ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 263/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 octombrie 2007

pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, reclamanții C.F. și C.V.M. au

solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții I.E., M.I. și F.M., să

pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare – cumpărare, încheiat

în formă autentică, cu privire la imobilul situat în București, Bd. Camil Ressu,

format din două camere, bucătărie, cămară, baie, debara, oficiu, vestibul,

balcon, cu o suprafață utilă totală de 46,23 m.p., cota indiviză de 0,42 % din suprafața de folosință comună a imobilului și teren aferent imobilului, în

suprafață de 6,24 m.p., respectiv cota indiviză de 0,42 % din teren.

În motivarea cererii de chemare în judecată,

reclamanții au arătat că la data de 20 martie 2006 au încheiat, în calitate de

promitenți – cumpărători, un antecontract de vânzare – cumpărare sub semnătură

privată, având ca obiect imobilul mai sus descris, cu numita S.E., aceasta din

urmă în calitate de promitent – vânzător.

Au mai arătat reclamanții că antecontractul de vânzare

– cumpărare a fost încheiat cu clauză de uzufruct viager și clauză de

întreținere în favoarea promitentei – vânzătoare, că imobilul fusese dobândit

de promitenta – vânzătoare în timpul căsătoriei, împreună cu soțul său S.M., că

acesta a decedat în anul 2000, fără să se dezbată succesiunea și că la data de

23 noiembrie 2006 a decedat și promitenta – vânzătoare S.E., motiv pentru care

acțiunea a fost introdusă împotriva moștenitorilor.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969,

970 și urm., art. 1073 și urm. C. civ.

Judecătoria sectorului 3 București, secția civilă,

prin sentința nr. 141 din 10 ianuarie 2008, a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei sectorului 3 București invocată de pârâta F.M. și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Zimnicea.

A reținut instanța că, prin acțiunea de față, se

urmărește valorificarea unui drept de creanță izvorât din antecontractul

încheiat, ce are ca obligație corelativă o obligație de a face, și anume de a

încheia ulterior contractul translativ de proprietate.

Ca atare, acțiunea prin care se solicită pronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de act autentic este o acțiune personală, și nu

reală, care să atragă competența instanței în circumscripția căreia se află

imobilul, potrivit art. 13 C. proc. civ.

Faptul că antecontractul a fost încheiat de autoarea

pârâților nu atrage competența instanței de la locul celui din urmă domiciliu

al defunctei, întrucât nu ne aflăm în soluționarea unei cereri în materia

moștenirilor.

Prin urmare, instanța competentă teritorial este cea

prevăzută de art. 5 C. proc. civ. și cum pârâta I.E. are domiciliul în com.

Cervenia, jud. Teleorman, pârâta M.I., în com. S., jud. Teleorman, iar pârâta F.M.

domiciliază în străinătate, competența de soluționare a cauzei aparține

Judecătoriei Zimnicea.

Judecătoria Zimnicea, prin sentința civilă nr. 191 din

29 februarie 2008, a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei

Zimnicea invocată de pârâta F.M. și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, față de

împrejurarea că pârâta F.M. are domiciliul în Germania, nu sunt aplicabile

prevederile art. 5 și 9 C. proc. civ., ci prevederile art. 155 din Legea nr. 105/1992

care, fiind lege specială, se aplică prioritar în raport de normele generale.

Primind dosarul, Judecătoria sectorului 1 București,

prin sentința civilă nr. 5616 din 25 aprilie 2008, a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei sectorului 1 București invocată de reclamanți

și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Zimnicea.

A constatat intervenit conflictul negativ de competență

și a înaintat dosarul în vederea soluționării acestuia la Curtea de Apel București.

În considerentele hotărârii, s-a arătat că acțiunea de

față este una personală, fiind aplicabile dispozițiile art. 5 C. proc. civ.,

potrivit cărora cererea se face la instanța domiciliului pârâtului și art. 9 C.

proc. civ., potrivit cu care cererea îndreptată împotriva mai multor pârâți

poate fi făcută la instanța competentă pentru oricare dintre ei.

