M. a deschis ușa

celor doi, I.B. și B.I.M. zis „O.", aceștia adresând injurii și reproșând supraveghetoarei

că nu i-a lăsat să intre în sala de joc. În acest context, pe fondul provocării

determinate de insultele proferate de M.M. atât către supraveghetoarea sălii cât

și la adresa sa, în pofida faptului că erau de față membrii echipei de intervenție

(aspect ce a cauzat inculpatului starea de tulburare specifică stării de provocare)

inculpatul B.I.P. l-a lovit cu pumnii succesiv în zona feței și în zona capului,

partea vătămată ca urmare a loviturilor fiind condusă spre aparatele de joc. Fiind

lovită în continuare cu pumnii, partea vătămată a căzut pe mochetă după care inculpatul

a lovit-o în zona cranio-cerebrală cu picioarele (fiind încălțat cu bocanci), de

mai multe ori. După aceste serii de lovituri inculpatul a luat unul din scaunele

din sală și l-a lovit pe M.M. n zona pieptului. Martorul I.B. a fost singurul care

a încercat să-l oprească pe inculpat dar nu a reușit, fiind îmbrâncit de acesta.

Ceilalți martori nu au intervenit, fie de teama reacției inculpatului, fie pentru

a nu se implica în incidente de acest gen.

În

privința încadrării juridice a faptei comise de inculpat,

tribunalul a avut în vedere că latura subiectivă în cazul tentativei de omor se

consideră realizată atât atunci când se prevede rezultatul faptei, urmărindu-se

producerea lui prin săvârșirea acelei fapte (intenție directă conform art. 19

alin. (1) pct. 1 lit. a) C. pen.), cât și atunci când se prevede rezultatul faptei

și, deși nu este urmărit, este acceptată posibilitatea producerii lui (intenție

indirectă potrivit art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pen.). În timp ce la intenția

directă făptuitorul are o atitudine fermă față de rezultatul constând în moartea

victimei, voind să producă acel rezultat și nu altul, la intenția indirectă făptuitorul

are în vedere o pluralitate de efecte posibile, dintre care unul este moartea victimei,

fiindu-i indiferent care dintre aceste rezultate s-ar produce.

Totodată, s-a reținut că esențial pentru

încadrarea juridică a faptei inculpatului, după caz, în tentativă la omor calificat

prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i)

C. pen. ori în vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

este stabilirea formei și modalității de vinovăție cu care a săvârșit infracțiunea.

În timp ce în cazul faptelor prevăzute în art. 182 alin. (2) teza ultimă C.

pen., inculpatul acționează cu praeterintenție în sensul că, urmărind să lovească

victima sau să-i cauzeze o vătămare corporală, se produce o consecință mai gravă

și anume punerea în primejdie a vieții acesteia, consecință care depășește intenția

făptuitorului și în raport cu care el se află în culpă, în cazul tentativei de omor

acesta acționează numai cu intenție. Ceea ce deosebește infracțiunea de vătămare

corporală gravă având ca urmare punerea în primejdie a vieții persoanei de tentativa

la infracțiunea de omor este tocmai latura subiectivă cu privire la rezultat, intenție

în primul caz, culpă în cel de-al doilea.

Astfel, există tentativă de omor și nu

vătămare corporală gravă ori de câte ori inculpatul acționează în așa mod încât

provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori folosește

instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanță timpul necesar pentru

îngrijiri

medicale deoarece acesta este caracteristic infracțiunilor de vătămare corporală

și nu exprimă dinamismul interior al actului infracțional.

În

consecință, prima instanță a concluzionat că din împrejurările

și modul în care a fost săvârșită fapta - inculpatul lovind victima cu pumnii atât

când victima era în poziție verticală cât și după ce a căzut, ulterior cu picioarele

și un scaun, zona vizată, în special zona cranio-cerebrală, numărul mare de lovituri

(„nenumărate", „atât de repede îl lovea în acest mod încât nici n-am putut

să-mi dau seama câte lovituri i-a aplicat" după cum rezultă din declarațiile

martorilor) și intensitatea acestora - fractură temporală stânga și temporală dreapta

cu interesarea stâncii, fractură ram mandibular stâng, fractură cominutivă perete

lateral sinus maxilar stâng cu hematosinus, rezultă fără dubiu că inculpatul a prevăzut

rezultatul faptei sale și, chiar dacă nu a urmărit rezultatul - suprimarea vieții

victimei, a acceptat posibilitatea producerii lui. Probatoriul administrat nu susține

varianta apărării în sensul că leziunile s-au produs prin cădere.

