ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 263/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 8 octombrie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, reclamanții C.F. și C.V.M. au solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții I.E., M.I. și F.M., să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare – cumpărare, încheiat în formă autentică, cu privire la imobilul situat în București, Bd. Camil Ressu, format din două camere, bucătărie, cămară, baie, debara, oficiu, vestibul, balcon, cu o suprafață utilă totală de 46,23 m.p., cota indiviză de 0,42 % din suprafața de folosință comună a imobilului și teren aferent imobilului, în suprafață de 6,24 m.p., respectiv cota indiviză de 0,42 % din teren.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că la data de 20 martie 2006 au încheiat, în calitate de promitenți – cumpărători, un antecontract de vânzare – cumpărare sub semnătură privată, având ca obiect imobilul mai sus descris, cu numita S.E., aceasta din urmă în calitate de promitent – vânzător. Au mai arătat reclamanții că antecontractul de vânzare – cumpărare a fost încheiat cu clauză de uzufruct viager și clauză de întreținere în favoarea promitentei – vânzătoare, că imobilul fusese dobândit de promitenta – vânzătoare în timpul căsătoriei, împreună cu soțul său S.M., că acesta a decedat în anul 2000, fără să se dezbată succesiunea și că la data de 23 noiembrie 2006 a decedat și promitenta – vânzătoare S.E., motiv pentru care acțiunea a fost introdusă împotriva moștenitorilor.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969, 970 și urm., art. 1073 și urm. C. civ. Judecătoria sectorului 3 București, secția civilă, prin sentința nr. 141 din 10 ianuarie 2008, a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei sectorului 3 București invocată de pârâta F.M. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Zimnicea. A reținut instanța că, prin acțiunea de față, se urmărește valorificarea unui drept de creanță izvorât din antecontractul încheiat, ce are ca obligație corelativă o obligație de a face, și anume de a încheia ulterior contractul translativ de proprietate. Ca atare, acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic este o acțiune personală, și nu reală, care să atragă competența instanței în circumscripția căreia se află imobilul, potrivit art. 13 C. proc.

civ. Faptul că antecontractul a fost încheiat de autoarea pârâților nu atrage competența instanței de la locul celui din urmă domiciliu al defunctei, întrucât nu ne aflăm în soluționarea unei cereri în materia moștenirilor. Prin urmare, instanța competentă teritorial este cea prevăzută de art. 5 C. proc. civ. și cum pârâta I.E. are domiciliul în com. Cervenia, jud. Teleorman, pârâta M.I., în com. S., jud. Teleorman, iar pârâta F.M. domiciliază în străinătate, competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Zimnicea. Judecătoria Zimnicea, prin sentința civilă nr. 191 din 29 februarie 2008, a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Zimnicea invocată de pârâta F.M. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, față de împrejurarea că pârâta F.M. are domiciliul în Germania, nu sunt aplicabile prevederile art. 5 și 9 C. proc. civ., ci prevederile art. 155 din Legea nr. 105/1992 care, fiind lege specială, se aplică prioritar în raport de normele generale. Primind dosarul, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 5616 din 25 aprilie 2008, a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei sectorului 1 București invocată de reclamanți și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Zimnicea. A constatat intervenit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul în vederea soluționării acestuia la Curtea de Apel București.

În considerentele hotărârii, s-a arătat că acțiunea de față este una personală, fiind aplicabile dispozițiile art. 5 C. proc. civ., potrivit cărora cererea se face la instanța domiciliului pârâtului și art. 9 C. proc. civ., potrivit cu care cererea îndreptată împotriva mai multor pârâți poate fi făcută la instanța competentă pentru oricare dintre ei. Prevederile art. 155 din Legea nr. 105/1992 reglementează un caz de competență teritorială exclusivă și specială, nefiind aplicabile în speță, întrucât instanța competentă teritorial se poate stabili prin prisma dispozițiilor procedurale indicate, aceasta fiind instanța de la domiciliul oricăruia dintre pârâții chemați în judecată, fiind indiferent că unul dintre aceștia are domiciliul în străinătate.