Prevederile art. 155 din Legea nr. 105/1992

reglementează un caz de competență teritorială exclusivă și specială, nefiind

aplicabile în speță, întrucât instanța competentă teritorial se poate stabili

prin prisma dispozițiilor procedurale indicate, aceasta fiind instanța de la

domiciliul oricăruia dintre pârâții chemați în judecată, fiind indiferent că

unul dintre aceștia are domiciliul în străinătate.

Soluționând conflictul negativ de competență, Curtea

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, prin sentința nr. 2/ F din 12 februarie 2009, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Zimnicea.

În motivarea sentinței, s-a arătat că, doar pentru

simplul considerent că una dintre pârâte are domiciliul în străinătate, nu se

poate reține că sunt incidente dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992,

întrucât nu suntem în prezența unui litigiu cu element de extraneitate care să

privească raporturi de drept internațional privat.

S-a constatat că pentru stabilirea instanței căreia îi

revine competența teritorială de soluționare a prezentei pricini sunt relevante

prevederile art. 5 coroborat cu art. 9 C. proc. civ., astfel că această

competență revine Judecătoriei Zimnicea, instanță în a cărei circumscripție se

află domiciliul a două dintre pârâtele acționate în judecată.

A mai arătat curtea de apel că nu se poate da

eficiență acordului părților prin care au convenit ca litigiul să fie judecat

de Judecătoria sector 3 București, pentru că un asemenea acord poate fi primit

numai în măsura în care se referă la instanțe care sunt deopotrivă competente,

conform exigențelor art. 12 C. proc. civ., situație care nu se verifică în

privința Judecătoriei Sectorului 3 București.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs

reclamanții C.F. și C.V.M. și pârâta F.M.

În recursul pe care l-au declarat, reclamanții au

arătat că în mod greșit instanța a apreciat că a fost învestită cu soluționarea

unei acțiuni personale și că sunt relevante pentru stabilirea competenței

teritoriale de soluționare a cauzei prevederile art. 5 coroborat cu art. 9 C.

proc. civ.

Reclamanții au arătat că în cauză sunt pe deplin

aplicabile prevederile art. 14 alin. (3) C. proc. civ., astfel că Judecătoria

sectorului 3 București este instanța competentă să soluționeze pricina.

Pârâta F.M. a criticat sentința apreciind că, prin

stabilirea competenței în favoarea Judecătoriei Zimnicea, au fost încălcate

dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ.

De asemenea, a arătat că nu au aplicare dispozițiile art.

5 și 9 C. proc. civ., dat fiind că art. 12 din același cod lasă la alegerea

reclamantului între mai multe instanțe deopotrivă competente, iar potrivit art.

10 din același cod, competența de soluționare aparține instanței de la

locul încheierii și executării contractului, alternativ cu locul domiciliului

părților.

A mai susținut că nici reclamanții, nici pârâtele nu

au solicitat soluționarea cauzei de către Judecătoria Zimnicea, unde au

domiciliul două dintre pârâte, care nu au calitate procesuală pasivă.

De asemenea, s-a arătat că, în condițiile în care nu

ar avea aplicabilitate art. 10 C. proc. civ., competența teritorială ar

aparține Judecătoriei sectorului 4 București, unde își are reședința recurenta

– pârâtă F.M.

În fine, a mai susținut pârâta F.M., prin motivele de

recurs, că reclamanții au chemat în judecată și alte persoane, respectiv

pârâtele din județul Teleorman, care nu au calitate de succesoare ale defunctei

S.E., cu care au încheiat convenția, doar pentru a crea o aparentă competență a

Judecătoriei Zimnicea și că, potrivit art. 19 C. proc. civ., instanța de fond

trebuia să ia act de acordul părților cu privire la instanța competent

teritorial să soluționeze cauza.

Verificând legalitatea sentinței recurate, în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate,

pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește susținerile reclamanților, se

constată că acestea nu sunt întemeiate, deoarece promisiunea bilaterală de

vânzare – cumpărare este un antecontract prin care părțile se obligă să încheie

contractul. Așadar, efectele juridice ale antecontractului constau în nașterea

unei obligații de a face, respectiv de a încheia, în viitor, contractul promis.

Astfel, în mod corect instanța a stabilit că acțiunea

de față este o acțiune personală imobiliară, întemeiată pe dreptul de creanță

născut din antecontract, prin care se tinde la valorificarea unui drept asupra

unui bun imobil, pentru care se aplică în materia competenței teritoriale

regula actor sequitur forum rei, prevăzută de art. 5 C. proc. civ.