În

surprinderea poziției psihice pe care inculpatul a avut-o

în momentul comiterii infracțiunii s-a pornit de la premisa că tocmai faptul că

s-au aplicat loviturile repetate, cu intensitate, este de natură să conducă la ideea

că inculpatul a prevăzut și acceptat posibilitatea lezării unor regiuni cu potențial

tanatogenerator ridicat - zona cranio-cerebrală, iar orientarea expresă a loviturilor

către aceste regiuni reliefează intenția indirectă de a ucide.

Raportul de constatare medico-legală a

relevat că leziunile cranio-cerebrale au pus în primejdie viața victimei, salvarea

acesteia datorându-se tratamentului medico-chirurgical aplicat în timp util.

În

drept, s-a reținut că fapta inculpatului care a aplicat multiple

lovituri de intensitate ridicată cu pumnii, picioarele și corp contondent dur, într-un

loc public, agresiune ce a interesat zone vitale ale victimei M.M. întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20

raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. și nu constituie

vătămare corporală gravă prevăzută de art 182 alin. (2) C. pen. câtă vreme viața

victimei a fost salvată numai prin asistența medicală calificată și de urgență,

rezultatul mai grav, decesul, neproducându-se datorită tocmai intervenirii acestei

cauze independente de voința inculpatului care a acceptat cu ușurință posibilitatea

ca acțiunea lui să ducă la moartea celui lovit.

S-a remarcat că inculpatul după ce a lovit

victima a lăsat-o în nesimțire, pe trotuar, serviciul de urgență 112 fiind contactat

ulterior de H.A.

Instanța a reținut ca fiind incidență circumstanța

atenuantă legală a provocării cu referire la săvârșirea tentativei la omor calificat.

Starea de tulburare caracteristică circumstanței atenuante a provocării constă în

reacția psihică produsă făptuitorului de actul provocator al persoanei vătămate

și care determină comiterea infracțiunii. Existența sa se verifică în raport cu

momentul săvârșirii acesteia, iar intensitatea ei se apreciază ținându-se seama

de persoana făptuitorului și de circumstanțele în care s-au produs faptele.

Provocarea presupune o anumită spontaneitate,

o surprindere a făptuitorului de natură a-l determina să acționeze sub stăpânirea

unei puternice tulburări produsă printr-o atingere gravă a demnității persoanei,

aceste cerințe fiind întrunite în speță prin atitudinea victimei care a adresat

cuvinte insultătoare inițial supraveghetoarei de la bar, ulterior inculpatului,

în pofida faptului că acesta se afla acolo tocmai pentru a aplana un alt conflict,

pentru a asigura ordinea, iar partea vătămată i-a lezat demnitatea, aspect ce a

cauzat inculpatului starea de tulburare specifică stării de provocare.

Având în vedere aceste aspecte instanța

a apreciat că, în plan subiectiv, inculpatul a avut reprezentarea unui act de provocare

de o gravitate suficientă pentru a-i determina o puternică stare de tulburare, ceea

ce l-a determinat să comită fapta de care este acuzat.

Instanța nu a reținut ca fiind dovedit

aspectul invocat de inculpat în sensul că partea vătămată și-a dus mâna sub bluză,

sugerându-se că ar fi existat posibilitatea să aibă un instrument de lovire cât

timp afirmația nu este susținută prin celelalte probe administrate în cauză.

De asemenea, instanța nu a reținut circumstanțele

atenuante invocate de apărare privind conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea

infracțiunii, respectiv atitudinea și comportarea sinceră în cursul procesului,

probele din dosar nesusținând cele invocate. Astfel, deși inculpatul era încadrat

în muncă, a mai fost implicat în incidente soldate cu acte de violență astfel cum

se

desprinde din înscrisurile

de la dosar, iar în ce privește atitudinea ulterioară comiterii faptei, din declarațiile

martorilor I.B. și L.V. a rezultat că acesta a încercat să influențeze relatările

lor către organele judiciare, solicitându-i lui H.A. să șteargă înregistrările efectuate

de camerele de supraveghere.