Soluționând conflictul negativ de competență, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin sentința nr. 2/ F din 12 februarie 2009, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Zimnicea. În motivarea sentinței, s-a arătat că, doar pentru simplul considerent că una dintre pârâte are domiciliul în străinătate, nu se poate reține că sunt incidente dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, întrucât nu suntem în prezența unui litigiu cu element de extraneitate care să privească raporturi de drept internațional privat. S-a constatat că pentru stabilirea instanței căreia îi revine competența teritorială de soluționare a prezentei pricini sunt relevante prevederile art. 5 coroborat cu art. 9 C. proc.

civ., astfel că această competență revine Judecătoriei Zimnicea, instanță în a cărei circumscripție se află domiciliul a două dintre pârâtele acționate în judecată. A mai arătat curtea de apel că nu se poate da eficiență acordului părților prin care au convenit ca litigiul să fie judecat de Judecătoria sector 3 București, pentru că un asemenea acord poate fi primit numai în măsura în care se referă la instanțe care sunt deopotrivă competente, conform exigențelor art. 12 C. proc. civ., situație care nu se verifică în privința Judecătoriei Sectorului 3 București. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții C.F. și C.V.M. și pârâta F.M. În recursul pe care l-au declarat, reclamanții au arătat că în mod greșit instanța a apreciat că a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni personale și că sunt relevante pentru stabilirea competenței teritoriale de soluționare a cauzei prevederile art. 5 coroborat cu art. 9 C. proc.

civ. Reclamanții au arătat că în cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 14 alin. (3) C. proc. civ., astfel că Judecătoria sectorului 3 București este instanța competentă să soluționeze pricina. Pârâta F.M. a criticat sentința apreciind că, prin stabilirea competenței în favoarea Judecătoriei Zimnicea, au fost încălcate dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ. De asemenea, a arătat că nu au aplicare dispozițiile art. 5 și 9 C. proc. civ., dat fiind că art. 12 din același cod lasă la alegerea reclamantului între mai multe instanțe deopotrivă competente, iar potrivit art. 10 din același cod, competența de soluționare aparține instanței de la locul încheierii și executării contractului, alternativ cu locul domiciliului părților.

A mai susținut că nici reclamanții, nici pârâtele nu au solicitat soluționarea cauzei de către Judecătoria Zimnicea, unde au domiciliul două dintre pârâte, care nu au calitate procesuală pasivă. De asemenea, s-a arătat că, în condițiile în care nu ar avea aplicabilitate art. 10 C. proc. civ., competența teritorială ar aparține Judecătoriei sectorului 4 București, unde își are reședința recurenta – pârâtă F.M. În fine, a mai susținut pârâta F.M., prin motivele de recurs, că reclamanții au chemat în judecată și alte persoane, respectiv pârâtele din județul Teleorman, care nu au calitate de succesoare ale defunctei S.E., cu care au încheiat convenția, doar pentru a crea o aparentă competență a Judecătoriei Zimnicea și că, potrivit art. 19 C. proc.

civ., instanța de fond trebuia să ia act de acordul părților cu privire la instanța competent teritorial să soluționeze cauza. Verificând legalitatea sentinței recurate, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește susținerile reclamanților, se constată că acestea nu sunt întemeiate, deoarece promisiunea bilaterală de vânzare – cumpărare este un antecontract prin care părțile se obligă să încheie contractul. Așadar, efectele juridice ale antecontractului constau în nașterea unei obligații de a face, respectiv de a încheia, în viitor, contractul promis.

