ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3840/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

107 din 5 octombrie 2010, Curtea de Apel Bacău – secția comercială, contencios

administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea în contencios

administrativ formulată de reclamanta T.V.A., în contradictoriu cu pârâta Casa

Județeană de Pensii Bacău.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1 lit. c) din

O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, în ceea ce privește

acordarea drepturilor compensatorii, legiuitorul a urmărit ca de acestea să se

bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit cu începere

din 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, consecințele persecuțiilor

exercitate din motive etnice, în această categorie intrând cei care au fost refugiați

sau strămutați în altă localitate.

În acest context,

instanța de fond a constatat din probele administrate, că în martie 1944 familia

reclamantei s-a refugiat, din cauza războiului în județul Mehedinți, această

situație nefiind însă în vedere de legiuitor la edictarea O.U.G. nr. 105/1999.

A mai reținut prima

instanță că regimul de ocupație sovietică nu a fost de natură a persecuta etnic

populația românească, deoarece înaintarea liniei frontului nu a presupus un

refugiu din cauza persecuțiilor etnice, ci pentru a se îndepărta de zonele ce

reprezentau teatru de război.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta T.V.A., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, invocând generic dispozițiile art. 299-316 C. proc. civ.

Prin criticile aduse

sentinței instanței de fond, recurenta-reclamantă susține, în esență, că este

de notorietate și rezultă din actele depuse la dosar că în martie 1944

salariații și familiile salariaților de la Atelierele CFR Pașcani au părăsit forțat domiciliul din cauza înaintării frontului sovietic,

fiind detașați la alte unități C.F.R., această situație conferindu-le statutul

de refugiați.

Mai susține recurenta

că fraților săi, precum și martorilor care au dat declarații în cauză, li s-a

recunoscut statutul de refugiat, de către aceeași autoritate pârâtă

Recursul este

nefondat.

Examinând sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este

întemeiat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940

până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările

ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean

român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice,

în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Astfel, î

n cauză, reclamanta

nu a dovedit că schimbarea domiciliului, respectiv părăsirea localității de

domiciliu Pașcani, județul Iași și mutarea în localitatea Prunișor, jud.

Mehedinți a fost determinată de persecuțiile etnice la care ar fi fost supusă

familia sa, persecuția invocată trebuind probată, ceea ce reclamanta nu a

făcut.

Din actele dosarului

rezultă că schimbarea domiciliului s-a făcut dintr-o localitate aflată sub

autoritatea statului român într-un teritoriu aflat de asemenea sub autoritatea

statului român, în condițiile în care statul român nu și-a persecutat etnic

cetățenii, indiferent de etnia acestora.

Ca atare, mutarea

dintr-o localitate în alta, din motive personale sau din motive de război nu se

încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000.

Se reține și că,

schimbarea domiciliului reclamantei din Pașcani în localitatea Prunișor,

județul Mehedinți, s-a datorat înaintării frontului sovietic, fiind o măsură de

protejare a cetățenilor români, de pericolele existente în zona de conflict

armat.

De altfel, din actele

dosarului reiese situația, potrivit căreia, tatăl reclamantei lucra în cadrul

atelierelor C.F.R. Virciorova, iar în aprilie 1944 a fost detașat la atelierele C.F.R. Turnu-Severin, neputându-se vorbi de un „refugiu” în sensul

Legii nr. 189/2000.

Este de necontestat

că și persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a

unor evenimente de război au avut de suferit consecințele nefavorabile

situației de refugiat, dar legiuitorul prin O.G. nr. 105/1999 aprobată prin

Legea nr. 189/2000 nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii și acestei

categorii de persoane.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de T.V.A., împotriva sentinței civile nr. 107 din 5 octombrie 2010 a Curții de Apel Bacău – secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 iunie 2011.