Fapta inculpatului este neîndoielnic gravă,

astfel că în operațiunea complexă a individualizării tratamentului penal, instanța

a ținut seama că acțiunea violentă a inculpatului era să aibă drept consecință pierderea

unei vieți omenești ceea ce demonstrează că reinserția viitoare pozitivă nu este

posibilă decât prin aplicarea unei pedepse juste și proporționale care să reflecte

gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție al făptuitorului, de natură să asigure

atât exemplaritatea cât și finalitatea acesteia, în deplin acord cu dispozițiile

art. 1 și art. 52 C. pen.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, s-a

constatat că Spitalul Județean de Urgență „Sfântul Ioan cel Nou" Suceava s-a

constituit parte civilă solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 2932,23

RON cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli de spitalizare a părții

vătămate M.M.

De asemenea, partea vătămată M.M. s-a constituit

parte civilă în cauză solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 2000 RON

daune materiale și 498.000 RON daune morale.

S-a solicitat obligarea inculpatului la

plata acestor despăgubiri, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R. SRL

Suceava, angajatorul inculpatului de la momentul săvârșirii

faptei.

Față de dispozițiile art. 1357, art. 1373

și art. 1382 C. civ., raportate la situația de fapt reținută, s-a constatat că acțiunea

civilă introdusă de Spitalul Județean de Urgență „Sfântul Ioan cel Nou" Suceava

este întemeiată, fiind probat cuantumul prejudiciului rezultat ca urmare a internării

și investigațiilor la care a fost supusă victima, precum și celelalte elemente conform

situației de fapt reținute și dovedite.

De asemenea, în speță s-a dovedit existența

raportului contractual între inculpat și partea responsabilă civilmente SC R. SRL

Suceava, inculpatul săvârșind fapta (ce a cauzat victimei M.M. leziuni necesitând

spre vindecare 75-80 zile, cu punerea în primejdie a vieții persoanei) în contextul

exercitării atribuțiilor de serviciu.

Referitor la daunele materiale solicitate

de către partea civilă M.M., instanța a reținut ca fiind dovedite doar sumele reprezentând

cheltuieli cu medicamentele, astfel cum rezultă din chitanțele și rețetele depuse

la dosar, în cuantum de 238,94 RON, iar privitor la restul pretențiilor materiale

s-a avut în vedere că declarațiile martorilor P.V. și B.M. fac referite la cheltuielile

efectuate de M.J. care nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În ce privește daunele morale, s-a reținut

că leziunile fizice au produs în mod inerent și suferințe psihice, conducând totodată

la imposibilitatea părții civile M.M. de a-și desfășura în mod obișnuit activitățile

cotidiene, cu scăderea calității vieții. Pe de altă parte, instanța a avut în vedere

că această compensație materială trebuie să fie echitabilă și proporțională cu întinderea

pagubei suferite, să nu constituie un izvor de îmbogățire fără just temei în favoarea

părții vătămate care, prin atitudinea provocatorie, a avut partea sa de vinovăție,

aspect reflectat prin reținerea în favoarea inculpatului a circumstanței atenuante

a provocării.

Instanța a apreciat că acordarea unei sume

de bani cu acest titlu se impune ca o compensare a tuturor acestor suferințe, motiv

pentru care, prin raportare la gravitatea urmărilor produse, la disconfortul și

suferința provocate de leziunile suferite, a acordat pârtii vătămate suma de 3000

RON.

S-a apreciat, totodată, că susținerile

martorilor P.V. și B.M. în sensul că părții civile M.M. i-ar fi fost afectată memoria,

sunt simple presupuneri ale acestora bazate pe cazuri nerelevante sub acest aspect.

Cererea părții civile M.M., de obligare

a inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumei de

2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată a fost respinsă ca neîntemeiată cu

motivarea că plata onorariului avocațial a fost efectuată de M.J. și nu M.M., astfel

cum rezultă din chitanța depusă la dosar.

Împotriva sentinței au declarat apel Parchetul

de pe lângă Tribunalul Suceava, inculpatul B.I.P., partea vătămată M.M. și partea

responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava.