Astfel, în mod corect instanța a stabilit că acțiunea de față este o acțiune personală imobiliară, întemeiată pe dreptul de creanță născut din antecontract, prin care se tinde la valorificarea unui drept asupra unui bun imobil, pentru care se aplică în materia competenței teritoriale regula actor sequitur forum rei, prevăzută de art. 5 C. proc. civ. De asemenea, având în vedere situația pluralității de pârâți, sunt incidente și dispozițiile art. 9 C. proc. civ. Cât privește susținerea recurenților – reclamanți că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 14 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu poate fi reținută, atâta timp cât nu se pune în discuție masa partajabilă, prezentul litigiu neavând ca obiect o cerere privitoare la moștenire.

Recurenta – pârâtă F.M. susține, de asemenea, prin motivele de recurs, că în mod greșit s-au aplicat dispozițiile art. 5 și art. 9 C. proc. civ., apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., întrucât art. 12 din același cod, lasă la alegerea reclamantului între mai multe instanțe deopotrivă competente. Aceste susțineri nu se verifică, având în vedere că, în cazul pluralității de pârâți, competența teritorială a instanței trebuie să fie determinată de către reclamant, în aplicarea art. 9 C. proc. civ., numai în considerarea domiciliului respectivului pârât. Se constată că acest text de lege indică, expressis verbis, în cazul pluralității de pârâți, instanța competentă pentru oricare dintre ei, iar în sensul art. 5 din cod instanța competentă teritorial este aceea de la domiciliul pârâtului.

În plus, având în vedere că în antecontract nu s-a prevăzut locul pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii, în sensul celor prevăzute de art. 10 pct. 1 C. proc. civ., în lipsa indicării unui asemenea loc, se aplică prevederile art. 5 C. proc. civ. Nici susținerea că dacă nu ar avea aplicabilitate art. 10 competența ar aparține Judecătoriei sectorului 4 București, unde își are reședința recurenta – pârâtă, nu este întemeiată. Recurenta – pârâtă F.M. are domiciliul în Germania, iar în sectorul 4 al mun. București are domiciliul ales pentru comunicările privind procesul, în conformitate cu dispozițiile art. 114 1 alin. (4) C. proc. civ. și nicidecum reședința, care presupune locul unei locuințe vremelnice sau temporare.

Or, competența teritorială a instanței trebuie să fie determinată de către reclamant, în aplicarea art. 9 C. proc. civ., numai în considerarea domiciliului pârâtului. Așadar, reclamantul nu-și va putea constitui ca reper nici reședința unuia dintre pârâți, dacă ceilalți au un domiciliu, nici domiciliul ales de unul dintre pârâți, întrucât pentru ceilalți alegerea de domiciliu este un res inter alios acta, nici un alt loc care, potrivit legii, ar justifica punerea în aplicare a competenței alternative. Susținerea că cele două pârâte care au domiciliul în județul Teleorman nu au calitate procesuală pasivă și au fost chemate în judecată doar pentru atragerea competenței teritoriale a unei anume instanțe exced cadrului procesual, întrucât instanța trebuie să-și verifice cu prioritate competența, fără a se putea pronunța asupra altor chestiuni.

În ceea ce privește acordul părților potrivit art. 19 C. proc. civ., se constată că în mod corect instanța a constatat că nu sunt incidente, având în vedere că pârâta F.M. a invocat, prin întâmpinarea aflată la dosarul nr. 12545/301/2007 al Judecătoriei sectorului 3 București, excepția de necompetență teritorială a acestei instanțe. În fine, în ceea ce privește termenul de declarare a recursului de către reclamanta C.F., se constată că, deși aceasta a declarat recurs cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere că cererea de recurs este comună cu cea a reclamantului C.V.M., iar acesta a declarat recurs în termen, operează prevederile art. 48 alin. (2) C. proc.

civ., privitoare la coparticiparea procesuală, în sensul că efectele exercitării căii de atac a recursului în termenul legal de către unul din coparticipanții - reclamanți la proces îi va folosi și celuilalt. Față de cele arătate, recursurile declarate se vor privi ca nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanții C.F. și C.V.M. și pârâta F.M. împotriva sentinței nr. 2/ F din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2010.