De asemenea, având în vedere situația pluralității de

pârâți, sunt incidente și dispozițiile art. 9 C. proc. civ.

Cât privește susținerea recurenților – reclamanți că

în cauză sunt aplicabile prevederile art. 14 alin. (3) C. proc. civ., aceasta

nu poate fi reținută, atâta timp cât nu se pune în discuție masa partajabilă,

prezentul litigiu neavând ca obiect o cerere privitoare la moștenire.

Recurenta – pârâtă F.M. susține, de asemenea, prin

motivele de recurs, că în mod greșit s-au aplicat dispozițiile art. 5 și art. 9

C. proc. civ., apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc.

civ., întrucât art. 12 din același cod, lasă la alegerea reclamantului

între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Aceste susțineri nu se verifică, având în vedere că,

în cazul pluralității de pârâți, competența teritorială a instanței trebuie să

fie determinată de către reclamant, în aplicarea art. 9 C. proc. civ., numai în

considerarea domiciliului respectivului pârât.

Se constată că acest text de lege indică, expressis verbis,

în cazul pluralității de pârâți, instanța competentă pentru oricare dintre ei,

iar în sensul art. 5 din cod instanța competentă teritorial este aceea de la

domiciliul pârâtului.

În plus, având în vedere că în antecontract nu s-a

prevăzut locul pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii, în sensul

celor prevăzute de art. 10 pct. 1 C. proc. civ., în lipsa indicării unui

asemenea loc, se aplică prevederile art. 5 C. proc. civ.

Nici susținerea că dacă nu ar avea aplicabilitate art.

10 competența ar aparține Judecătoriei sectorului 4 București, unde își are

reședința recurenta – pârâtă, nu este întemeiată.

Recurenta – pârâtă F.M. are domiciliul în Germania,

iar în sectorul 4 al mun. București are domiciliul ales pentru comunicările

privind procesul, în conformitate cu dispozițiile art. 114

1

alin. (4)

C. proc. civ. și nicidecum reședința, care presupune locul unei locuințe

vremelnice sau temporare.

Or, competența teritorială a instanței trebuie să fie

determinată de către reclamant, în aplicarea art. 9 C. proc. civ., numai în

considerarea domiciliului pârâtului. Așadar, reclamantul nu-și va putea

constitui ca reper nici reședința unuia dintre pârâți, dacă ceilalți au un

domiciliu, nici domiciliul ales de unul dintre pârâți, întrucât pentru ceilalți

alegerea de domiciliu este un res inter alios acta, nici un alt loc care,

potrivit legii, ar justifica punerea în aplicare a competenței alternative.

Susținerea că cele două pârâte care au domiciliul în

județul Teleorman nu au calitate procesuală pasivă și au fost chemate în

judecată doar pentru atragerea competenței teritoriale a unei anume instanțe

exced cadrului procesual, întrucât instanța trebuie să-și verifice cu

prioritate competența, fără a se putea pronunța asupra altor chestiuni.

În ceea ce privește acordul părților potrivit art. 19 C.

proc. civ., se constată că în mod corect instanța a constatat că nu sunt

incidente, având în vedere că pârâta F.M. a invocat, prin întâmpinarea aflată

la dosarul nr. 12545/301/2007 al Judecătoriei sectorului 3 București, excepția

de necompetență teritorială a acestei instanțe.

În fine, în ceea ce privește termenul de declarare a

recursului de către reclamanta C.F., se constată că, deși aceasta a declarat

recurs cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (5) C. proc. civ.,

având în vedere că cererea de recurs este comună cu cea a reclamantului C.V.M.,

iar acesta a declarat recurs în termen, operează prevederile art. 48 alin. (2) C.

proc. civ., privitoare la coparticiparea procesuală, în sensul că efectele exercitării

căii de atac a recursului în termenul legal de către unul din coparticipanții -

reclamanți la proces îi va folosi și celuilalt.

Față de cele arătate, recursurile declarate se vor

privi ca nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi

respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanții C.F. și

C.V.M. și pârâta F.M. împotriva sentinței nr. 2/ F din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie

2010.