Reprezentantul Ministerului Public

a criticat sentința sub aspectul modului

de individualizare a pedepsei aplicate inculpatului și reținerii in favoarea acestuia

a stării de provocare.

Inculpatul B.l.P.

a susținut că pedeapsa ce i-a fost aplicată

este prea severă atât sub aspectul cuantumului cât și a modalității de executare,

iar cu privire la latura civilă a cauzei a susținut că suma acordată părții vătămate

cu titlu de daune morale este prea mare.

Partea vătămată M.M.

a criticat sentința atât în ce privește

modul de soluționare a laturii penale cât și a celei civile, arătând că greșit a

fost reținută starea de provocare în favoarea inculpatului, că pedeapsa aplicată

acestuia este prea blândă în raport de fapta comisă și că sumele la care acesta

a fost obligat cu titlu de despăgubiri civile sunt derizorii.

Partea responsabilă civilmente SC R. SRL

Suceava

a susținut în motivarea

apelului că nu a fost legal citată la judecata în fond a cauzei, din acest motiv

fiind în imposibilitate de a-și face apărările, respectiv de a formula o cerere

de chemare în garanție a societății cu care are încheiat un contract de asigurare.

Prin decizia penală nr. 114 din 16 septembrie

2013 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu

minori: a fost admis recursul declarat de inculpatul B.I.P.; au fost admise apelurile

declarate de partea vătămată M.M. și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava

împotriva aceleiași sentințe; au fost respinse apelurile declarate de inculpatul

B.I.P. și de partea responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava, după care:

A fost desființată în parte sentința mai

sus menționată și în rejudecare: A fost condamnat inculpatul B.I.P. pentru săvârșirea

tentativei la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174

alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. la pedeapsa de 7 (șapte) ani și 6

(șase) luni închisoare (în loc de 3 ani și 6 luni închisoare).

A fost obligat inculpatul B.I.P. în solidar

cu partea responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava să plătească părții vătămate

M.M. suma de 2000 RON daune materiale (în loc de 238,94 RON), suma de 10000 RON

daune morale (în loc de 3000 RON) precum și suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli

judiciare și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței care nu sunt contrare

prezentei decizii.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de apel a reținut că cererea inculpatului, de schimbare a încadrării juridice a

faptei din tentativă la omor calificat, prev. de art. 20 rap. la art. 174 alin.

(1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., pentru care a fost trimis în judecată,

în infracțiunea de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. (2) C.

pen., a fost în mod corect respinsă de prima instanță, ca nefondată. De asemenea,

în speță, nu poate fi reținută în favoarea inculpatului scuza legală a provocării

prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., întrucât din probatoriul administrat nu rezultă

că a acționat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de

o provocare din partea victimei produsă prin violență. Totodată, s-a reținut că

chiar dacă inculpatul a acreditat ideea că și lui i-au fost adresate cuvinte injurioase,

aspect susținut doar de o parte dintre martorii oculari atunci când au fost audiați

în instanță în prezența inculpatului, nici această împrejurare nu poate fi considerată

ca un act de natură a se reține că a fost provocat, în sensul dispozițiilor art.

73 lit. b) C. pen. Cât privește critica adusă modului de individualizare a pedepsei

instanța de apel a constatat că, urmare a înlăturării circumstanței atenuante legale

prev. de art. 73 lit. b) C. pen. nu mai sunt incidente în cauză dispozițiile legale

care obligă instanța să procedeze la reducerea pedepsei sub cuantumul minim prevăzut

de lege, astfel încât limitele de pedeapsă ce urmează a fi avute în vedere în procesul

de reindividualizare judiciară sunt de la 7 ani și 6 luni, la 12 ani și 6 luni închisoare.

Curtea de apel a pus accent pe aspectul

că pedeapsa este în măsură să realizeze finalitatea urmărită numai dacă prin felul

și măsura sa reflectă gravitatea faptei, gradul de vinovăție și periculozitatea

făptuitorului, dacă este rațională, convingătoare, justă și echitabilă. În aceeași

măsură, instanța de apel a apreciat că reținerea uneia sau mai multor împrejurări

drept

circumstanțe atenuante

este atributul instanței de judecată și, deci, lăsată la aprecierea acesteia. Într-o

atare apreciere, se ține seama de gradul concret de pericol social al faptei comise,

de modalitatea în care aceasta a fost săvârșită, de urmarea produsă sau care s-ar

fi putut produce, precum și de elementele care caracterizează persoana făptuitorului.

