ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3840/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 107 din 5 octombrie 2010, Curtea de Apel Bacău – secția comercială, contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta T.V.A., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bacău. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, în ceea ce privește acordarea drepturilor compensatorii, legiuitorul a urmărit ca de acestea să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit cu începere din 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice, în această categorie intrând cei care au fost refugiați sau strămutați în altă localitate.

În acest context, instanța de fond a constatat din probele administrate, că în martie 1944 familia reclamantei s-a refugiat, din cauza războiului în județul Mehedinți, această situație nefiind însă în vedere de legiuitor la edictarea O.U.G. nr. 105/1999. A mai reținut prima instanță că regimul de ocupație sovietică nu a fost de natură a persecuta etnic populația românească, deoarece înaintarea liniei frontului nu a presupus un refugiu din cauza persecuțiilor etnice, ci pentru a se îndepărta de zonele ce reprezentau teatru de război. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta T.V.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând generic dispozițiile art. 299-316 C. proc.

civ. Prin criticile aduse sentinței instanței de fond, recurenta-reclamantă susține, în esență, că este de notorietate și rezultă din actele depuse la dosar că în martie 1944 salariații și familiile salariaților de la Atelierele CFR Pașcani au părăsit forțat domiciliul din cauza înaintării frontului sovietic, fiind detașați la alte unități C.F.R., această situație conferindu-le statutul de refugiați. Mai susține recurenta că fraților săi, precum și martorilor care au dat declarații în cauză, li s-a recunoscut statutul de refugiat, de către aceeași autoritate pârâtă Recursul este nefondat. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul nu este întemeiat, după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate. Astfel, î n cauză, reclamanta nu a dovedit că schimbarea domiciliului, respectiv părăsirea localității de domiciliu Pașcani, județul Iași și mutarea în localitatea Prunișor, jud. Mehedinți a fost determinată de persecuțiile etnice la care ar fi fost supusă familia sa, persecuția invocată trebuind probată, ceea ce reclamanta nu a făcut.

Din actele dosarului rezultă că schimbarea domiciliului s-a făcut dintr-o localitate aflată sub autoritatea statului român într-un teritoriu aflat de asemenea sub autoritatea statului român, în condițiile în care statul român nu și-a persecutat etnic cetățenii, indiferent de etnia acestora. Ca atare, mutarea dintr-o localitate în alta, din motive personale sau din motive de război nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000. Se reține și că, schimbarea domiciliului reclamantei din Pașcani în localitatea Prunișor, județul Mehedinți, s-a datorat înaintării frontului sovietic, fiind o măsură de protejare a cetățenilor români, de pericolele existente în zona de conflict armat. De altfel, din actele dosarului reiese situația, potrivit căreia, tatăl reclamantei lucra în cadrul atelierelor C.F.R.

Virciorova, iar în aprilie 1944 a fost detașat la atelierele C.F.R. Turnu-Severin, neputându-se vorbi de un „refugiu” în sensul Legii nr. 189/2000. Este de necontestat că și persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit consecințele nefavorabile situației de refugiat, dar legiuitorul prin O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii și acestei categorii de persoane. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.V.A., împotriva sentinței civile nr. 107 din 5 octombrie 2010 a Curții de Apel Bacău – secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2011.