Totodată, dacă instanța a constatat existența unora din împrejurările enumerate

exemplificativ de legea penală, nu este obligată să reducă sau să schimbe pedeapsa

principală, ci le va aprecia în raport cu pericolul social concret al faptei, cu

ansamblul împrejurărilor în. care s-a săvârșit infracțiunea, cu urmările produse

sau care s-ar fi putut produce și cu periculozitatea infractorului, spre a decide

dacă au caracter atenuant sau nu.

Or, raportându-se la speța de față, funcție

de aspectele învederate, ținând cont de fapta comisă de inculpat, în contextul descris

și demonstrat, de împrejurările și modalitatea în care aceasta a fost săvârșită

și de urmarea gravă produsă, instanța de apel a apreciat că nu se impune a se da

curs dispozițiilor art. 74 C. pen., considerând că o pedeapsă cu închisoarea, în

cuantumul minim prevăzut de lege, cu executare în regim de detenție este în măsură

să contribuie atât la reeducarea inculpatului, cât și la asigurarea scopului de

prevenție generală, în sensul că acesta își va putea forma o atitudine corectă față

de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.

La stabilirea pedepsei, instanța de apel

a avut în vedere și faptul că inculpatul apelant este tânăr, căsătorit, cu un copil

minor în întreținere, că nu are antecedente penale însă a mai comis anterior fapte

de lovire ceea ce denotă că este o persoană violentă predispusă la săvârșirea de

infracțiuni, care nu s-a preocupat de îndreptarea comportamentului antisocial, ci

a perseverat în manifestarea acestuia.

De asemenea, inculpatul nu a avut o atitudine

procesuală corectă, încercând să ascundă inițial comiterea infracțiunii și recunoscând-o

parțial pe tot parcursul procesului și nu a acordat victimei nici un ajutor, nici

imediat după agresarea acesteia, și nici ulterior.

Cât privește critica adusă modului de soluționare

a laturii civile a cauzei, s-a constatat că în mod neîntemeiat prima instanță a

acordat părții vătămate, constituită parte civilă în cauză cu suma de 2000 RON reprezentând

daune materiale, doar contravaloarea unor medicamente, motivând că celelalte cheltuieli

au fost efectuate de numita M.J.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului

moral este de relevat că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare,

cuantumul despăgubirilor morale stabilindu-se prin apreciere ca urmare a aplicării

de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative

suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, intensitatea cu care au fost

percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială,

profesională și socială.

În consecință, ținând seama și de împrejurarea

că starea de provocare a fost înlăturată, instanța de apel a apreciat că se justifică

majorarea cuantumului daunelor morale acordate, la suma de 10.000 RON, cea solicitată

de partea vătămată cu acest titlu fiind exagerată, în condițiile în care nu s-a

dovedit cu probe certe (acte medicale) că suferă și în prezent, urmare a leziunilor

ce i-au fost cauzate. Dacă, în viitor, starea sănătății părții vătămate va fi afectată

datorită leziunilor produse prin fapta inculpatului, are posibilitatea să solicite

pe cale separată și alte sume cu titlu de despăgubiri.

Cât privește cererea părții vătămate de

obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare reprezentând onorariu avocat,

reiterată prin motivele de apel formulate în scris, instanța de apel a constatat

că și aceasta este întemeiată, în mod greșit prima instanță apreciind că, atât timp

cât chitanța eliberată de avocat este pe numele mamei inculpatului, suma consemnată

cu titlu de onorariu, nu poate fi acordată. Din contractul de asistență juridică

întocmit de cabinet avocat C.P. la data de 23 august 2012, rezultă că a fost încheiat

pentru clientul M.M., făcându-se mențiunea în cuprinsul actului că „M.J. achită

onorariul pentru partea vătămată M.M. care este internat în spital", cuantumul

onorariului fiind stabilit la suma de 2000 RON. Așadar, faptul că partea vătămată

nu a achitat personal apărătorului onorariul s-a datorat în mod evident stării sale

de sănătate grav afectate, avansul în sumă de 900 RON fiind plătit de mama sa la

data de 23 august 2012, dată la care el

era

internat în spital, iar diferența de 1100 RON s-a achitat la 2 octombrie 2012, când

partea vătămată se afla încă în perioada de îngrijiri medicale.

Cât privește apelul părții responsabile

civilmente SC R. SRL Suceava, Curtea de apel a constatat, în primul rând, că acesta

nu este tardiv așa cum a susținut reprezentanta Parchetului, cererea de apel fiind

depusă la instanța de. fond la data de 4 martie 2013, în interiorul termenului prevăzut

de art. 363 alin. (1) C. proc. pen., de 10 zile de la comunicarea sentinței, care

a avut loc la data de 25 februarie 2013.

Împotriva deciziei instanței de apel au

declarat recurs recurentul-inculpat B.I.P. și recurenta-parte responsabilă civilmente

SC R. SRL Suceava.

Recurentul-inculpat B.I.P. a arătat că

recursul se întemeiază pe cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 12

și 14 C. proc. pen., iar în subsidiar pct. 17

2

C. proc. pen. și a susținut

că se impune aplicarea art. 5 C. pen. care vizează aplicarea legii penale mai favorabile

(motivarea cazurilor de casare a fost menționată în partea introductivă a deciziei,

nefiind necesară reluarea acesteia).

Examinând recursul declarat de recurentul-inculpat

B.I.P. și recurenta-parte responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava prin raportare

la dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate

prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

În

cauză, decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel

Bacău, secția penală, cauze minori și familie, la data de 16 septembrie 2013, deci

ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este

supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385

9

C.

proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile

tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare,

a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv

cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată

în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăsește

în speță.

Prin recursul susținut oral de acesta nefiind

motivat în scris, în termenul legal prevăzut de art. 385

10

C. proc, pen,

apărătorul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin.

(1) pct. 12, 17

2

și 14 C. proc. pen., solicitându-se, în final, aplicarea

legii penale mai favorabile; inculpatul B.I.P. a criticat decizia penală pronunțată

sub aspectul că s-a aplicat o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de noul

C. pen.

Analizând recursul declarat de inculpat,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este fondat, raportat la intrarea

în vigoare a noului C. pen. la data de 01 februarie 2014 și, în consecință, a incidenței

instituției aplicării legii penale mai favorabile, prev. de art. 5 C. pen.

Examinând cauza, în raport cu succesiunea

de legi penale intervenite de la săvârșirea infracțiunii de către inculpat, instanța

de recurs constată că se impune aplicarea legii penale noi, care este mai favorabilă

sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute de legiuitor.

Infracțiunea de omor, în modalitatea concretă

în care a fost comisă de inculpat, continuă să fie incriminată în noul C. pen.,

având, așadar, corespondent în noua reglementare prevăzută de art. 32 C. pen. raportat

la art. 188 C. pen.

La momentul comiterii faptei, infracțiunea,

în modalitatea faptică reținută de instanța de fond, era incriminată în art. 174

alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior fiind sancționată cu închisoare

de la 15 la 25 ani și interzicerea unor drepturi (limite înjumătățite având în vedere

„tentativa"). Spre deosebire de vechea reglementare, noul C. pen. nu mai prevede

varianta agravată a comiterii în loc public a infracțiunii de omor.

În

ceea ce privește condițiile de existență a tentativei, dar

și dispozițiile de drept penal material care prevăd reducerea limitelor de pedeapsă,

Înalta Curte constată că acestea nu au fost modificate, fiind preluate în integralitate

și cu aceleași consecințe în art. 32 C. pen.

Reprezentantul Ministerului Public a susținut,

în cursul dezbaterilor, că pedeapsa aplicată inculpatului de instanța de apel se

situează în limitele de pedeapsă prevăzute de noul C. pen.,

situație

care nu ar impune reducerea acesteia cu motivarea invocată de apărare că „s-a aplicat

o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de legea actuală".

Această constatare a acuzării este reală

însă, luând în considerare modificarea intervenită prin eliminarea formei calificate

a omorului ca urmare includerii circumstanței agravante a comiterii faptei în loc

public, dar și reducerea limitelor de pedeapsă, rezultă că legea nouă este mai favorabilă,

în cauză justificându-se totuși reducerea pedepsei ce urmează a fi executată de

inculpat, prin readaptarea acesteia în raport cu noile limite (sub pedeapsa de 7

ani și 6 luni aplicată de instanța de apel), în recurs - ulterior Legea nr. 2/2013,

care a modificat art. 385

9

pct 14 C. proc. pen. anterior - nefiind posibilă

o reindividualizare judiciară propriu-zisă a pedepsei în conformitate cu criteriile

generale de individualizare.

Conform art. 12 din Legea nr. 187 din 24

octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. în

cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii

de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care

a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.

Potrivit hotărârii de condamnare, inculpatului

i s-au interzis ca pedeapsă complementară interzicerea exercițiului drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior, pe o perioadă de

2 ani, după executarea pedepsei principale, iar ca pedeapsă accesorie, pe durata

executării pedepsei, a interzicerii exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64

lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior, respectiv: dreptul de a alege și de

a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; dreptul de a

ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat. Aceste pedepse au corespondentul

art. 66 lit a) și b) C. pen., respectiv: a) dreptul de a fi ales în autoritățile

publice sau în orice alte funcții publice; b) dreptul de a ocupa o funcție care

implică exercițiul autorității de stat.

Așadar, se constată că pedeapsă complementară

a interzicerii exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și

b) C. pen, anterior, pe o perioadă de 2 ani are corespondent în art. 66 alin.

(1) lit. a) și b) C. pen. în vigoare, urmând a se executa în acest conținut referitor

la recursul recurentei-părți responsabile civilmente SC R. SRL Suceava, Înalta

Curte apreciază că în ce privește cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin.

(1) pct. 5 C. proc. pen., invocat de SC R. SRL Suceava, într-adevăr, acesta a fost

menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea

nr. 2/2013, făcând parte din cazurile de casare care pot fi avute în vedere din

oficiu, constată că este nefondat, urmând a-l respinge ca atare.

Însă, din ansamblul probator administrat

în cauză, instanța de recurs - ulterior Legii nr. 2/2013, neputând proceda la reexaminarea/reevaluarea

probelor și modificarea situației de fapt - constată că instanțele au stabilit o

corelație corectă între faptele reținute și textul de lege incriminator.

De asemenea, se constată că procedura de

citare cu această parte, după introducerea sa în cauză la termenul de judecată din

26 noiembrie 2012, a fost legal îndeplinită pentru termenul următor din data de

3 decembrie 2012 prin semnarea citației și aplicarea ștampilei societății, pentru

celelalte termene de judecată acordate ulterior în cauză, aceasta având termen în

cunoștință, în conformitate cu dispozițiile art. 291 alin. (3) C. proc. pen.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte de Casație și Justiție, va admite recursul declarat de inculpatul B.I.P. în

limitele arătate, prin aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen.

Înalta Curte în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de partea responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava împotriva aceleiași

decizii.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea

recursului vor rămâne în sarcina statului, iar suma de 350 RON, reprezentând onorariul

parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului

ales, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Va obliga recurenta parte responsabilă

civilmente la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite recursul declarat de inculpatul

B.I.P. împotriva deciziei penale nr. 114 din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel

Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

Casează, în parte, decizia atacată și sentința

penală nr. 35 din 18 februarie 2013 a Tribunalului Suceava, secția penală, numai

sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 5 C. pen.

Face aplicarea art. 5 C. pen. și reduce

pedeapsa la 6 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării

drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. aplicată inculpatului

pentru tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 32 C. pen. raportat

la art. 188 C. pen.

În

baza art. 65 C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie

a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a)

și b) C. pen.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor

recurate.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului,

durata reținerii și arestării preventive de la 19 august 2012 la 11 februarie 2014.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea

recursului rămân în sarcina statului, iar suma de 350 RON, reprezentând onorariul

parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului

ales, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

II. Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de partea responsabilă civilmente SC R. SRL Suceava împotriva aceleiași decizii.

Obligă recurenta parte responsabilă civilmente

la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11

februarie 2014.